Omul a trait, dupa cum stim, milenii de-a rindul in mijlocul naturii, intr-o intima comunitate cu vegetatia si cu fauna' ei. Daca ar fi sa mentionam cele mai solicitate canale de legatura dintre om si cadrul sau natural de existenta, ca si cararile cele mai batatorite marcind dorinta sa acerba de a supraetui in perimetrul acestui cadru, acestea ar fi: straduinta sa perena de a-si asigura hrana, straduinta tot perena de a-si asigura adapostul si, in sfirsit, straduinta, de asemenea perena, de a-si asigura, acolo unde conditiile climatice cereau aceasta, necesitatile pe linie de adapost. O alta permanenta care 1-a caracterizat pe om, din chiar clipa aparitiei sale pe eta, a tinut si de faptul ca acesta s-a luptat continuu pentru a-si pastra sanatatea si pentru a rezista nenumaratelor boli care il pindeau la tot pasul.
De altfel, apropo de acest ultim aspect, precizam faptul pe care l-am mai specificat si in prefata ca a fi sanatos, a trai mult si a trai bine, reprezinta trepiedul tuturor optiunilor umane de la origini si pina in prezent. Instinctul de conservare este adinc inradacinat in structurile spetei umane si, intr-un asemenea context, nu trebuie sa ne surprinda permanenta straduinta a omului, si asta chiar din clipa aparitiei sale pe pamint, de a afla, pe calea observatiei, ce ii este util sau, dimpotriva, nociv pentru hrana, pentru sanatate sau pentru ata in general.
Din aceasta realitate a rezultat extraordinara capacitate de observatie, specifica omului, care poate fi edentiata si la cele mai primitive colectitati. Cunoscutul antropolog Claude Lev i-S t r a u s s, intr-o sectiune a sa, recent aparuta, aduce citeva argumente elocvente, pe aceasta linie. Astfel, practica primitiva si arhaica a mestecarii frunzelor unei varietati de piper, care este betelul, a pretins membrilor unui trib din Filipine, cunoscut sub denumirea de Hanunoo, cunoasterea a cinci varietati de betel, ca si inca a altor cinci produsi de inlocuire ai acestuia. Acelasi antropolog mai sustine ca membrii unui alt trib tot din Filipine, cunoscut de data aceasta sub denumirea de Pinatuba, sint pe cit de primiti, pe atit de buni cunoscatori ai cadrului natural de existenta din care fac parte. Majoritatea membrilor acestui trib stie sa descrie, cu cea mai mare usurinta, in jur de 450 varietati de te, in jur de 75 de pasari si tot in jur de 20 de specii de furnici. Acuitatea spiritului de observatie, capacitate in rapida regresie in lumea contemporana, explica fara indoiala realitatea acelor spectaculoase si precise descoperiri, pe linie de fitoterapie, ca si a unor remedii de alt gen, caracterizind vremurile indepartate ale conditiei umane.
Astfel omul a observat ca un animal salbatic, traind, fireste, in libertate, nu maninca anumite te sau fructe pe care, in mod zibil si cu obstinatie, le eta. Animalul in cauza alege pur si simplu ce maninca. Din acest motiv, el nu se otraveste niciodata. Este vorba, desigur, in acest comportament, despre un substrat instinctual de care tine seama. Interesant este insa ca acelasi animal, isi pierde in parte substratul instinctual mentionat, in momentul cind este domesticit. Mai mult decit atit: un animal traind in mediul sau natural de existenta cunoaste din experienta tele la care poate sa apeleze cind este infometat si cind este bolnav. Asadar, in contul spiritului de observatie mentionat, omul a sesizat ca animalele - respectiv colocatarele cadrului sau existential - maninca anumite te in scopul de a vomita sau de a se descotorosi de continutul intestinal, blocat acolo din cauza unei constipatii rebele. Acelasi om a mai observat ca un ris atunci cind este ranit la coapsa, de exemplu, isi prepara singur din anume ierburi, pe calea masticatiei, un pansament, cu care initial isi linge rana in cauza, pentru ca, ulterior, sa si-l puna pe ea.
Tot in acest domeniu al supraetuirii in lumea animala si al ingrijirii sanatatii, omul a mai observat ca nevastuica, inainte de a se bate cu pera se rostogoleste pe un pat confectionat de "acest animal din frunze de patlagina, frunze care, dupa cum s-a constatat ulterior, poseda certe rtuti farmacologice, constind din asigurarea protectiei impotriva veninului de albine, ca si al aceluia de sarpe. Si fiindca am ajuns in domeniul otravurilor, va puteti imagina cit timp a trebuit sa treaca, pina ce omul a ajuns sa se fixeze asupra curarei, respectiv asupra acestui extract brun, uscat, provenind din diferite specii de Strychnos, extract care contine o serie de alcaloizi extrem de toxici, printre care d-tubocurarina, care duc la paralizia imediata a musculaturii striate. Se considera ca aceasta otrava a intrat in posesia omului prin intermediul indienilor care populau cindva padurile ecuatoriale din bazinul Amazonului si al Orenocului; indieni care, de zeci de ani, desigur, sau poate chiar de secole, erau in cautarea unei substante extrem de toxice, obsernd in acest sens cu minutie natura, substanta in care sa-si inmoaie rfurile sagetilor cu care sa rapuna natul sau pe dusmani.
Conchistadorii spanioli au fost pur si simplu stupefiati, cind au facut cunostinta cu "aceasta moarte zburatoare, cazind ca atare din cer, nesingerinda si silentioasa, moarte care pur si simplu, paralizeaza corpul, mentinind in schimb spiritul. constient", situatie datorata, desigur, curarei. Abia in 1595, Sir Walter Raleigh a adus in Europa primele esantioane din aceasta otrava, dar au mai trebuit sa treaca citeva secole pina in 1938, cind botanistii aveau sa constate, in urma unor minutioase cercetari, ca otrava in cauza provenea din liana Chondrodendron. Si, pe urma, exact ca in situatia multor medicamente moderne, a fost nevoie de spiritul aventuros al exploratorilor, de curiozitatea etnografilor, de perseverenta naturalistilor, de perspicacitatea bota-nistilor, de rabdarea chimistilor, de stiinta farmacologilor si, mai inainte de orice, de spiritul acut de observatie al oamenilor din numeroase colectitati umane, valorificat la maximum milenii de-a rindul, pentru a se ajunge de la otrava indienilor din padurile ecuatoriale, la grupul compact si de mare eficienta al medicamentelor curarizante: medicamente care produc o intrerupere temporara a transmiterii influxului nervos, intre fibra nervoasa motorie si muschiul striat, cu persistenta transmiterii acestui influx in nerv si a exciilitatii directe a muschiului, fapt de cea mai mare importanta pentru exercitiul medical.
in acelasi mod s-a ajuns si la grupul tot asa de compact al medicamentelor digitalice, apoi la ipeca, quinquina, coca, ca si la atitea alte medicamente de baza pentru farmacologia moderna. Asa s-a ajuns la constituirea, incetul cu incetul, a asa-numitei medicini naturiste la temeliile careia stau secole de experienta empirica, etnoiatrica. Totusi termenul de medicina naturista nu este cel mai potrit pentru acest domeniu al exercitiului medical. il vom accepta totusi ca atare, pentru ca el a intrat deja de multa vreme in circulatie. Din capul locului facem insa precizarea ca terapeutica naturista se intrica foarte mult cu estetotera-pia, respectiv cu folosirea frumosului ca agent terapeutic. Dar, trebuie sa recunoastem deschis: este indiscuil o eroare de a reduce rtutile terapeutice ale marii doar la ultraolete, cele ale muntelui doar la miscare si la puritatea aerului respirat si cele ale unui izvor terapeutic doar la calitatile chimice ale apei acestuia etc, si asta pentru simplul motiv ca frumosul potenteaza toate aceste r-tuti. Si nu putem sa ne plingem, Natura reprezinta din acest punct de vedere o sursa inepuizabila de frumos.
Ce este in definitiv terapeutica naturista, care cunoaste, in zilele noastre, o autentica renastere? Ce altceva decit acea terapeutica, care, folosind o serie de agenti naturali, ca: aerul, apa, miscarea, alimentatia, frigul, caldura, tele, lumina ca si alti factori de provenienta naturala, urmareste echilibrarea organismului, precum si lupta impotriva bolilor sau chiar a mortii. Toti acesti factori, punind organismul in cele mai propice conditii de refacere, creeaza posibilitati tot atit de propice, de echilibrare si insanatosire. Medicamentul modern de sinteza ne-a dat desigur mult, chiar enorm de mult in anumite domenii, si toata euforia pe care a creat-o in jurul sau est in mare parte justificata. Iata insa ca doar citeva decenii de experienta cu medicamentul modern, au ajuns sa ne connga, ca acestuia ii sint proprii si o serie de laturi negative. Acest medicament apoi, continua inca sa aiba arii albe. Acest medicament, de asemenea, Continua inca sa fie imprezibil in ceea ce priveste multe din actiunile sale. Acest medicament, adeseori cu o mina ne da, iar cu o alta ne ia. Acest medicament in sfirsit ne pretinde, adeseori, un tribut mai mult sau mai putin consistent in contul sanatatii noastre, pentru ceea ce ne-a daf in compensatie pentru consolidarea ei.
Poate din acest motiv, medicamentele furnizate de cadrul natural de existenta, si care stau la baza asa-numitei terapeutici naturiste, s-au bucurat intotdeauna de un mare rasunet si de o mare popularitate, ele purtind girul autenticitatii, al experientei acumulate in secole de practica colectiva, ca si girul Probei Aspre a Timpului (proba pe care dupa cum vedeti o scriem de fiecare data cu majuscule, si asupra careia vom mai reveni in modulul urmator). Euforia preparatelor de sinteza, cu toate extraordinarele si spectaculoasele performante ce le caracterizeaza, euforie proprie mai ales ultimului secol, nu a putut aduce la tacere si nu a putut desfiinta medicina naturista. Dimpotriva chiar, pe masura ce mareea chimica a preparatelor de sinteza isi dezvaluie si inerentele laturi negative, in aceeasi masura, practicile traditionale, uneori multimilenare, ale terapeuticii naturiste, renasc aidoma legendarei pasari Phoenix, din propria lor cenusa; respectiv a acestei pasari traind, zice-se, foarte de demult, in deserturile Arabiei, si care, conform legendei, dupa o ata care s-a extins pe perimetrul a circa cinci sute de ani, simtind ca i se apropie sfirsitul, si-a facut un cuib din ramurele rasinoase, care s-au aprins usor sub soarele arzator, pentru ca, din cenusa rezultata din aceasta ardere, sa renasca o alta pasare, similara cu cea anterioara, dar intinerita, regenerata.
