Toata lumea stie in ce consta tratamentul cunoscut sub numele de compresa. Este o aplicatie refrigerenta locala, o bucata de panza alba imbibata in apa rece si aplicata pe o portiune a corpului. Distingem mai multe rietati de comprese.
Cuprins:
Compresa superioară |
sus  |
Pliem o bucată mare de pânză goasă (cea din care se fac saltele este cea mai bună) de 3,4,6,8,10 în lungime, în aşa fel încât să rămână destul de lungă şi de lată ca să acopere partea din faţă a corpului de la gât până în josul abdomenului. La dreapta şi la stânga nu trebuie să fie ca decupată, ci trebuie să atârne de ambele părţi. Această pânză astfel pregătită o înmuiem în apă rece (iarna putem folosi apă caldă) apoi o stoarcem bine şi o aplicăm peste bolnavul culcat pe pat. Apoi aplicăm deasupra o cuvertură de lână sau o cârpă pliată în două sau în trei, pentru a înfăşură bine compresa umedă şi a împiedica total accesul aerului; în fine, acoperim totul cu o plapumă bună. In jurul gâtului eu aplic în plus, de regulă, o cârpă sau o bucată de molton, pentru ca aerul să nu poată pătrunde deloc. Trebuie să avem grijă să învelim bine, deoarece fără acest lucru se poate produce o răceală.
Compresa este ţinută trei sferturi de oră sau o oră. Dacă este vorba să continuăm aplicarea, care în acest caz va acţiona ca refrigerant, trebuie să reînnoim compresa devenită caldă, adică să înmuiem iarăşi cârpa în apă.
De îndată ce timpul prescris s-a scurs, ne debarasăm de toate acestea, ne îmbrăcăm şi ne apucăm să facem mişcare, sau putem rămâne foarte bine în pat încă o vreme.
Compresa superioară serveşte în special la eliminarea gazelor reţinute în stomac şi în abdomen.
Această operaţie, ca şi celelalte, cere ca trupul să fie la temperatura sa normală.
Compresa inferioară (dorsală) |
sus |
Compresei superioare îi corespunde compresa inferioară care, în cazul când cele două aplicaţii au loc succesiv, o precede pe prima.
Să remarcăm că şi compresa inferioară trebuie aplicată pe pacientul aşezat culcat pe pat: în acest scop, întindem o cârpă pe pat, ca să nu-1 udăm, apoi, peste cârpă, o cuvertură de lână, pe lăţime.
Pe urmă punem peste cuvertura de lână, în lungime, pânza nealbită, înmuiată în apă, stoarsă şi pliată de 3-4 ori, în aşa fel încât ea să ţină de la ultima vertebră a gâtului până la capătul de jos al şirei spinării. Apoi ne culcăm deasupra, luăm cuvertura din ambele părţi şi ne învelim cu grijă; în fine, ne acoperim bine cu plapuma.
Compresa inferioară este menţinută trei sferturi de oră; dacă durata trebuie prelungită, vom înmuia din nou compresa care, Ia fel ca şi cea superioară, nu trebuie să servească decât ca refrigerent. Modul de comportare după aplicaţie este acelaşi cu cel prescris anterior la compresa superioară.
Compresa inferioară este un bun mijloc de fortificare a şirei şi a măduvei spinării, uşurând durerile de spate şi având excelente efecte împotriva hemoragiilor cerebrale. Am cunoscut multe cazuri de hemoragii cerebrale, în care două comprese inferioare utilizate în aceeaşi zi au îndepărtat tot răul.
în obturările cu cheaguri de sânge şi în cazul căldurilor febrile, compresa inferioară acţionează de asemenea foarte favorabil.
Când vom vorbi despre anume boli, voi spune când şi cum trebuie să facem uz de ea.
Compresa inferioară şi compresa superioară aplicate simultan |
sus |
Aşa cum cele două comprese sus-citate se pot aplica succesiv, putem să le folosim şi să le aplicăm şi simultan.
Pregătim compresa inferioară, apoi compresa superioară, pe care o aşezăm lângă pat. Pe urmă ne dezbrăcăm, ne întindem peste compresa inferioară, aplicăm compresa superioară şi ne învelim cum s-a arătat mai sus. Trebuie să existe o persoană de serviciu; ea va veghea ca totul să fie bine acoperit, pentru ca aerul rece să nu aibă deloc acces. în aceste două aplicaţii simultane, este necesar ca acea cuvertură întinsă pe lăţime sub compresa inferioară să fie destul de mare pentru a cuprinde şi înveli ambele comprese umede.
Durata aplicaţiei este de cel puţin trei sferturi de oră, şi de cel mult o oră.
Cele două comprese simultane dau excelente remedii în febrele mari, în acumulările de gaze în stomac sau intestine, în congestii, în ipohondrie etc.
Sunt unii care poate râd de această aplicaţie dar asta nu trebuie să vă dezarmeze. Faceţi-o, chiar dacă pare oarecum anevoioasă; ea vă va scuti de cheltuieli.
Compresa abdominală |
sus |
Pacientul este culcat pe pat. înmuiem o cârpă, pliată îrî 4 sau 6, în apă rece şi
0 stoârcem (ca să nu inspire aversiune); apoi o aplicăm pe burtă (urcând până spre regiunea gastrică) şi acoperim cu grijă cu cuvertură de lână şi cu plapumă. Durata aplicaţiei este de la trei sferturi de oră la două ore. Când mergem până la două ore, trebuie să înmuiem din nou compresa după prima oră.
Această compresă dă bune rezultate în durerile gastrice, în crampe şi când este vorba să îndepărtăm sângele din piept şi din inimă.
Foarte des, pentru a înmuia compresa se foloseşte oţet în loc de apă, sau chiar un decoct de flori de fân, coada calului, paie de ovăz etc, aşa cum voi repeta adesea în partea a treia.
Ca să nu irosesc oţetul, eu înmoi o "cârpă pliată în două într-un amestec jumătate apă-jumătate oţet şi o aplic, apoi pun deasupra o altă cârpă înmuiată în apă curată şi pliată în 3 sau în 4. Se acoperă totul cum s-a arătat mai sus.
Gheaţa, luările de sânge, lipitorile, ventuzele |
sus |
Am fost întrebat adesea ce reguli urmez pentru luările de sânge, aplicarea gheţii, a lipitorilor etc. Le voi creiona aici în câteva cuvinte.
Dacă, în semn de reconciliere, veţi încrunta din sprâncene şi veţi arăta pumnul duşmanului vostru, veţi avea mai puţin succes decât dacă, bine dispuşi şi cu o privire binevoitoare, îi veţi întinde o mână prietenească. Această imagine ni se pare a fi relevantă când este vorba de o aplicaţie cu apă sau cu gheaţă. Dintotdeauna am socotit aplicaţiile cu gheaţă, în special asupra părţilor nobile(cap, ochi, urechi etc.) printre practicile cele mai aspre şi mai violente care se pot folosi. în loc să ajute natura să-şi reia lucrarea, ea o obligă Ia un lucru ce nu va rămâne nepedepsit. Gheaţa pusă într-o cârpă sau într-o pungă este şi va rămâne întotdeauna străină metodelor folosite de mine.
Imaginaţi-vă acest contrast: în interiorul corpului un foc arzător, în exterior un morman de gheaţă, între cele două organul suferind şi slăbit, muncit şi de unul şi de celălalt. întotdeauna am aşteptat cu nelinişte rezultatul acestei acţiuni şi, cel mai adesea, desfăşurarea evenimentelor a justificat teama mea.
Cunosc un om care un an întreg, zi şi noapte, fără nici o întrerupere, a avut de suportat aplicaţii cu gheaţă la un picior. Hotărât lucru, a fost o minune că acest sloi de gheaţă nu i-a îndepărtat febra cu tot cu căldura naturală a corpului! Dar de vindecarea piciorului nici vorbă.
Totuşi, îmi veţi replica, în multe cazuri, ea a fost bună Ia ceva. Se poate ca răul să nu fi putut rezista mijloacelor violente. Dar care sunt urmările acestora? Un număr incalculabil de persoane au venit la mine cu pierderi parţiale ale vederii, cu surditate mai mult sau mai puţin pronunţată, cu reumatisme, cu sensibilităţi mari în zona capului, etc. De unde veneau toate acestea? "Da, mi se răspundea, punga cu gheaţă a făcut tot răul; sufăr de boala aceasta de ani şi ani". Cei mai mulţi dintre ei vor suferi în continuare până la sfârşitul vieţii lor.
încă o dată, condamn orice aplicaţie cu gheaţă şi susţin că apa, întrebuinţată după instrucţiunile mele, este în stare să domolească si să.stingă focul cel mai arzător, în orice parte a corpului ar bântui el. Dacă incendiul nu poate fi stins cu apă, nici gheaţa nu-1 va stinge. Se înţelege cu uşurinţă acest fapt.
Eu zic că, aplicată urmând regulile, apa provoacă uşurare; dar prin aceasta nu înţeleg că, de pildă, într-o inflamaţie interioară sau exterioară a capului, să mă apuc să înmulţesc în exces împachetările, compresele etc. acolo unde alţii pun gheaţă. O sută de pungi cu gheaţă şi o sută de comprese nu vor opri afluxul sângelui către porţiunea inflamată; ele, dimpotrivă, vor spori intesitatea fierbinţelii. Trebuie să căutăm să abatem fluxul sângelui, să-1 distribuim spre alte zone; în alţi termeni, trebuie ca în afara aplicaţiilor asupra părţii bolnave, să facem la fel pe întreg corpul. Acel inamic, fie el în exteriorul sau în interiorul corpului,eu îl voi ataca începând cu picioarele pacientului şi, puţin câte puţin îl voi urmări prin tot corpul.
De altfel, şi în metoda mea, gheata dă rezultate excelente, dar indirect; ea răceşte apa în timpul verii, când aceasta tinde să devină călduţă.
Care este punctul meu de vedere asupra sângerărilor şi al lipitorilor, aupra oricărei metode de luare de sânge?
In urmă cu cincizeci, patruzeci, treizeci de ani, rar se întâlnea vreo femeie căreia să nu i se ia sânge de două, trei sau patru ori pe an; zilele sărbătorilor mai mici şi semnele astronomice de bun augur erau marcate cu roşu şi cu albastru în calendar, începând cu prima zi a anului. Medicii de ţară şi alţii, băieşii şi bărbierii îşi denumeau propria activitate ca fiind măcelărie. Chiar şi călugării aveau o perioadă fixă pentru sângerări, marcată dinainte precum perioadele de post. înainte de operaţia luării de sânge se adresau urări de noroc, iar după tăiere se adresau felicitări reciproce. Acest fapt nu era o bagatelă. Un ecleziast, din acele timpuri ne asigură că, vreme de treizeci şi doi de ani, a suportat câte patru sângerări pe an şi că fiecare sângerare însemna 8 uncii\'de sânge, ceea ce înseamnă 8x4x32=1024 uncii de sânge!
Alături de luarea de sânge existau lipitorile, ventuzele etc. Toate aceste metode erau bine organizate pentru toată lumea, tineri şi bătrâni, mari şi mici, bărbaţi şi femei.
Cum se schimbă timpurile! Acest mod de acţiune a trecut mult timp drept unum necessarium, drept unicul şi necesarul mijloc de a rămâne bine-sănătos. Ce gândim astăzi despre el? Râdem de această prejudecată, de această ştiinţă a celor vechi, care-şi închipuiau că un om poate avea prea mult sânge. Un medic scriitor dintr-o ţară străină şi discipol al unei noi şcoli îmi spunea acum vreo doi ani că el n-a văzut niciodată lipitori. Mulţi medici atribuie anemia din vremea noastră practicilor funeste ale trecutului, abuzului de luări de sânge. Poate că greşesc, dar nu de aici provine tot răul.
Iată convingerea mea: în organismul uman totul se potriveşte în chip minunat, parte cu parte şi fiecare parte cu întregul, atât de bine, încât suntem siliţi să vedem în constituţia corpului omenesc o operă de artă unică, a cărei idee n-a putut exista decât într-o inteligenţă infinită şi a cărei realizare n-a fost posibilă decât datorită atotputerniciei Creatorului.
Aceeaşi ordine, aceeaşi măsură, aceeaşi armonie se regăsesc în absorbţia şi consumul substanţelor necesare întreţinerii şi conservării corpului, cu condiţia ca omul liber şi înzestrat cu raţiune să folosească cu înţelepciune darurile lui Dumnezeu, să nu înlocuiască ordinea prin abuz, să nu provoace dezacordul în armonie. Dacă este aşa, nu înţeleg cum formarea sângelui, cea mai importantă dintre toate funcţiile organismului, ar trebui să se desfăşoare fără ordine, fără număr şi fără măsură, adică dereglat.
Fiecare copil - aşa îmi imaginez eu lucrurile - primeşte de la mama sa, în momentul naşterii, o anumită cantitate de substanţe specifice formării sângelui; puţin contează denumirea pe care o dăm acestor substanţe, fără de care orice-proces de producere a sângelui este imposibil. Dacă aceste substanţe dispar,formarea sângelui încetează, sănătatea începe să se degradeze şi, în final, pacientul respectiv moare. Or, orice pierdere de sânge, fie că se face printr-o rănire sau sângerare, fie cu ajutorul lipitorilor sau ventuzelor, face să dispară o parte mai mare sau mai mică din aceste substanţe vitale, condiţie esenţială a producerii sângelui. Orice luare de sânge scurtează aşadar viaţa, deoarece viaţa stă în sânge.
Veţi replica: nimic nu se petrece mai repede decât formarea sângelui; să pierzi sau să câştigi sânge este aproape totuna.
Admit aceasta cu dragă inimă: formarea sângelui se petrece cu o rapiditate minunată, dar iertaţi-mi un argument dedus din experienţă, care cu siguranţă îi interesează pe cititorii mei de la ţară. Cum fac ţăranii care vor să îngraşe repede un animal? Ii iau, prin sângerare, o porţie bună de sânge. într-un scurt interval un sânge nou şi abundent se formează, în timp ce animalul câştigă extraordinar în greutate. După 3 sau 4 săptămâni se face o nouă luare de sânge, apoi animalul este hrănit iarăşi copios. Succesul este splendid şi animalul, chiar dacă este bătrân, va avea la abator un sânge la fel de abundent şi de frumos ca şi dacă ar fi fost foarte tânăr. Dar examinaţi de aproape acest sânge artificial şi veţi afla că este apos, fad, fără forţă vitală. Animalul nu are vigoare şi este incapabil să muncească şi, dacă nu este doborât foarte curând va muri de hidropizie
Este oare altfel la om? Cine a atins şaizeci de ani şi are ceva experienţă ştie foarte bine cât a influenţat luarea excesivă de sânge la părinţi asupra capacităţilor, talentelor şi duratei de viaţă a copiilor lor.
Omul citat mai sus şi care pierdea atâtea uncii de sânge, a murit de hidropizie la vârsta cea mai frumoasă. Si dacă
0 femeie - citez fapte - devine slabă şi bolnavă în urma a 300-400 de luări de sânge, urmaşii ei nu trebuie să aibă o sănătate şubredă, predispoziţii la crampe şi alte infirmităţi?
Bineînţeles, sunt de acord că pot exista cazuri - dar care întotdeauna vor fi nişte excepţii - când, în lipsa altor mijloace cu efect imediat, luarea de sânge îndepărtează un pericol momentan. In afară de aceasta, întreb pe orice om cu judecată: valorează mai mult să laşi să ţi se taie firul vieţii bucăţică cu bucăţică decât să redistribui sângele printr-o aplicaţie raţională cu apă, astfel încât cei care cred că au sânge mai mult să nu aibă, de fapt, chiar aşa de mult?
Se spune de obicei că, în faţa pericolului iminent al unei apoplexii, luarea de sânge este singurul mijloc de salvare. Ei bine, îmi amintesc că, în urma unui atac de apoplexie, un medic a efectuat repede o luare de sânge, în timp ce un al doilea medic a declarat că aceasta va produce moartea, ceea ce s-a şi întâmplat.
Nu bogăţia sau sau abundenţa sângelui provoacă atacurile de apoplexie, aşa cum îşi închipuie oamenii, ci, de regulă, tocmai anemia. Să mori în urma unui atac de apoplexie înseamnă de obicei să mori din lipsă de .sânge.
Când sângele se epuizează, viaţa se stinge; când uleiul din lampă este consumat, fitilul încetează să mai ardă.
Citiţi în partea a treia câte binefaceri poate aduce apa în cazurile de apoplexie. Aici voi spune doar că însuşi predecesorul meu în această parohie a avut trei atacuri de apoplexie şi că la al treilea atac medicul 1-a declarat pierdut, fără speranţă de vindecare. Or, apa 1-a salvat nu doar pe moment, ci 1-a ţinut încă mulţi ani la cârma parohiei sale.
Compresa superioară
