Oxigenul este considerat ca un medicament de indata ce concentratia lui in aerul inspirat (Fi02) difera de concentratia naturala din aer (21%).
Posologia se sileste in functie de concentratia in oxigen in amestecul respectiv (Fi02) si mai ales presiunea partiala a oxigenului ce se obtine in sangele arterial (PaOz). Posologia oxigenului reprezinta concentratia necesara si suficienta pentru a realiza si mentine in sangele arterial o Pa02 intre 60 si 70 tori, la nevoie cu ajutorul unor artificii tehnice, ca presiunea poziti continua (PEEP).
Cuprins:
Toxicitatea oxigenului |
sus  |
Toxicitatea oxigenului este legată direct de concentraţia şi durata folosirii lui, de vārsta copilului (prematuri, mai ales). Toxicitatea se poate manifesta fie direct asupra căilor aeriene (prin FiOz) fie prin intermediul oxigenului circulant (Pa02).
Efectul toxic local al oxigenului este direct proporţional cu Fi02. Sunt atinse bronhiile şi, īntr-un stadiu mai avansat, parcnchimul pulmonar īnsăşi (boala de oxigen). La un Fi02 īntre 20 şi 40 %, leziunile sunt minime şi reversibile; la un Fi02 Īntre 40 şi 60 %, leziunile apar īn decurs de 10 zile şi sunt, cel mai adesea, reversibile la un Fi02 īntre 60 şi 70%; leziunile se constituie īn 6 zile şi uneori rămān definitive; la un FiO2>80% leziunile se constituie īn 2-4 zile şi sunt aproape totdeauna ireversibile.
Efectul toxic al oxigenului prin intermediul Pa02 crescut, se manifestă la nivelul creierului şi mczentcrului, dar atinge esenţial reiina prematurilor; mai īntāi se produce o vasoconstricţie reversibilă, apoi se constituie o fibroză retrolenliculară.
Menţinerea unui Pa02 peste 100 mmHg pe o durată de peste 6 ore poate duce la leziuni definitive mai ales la prematurul sub 1 500 g. īn neonatologie există o regulă cunoscută, şi anume: de īndată ce se foloseşte un Fi02 de peste 25% este obligatoriu controlul Pa02.
Oxigenul este un gaz uscat, de aceea el trebuie umidificat trecān-du-1 printr-un borcan cu apă īncălzită pentru a-1 livra copilului la temperatura de 32°C. Este ştiut că inhalarea unui gaz rece creşte consumul de oxigen al nou-născutului.
Pericolul de aprindere a gazului se manifestă la concentraţii mari de oxigen. In incubator, ieşirea hood-ului se va face īntotdeauna īn afara incubatorului, printr-un tub intermediar.
Metodele de oxigenare |
sus |
Metodele de oxigenare sunt mai multe. Cortul de oxigen trebuie abandonat!
. Incubatorul simplu este imperfect. Concentraţiile indicate de constructor nu corespund adeseori debitelor afişate (este obligatoriu un oxi-metru). Pentru concentraţii mari, debitele necesare sunt foarte crescute. O concentraţie de 60% nu se poate obţine decāt după 20-30 minute. Orice scurgere, orice manipulare duce rapid la scăderea Fi02 şi apoi trebuie să treacă un timp destul de lung pentru atingerea nivelului precedent.
. Masca de anestezie corect aplicată este ideală dar ea imobilizează o persoană.
. Hood~ul (clopotul de plastic) este cel mai folosit īn neonatolo-gie, introdus īn interiorul unui incubator. īn acest fel, manipulările nu mai influenţează oxigenarea şi concentraţiile mari sunt rapid obţinute. Este obligatorie cunoaşterea Fi02 pentru a asigura īn interiorul incubatorului un debit suficient (de peste 7-8 1/min) şi a evita hipercarbia. Pentru concentraţii slabe este nevoie de un dispozitiv "īn y" cu două debit-metre, unul pentru oxigen, celălalt pentru aer. Se va asigura etanşeitatea din jurul gātului copilului.
. Sonda nazală este un procedeu comod, dar care nu depăşeşte un Fi02 de 50% chiar cu debile foarte mari. Concentraţia nu se poate menţine constantă, deoarece sonda se poate mişca sau astupa (se va verifica frecvent permeabilitatea). Extremitatea sondei se va menţine la orificiul choanelor (reperate prin distanţa narinā-tragus īn timpul instalării sondei). Dacă sonda coboară mai jos, produce greţuri şi umple stomacul cu oxigen crescānd detresa sau rupāndu-l. Dacă este poziţionată deasupra orilīciului choanal, concentraţia īn oxigen esle slabă.
Inlubarea si ventilatia asistată |
sus |
Intubarea si ventilatia asistată constituie modalităţi mai dificile de oxigenare. Procedeele ce recurg la meţinerea unei presiuni pozitive continue nu sunt propriu-zis un mod de oxigenare ci o "tehnică iscusită" care să evite ca, īn expiraţie, alveola, īn cazul deficitului de surfactant, să se golească complet. Prin menţinerea unei suprafeţe adecvate de hema-toză şi scăzānd efortul insuflaţiei, aceste tehnici permit obţinerea unor bune PaOz şi o scădere a nivelului Fi02. Procedeul se poate aplica prin intermediul unei măşti foarte etanşe, prin două tuburi nazale, sau respectiv printr-o sondă de intubaţie (prin care bolnavul să fie sau nu ventilat artificial). Aceste dispozitive sunt legate la un circuit ce cuprinde pe de o parte o sursă de oxigen cu debit continuu şi pe de altă parte o rezistenţă realizată prin plonjarea unei sonde īntr-un borcan cu soluţie antiseptică. īnălţimea plonjorului nu va depăşi 6 cm (dacă este mai īnalt, se riscă un pneumotorax).
Oxigenoterapia hiperbară este o metodă ce permite creşterea oxigenului dizolvat īn sānge. Indicaţiile sale sunt astăzi bine delimitate: intoxicaţii cu oxid de carbon, accidente de scufundare, embolii gazoase, gangrene gazoase.
Indicaţiile generale ale oxigenoterapiei sunt reprezentate īn primul rānd de tulburările de difuziune, tratament esenţial, dar metoda poate fi indicată şi ca un tratament simptomatic, īn cea mai mare parte īn alte situaţii. Importantă este elucidarea etiologiei tulburării pentru a acţiona direct asupra ei.
Toxicitatea oxigenului
