Psihoterapia este definita ca o actiune psihologica sistematica, ificata si intentionala, avind la baza un sistem terapeut calificat (psiholog sau medic) asupra pacientilor sau asupra unor persoane care doresc sa-si modifice stilul de viata.
Psihoterapia se foloseste de metode si tehnici specifice clar precizate si nu poate confunda discutiile calde si amicale pe care le realizeaza la nil empiric o ruda, un prieten, un profesor sau un preot.
La fel ca si medicina traditionala, psihoterapia are marele avantaj ca prin intermediul actiunilor sale se poate limita si chiar inlatura consumul de medicamente psihotrope care, desi indispensabile in anumite situatii, au si un grad ridicat de toxicitate.
Suferinta psihica se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, stari, comportamente sau simptome care creeaza
tulburari pacientului si de care acesta doreste sa se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei consta in a produce modificari in sfera personalitatii pacientului, modificari care il vor ajuta sa realizeze o adaptare mai eficienta, mai putin dezgreabila si mai sila la mediu. Desi psihoterapia vizeaza in primul rind simptomele, dificultatile, tulburarile si dezadaptarile pacientului, ea nu trebuie redusa doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie sa vizeze, pe cit posibil, restructurare de profunzime a personalitatii, precum si o mai eficienta reglare si autoreglare a starilor psihice ale acestuia, sa fie prentiva si autoformativa, sa urmareasca evolutia omului, actualizarea dispozibilitatilor sale latente si a potentialului sau maximal, atit pe fizic, cit si spiritual.
Psihoterapia se aplica la o gama larga de tulburari psihice, incepind cu crizele existentiale, tulburarile din sfera personalitatii, nevrozele, afectiunile psihosomatice, bolile organice cronice si terminind cu sustinerea psihoterapeutica a unor pacienti psihotici aflati in faze de remisiune, unde vine completarea tratamentului psihiatric.
Exista si un numar de persoane normale care vin la psihoterapeut pentru ca au impresia ca nu au trait nilul expectatiilor si nu si-au realizat potentialul psihic la nilul maximal. Acestia, poate, si pentru ca problemele lor nu sint atit de gra, pot obtine un mare cistig de pe urma psihoterapiei care ii ajuta sa-si regleze mai bine procesele si functiile psihice, sa-si dezvolte creativitatea si sa evolueze pe spiritual.
Care ar fi categorile de pacienti care nu beneficiaza de avantajele psihoterapiei? Este vorba in primul rind de deficientii mintal, care sint incapabili sa inteleaga sensul interpretarilor realizate de psihoterapeut si sa ajunga la descoperirea cauzelor si solutiilor propriilor lor probleme. De asemenea, persoanele care nu reusesc sa realizeze un contact uman si deci nici relatia psihoterapeutica nu se pot bucura de avantajele psihoterapiei. In aceasta categorie intra unii psihopati si unii pacienti psihotici, mai ales schizofrenici.
Un bun psihoterapeut trebuie sa fie atent sa nu fixeze in mod rigid asupra unui diagnostic (care poate fi uneori cu superficialitate), ci sa abordeze pacientul ca pe o entitate unica, de sine statatoare, fara a uita ca nu exista boli, ci bolnavi. Astfel, trebuie exploatata lumea interioara a pacientului, slabiciunile si punctele tari ale acestuia, simptomele ca si posibilitatile sale de vindecare, relatiile acestuia cu sine si cu ceilalti, adapilitatea, precum si receptivitatea sa pentru o metoda psihoterapeutica sau alta.
Este important de stiut faptul ca nu exista un model standard de normalitate si ca modalitatile de adaptare ale omului la mediu sint foarte variate. Solutia psihoterapeutica eficienta pentru un pacient poate sa nu fie eficienta pentru altul. Psihoterapeutul trebuie sa aiba in dere, atunci cind incepe psihoterapia, pacientul si realitatea situationala a acestuia, sa caute sa-i deblocheze propriile disponibilitati, sa-l ajute sa traiasca fericit in colectivitate, sa se accepte pe sine, fiind in acelasi timp el insusi. Deci dezideratul psihoterapiei nu este sa-l facem pe pacient sa semene cu altii, ci sa-si restructureze si sa-si optimizeze propria conuratie a personalitatii astfel incit sa-si poata rezolva problemele intr-un mod matur, realist si mai putin nevrotic (dupa Holdevici si Vasilescu, 1993).
Strupp si Hadley (1977), Holdevici si Vasilescu (1993) arata ca succesul psihoterapiei poate fi evaluat dupa trei criterii principale:
trairea subiectiva a pacientului poate fi evaluat dupa trei criterii principale:
trairea subiectiva a pacientului (disparitia simptomelor, se simte mai bine, e mai multumit, mai fericit, mai impacat cu sine);
recunoasterea sociala (progresele realizate de pacient in profesie, familie, la invatatura etc.);
materializarea expectatiilor psihoterapeutului in ceea ce priste modificarile realizate in sfera personalitatii si in comportamentul subiectului.
Ca demers stiintific, psihoterapia trebuie sa aiba la baza niste ipoteze, ce deriva din conceptia teoretica a scolii psihoterapeutice respecti asupra personalitatii umane si a tulburarilor psihopatologice din sfera acesteia.
Psihoterapeutul trebuie sa cunoasca legile functionarii subsistemelor personalitatii, sa-si formeze clar obiectile si treptele necesare atingerii acestora, cit si metodele de actiune adecvate ale fiecarui pacient in parte.
Majoritatea specialistilor vizeaza in principal urmatoarele aspecte (Holdevici si Vasilescu, 1993):
scoaterea pacientului din criza existentiala in care se afla.
reducerea sau eliminarea simptomelor.
Intarirea eului si a capacitatilor integrati ale personalitatii pacientului.
rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
modificarea structurii personalitatii in derea obtinerii unei functionari mai mature, cu o capacitate de adaptare eficienta la mediu.
reducerea (sau inlaturarea daca este posibil) acelor conditii de mediu care produc sau mentin comportamentele de tip dezadaptiv.
modificarea opiniilor eronate ale subiectilor despre ei insisi si despre lumea inconjuratoare.
dezvoltarea la subiecti a unui sentiment clar al identitatii personale.
Aceste obiecti nu sint usor de atins deoarece adesea viziunea distorsionata despre lume si imaginea de sine nesanatoasa ale pacientului sint rezultatul unor relatii patologice din copilarie, relatii intarite pe parcursul mai multor ani de experiente de viata. De asemenea, dezadaptarile la nil profesional, marital sau social presupun, pentru a fi rezolvate, si operarea unor modificari in situatia de viata a persoanei, pe linga interntia psihoterapeutica propriu-zisa.
Este greu de presupus ca un psihoterapeut, oricit de competent ar fi, va izbuti intr-un timp relativ scurt sa restructureze intregul trecut al persoanei, s-o inarmeze cu mijloace adecvate de adaptare valabile in orice situatie. Totusi chiar in cazurile de tulburari psihice cronice, o experienta psihoterapeutica incununata de succes il poate face pe individ sa cistige o noua perspectiva asupra propriilor sale probleme, sa puna in actiune noi modele de comportament, sa abordeze situatiile de viata dintr-o perspectiva ceva mai adaptata.
Astazi se apreciaza ca exista foarte multe abordari psihoterapeutice care merg de la psihanaliza clasica a lui Freud pina la utilizarea in psihoterapie a unor tehnici orientale.
Exista mai multe criterii de clasificare a principalelor forme de psihoterapie, dintre care mentionam doar citeva:
1) Durata procesului terapeutic
Se disting astfel psihoterapii de lunga durata, care se intind pe ani de zile (de pilda psihanalitica freudiana dureaza in medie doi ani) si psihoterapii scurte care pretind sa rezol problema-simptom in citeva sedinte.
Criteriul duratei este strins legat de un altul, si anume de:
2) Profunzimea psihoterapiei
In timp ce terapiile centrate pe simptom (de regula psihoterapii scurte) isi propun doar sa inlature problema pentru care pacientul s-a prezentat la psihoterapie, psihoterapiile analitice (de lunga durata) considera ca simpla inlaturare a simptomelor nu este suficienta, deoarece nu s-a obtinut o restructurare de profunzime a personalitatii, conflicte si problemele sale nerezolvate putind sa izbucneasca sub forma altor simptome, poate chiar mai gra decit primele.
Desi din punct de dere teoretic terapeutii analisti au dreptate, din fericire, realitatea clinica arata doar in rare cazuri ca eliminarea unui simptom va produce aparitia altuia mai ser (substitutie de simptom). Din acest motiv, terapiile scurte se bucura de un mare succes astazi in tarile cu traditie in domeniul psihoterapiei. Oricum, aceeasi critica ar putea fi adusa si tratamentului psihiatric medicamentos care, departe de a se ocupa de cauzele diferitelor tulburari psihopatologice, isi propune doar sa le inlature sau sa le diminueze.
3) Numarul de pacienti implicati in psihoterapie
In acord cu acest criteriu, distingem psihoterapii individuale, unde se lucreaza cu un singur pacient, si psihoterapii de grup, care cuprind in medie intre 6 si 12 pacienti.
4) Conceptia teoretica aflata la baza psihoterapiei (Karasu, 1980)
Psihoterapii dinamice (cea mai reprezentativa fiind psihanaliza lui Freud), care pornesc de la ideea ca simptomele psihopatologice sint rezultatul unor conflicte intrapsihice de natura inconstienta nerezolvate,
sarcina terapeutului constind in a-l ajuta pe pacient sa constientizeze si sa rezol aceste conflicte.
Psihoterapii comportamentale, care considera ca simptomele sint rezultatul unor comportamente invatate, deficitare sau in exces, intarite de mediu, inlaturarea acestora realizindu-se prin intermediul unor procese de invatare (deconditionare).
Psihoterapii experientiale, conform carora simptomele si problemele psihopatologice au drept sursa disperarea existentiala, pierderea posibilitatilor umane si fragmentarea eului, procesul terapeutic avind la baza actualizarea disponibilitatilor umane nevalorificate, prin intermediul unor tehnici de autoreglare psihica.
In incheiere trebuie sa spunem citeva cuvinte si despre persoanele care au drept de libera practica in domeniul psihoterapiei.
Legislatia din tarile Europei occidentale si Statelor Unite ale Americii confera drept de libera practica medicilor (specialisti in medicina generala si in alte ramuri ale medicinei, inclusiv psihiatria) si psihologilor clinicieni care obtin o instruire speciala postunirsitara intr-un domeniu sau altul al psihoterapiei si activitatea practica este atestata de o comisie de specialitate.
Pentru cazuri mai usoare, legate mai ales de consilierea familiala sau problematica din domeniul pediatriei, pot obtine dreptul de a practica psihoterapia si asistentii sociali cu studii superioare care, la rindul lor, au realizat o pregatire postunirsitara intr-o anumita forma de psihoterapie.
