"Sfatul pe care l-as da oricarui tanar scriitor - preocupat in primul rand de propria-i faima - este acela de a se concentra asupra unui singur subiect. il invitam deci sa scrie despre rame la douazeci de ani. Sa-l lasam sa continue a scrie pret de patruzeci de ani numai despre rame. Iar cand scriitorul nostru va fi implinit saizeci de ani, pelerini din toata lumea se vor inghesui in fata usii celei mai mari autoritati in materie de rame. Vor bate la usa si se vor ruga, umili sa li se ingaduie sa-l vada pe maestrul ramelor".
Hilaire BellocIn viata fiecaruia sunt momente care par deodata ridicole. Cum de am ajuns eu, Roger Coghill, ca la varsta de 46 de ani sa ma pasioneze ce i se intampla unei rame pe care am scos-o din pamant din gradina casei si am sectionat-o in doua, botezand partea posterioara a corpului sau "Ollie"? De mult, sotia mea traieste convingerea intima ca am urgenta nevoie de o consultatie psihiatrica. Mezinul meu nu se da nici el in vant dupa experimentul cam trasnit pe care il fac. in definiti atatia pusti din lumea larga taie ramele in doua cu o curiozitate detasata si un deliciu egalate poate doar de smulgerea aripilor mustelor neajutorate.
Numai ca scopul pe care il urmaresc eu depaseste granitele unei simple curiozitati. Prin aceasta experienta incerc sa aflu raspunsul la o problema importanta a stiintelor naturii. Atunci cand veti fi sfarsit de citit aceasta sectiune, poate veti accepta ideea ca fara o asemenea investigare preliminara este imposibil sa rezolvam grava problema a epidemiei generalizate de SIDA care ameninta, in prezent, intreaga omenire. Permiteti-mi sa ma explic. Aceasta sectiune ne va purta inapoi in timp, in perioada precrestina a istoriei, prin meandrele intortocheate ale organizarii celulelor din corpul nostru, ne va invita sa formulam speculatii despre capacitatea de dematerializare a unor fiinte omenesti, si sa ne intrebam daca guta este provocata de intreruperea functiei de comunicare intre picior si creier.
Cea mai mare dificultate cu care se confrunta fizicienii si biologii contemporani este chestiunea controversata a campurilor biologice morfogenetice. Aceste campuri sunt cele care permit corpului nostru sa se mentina in forma pe care o cunoastem, chiar si atunci cand, in mod ineviil, o parte din celulele sale mor in fiecare zi.
Cand ne taiem la deget, oare ce mecanism miraculos ajuta celulele sa se refaca astfel incat amprenta noastra ramane aceeasi?
Cum se face ca, desi in decurs de sase luni, practic fiecare celula a corpului este inlocuita de o alta, putem recunoaste imediat chipul unui prieten pe care il revedem pe strada dupa o absenta de un an? Sau care sa fie cauza dereglarilor care scot celulele din tiparul lor morfogenetic, antrenand in acest proces aparitia cancerelor maligne? Cum putem elimina virusul SIDA care ameninta sa distruga pe nesimtite sistemul imunitar uman si sa decimeze omenirea?
Aceasta nu e doar o problema de biologie. Ea aduce in prim cunostintele de fizica sub-atomica, deci nu poate fi rezolvata doar studiind celulele la microscop. Reformuland, intrebarea centrala ar fi urmatoarea: cum poate o entitate necunoscuta, fara calitati fizice, influenta, organiza si controla de la distanta dezvoltarea si silitatea unor tesuturi organice, poate chiar a unor structuri anorganice? Pentru a raspunde ne vedem obligati sa facem apel la explicatiile teoretice de la fruntariile stiintelor fizice fundamentale deoarece avem de-a face in acest caz cu componente subcelulare, cu legaturile hidrogenului din compunerea macro-moleculelor de ADN; cu transmiterea pe cale electromagnetica a informatiei; cu mecanica undelor; si, in sfarsit, cu originea si proprietatile luminii si a altor tipuri de energie electromagnetica si electrostatica.
Chiar si psihologia, demografia si stiintele economico-sociale joaca un rol important in aceasta aventura a cunoasterii al carei obiectiv este acela de a gasi cheia de descifrare a morfogeneticii. Un asemenea demers presupune insa cunostintele enciclopedice pe care le detineau oamenii de stiinta ai secolului al XVm-lea mai degraba decat cele ale cercetatorului din secolul XX. Specia aceea, din pacate, a cam disparut dupa doua secole de stricta specializare, care au urmat perioadei iluministe. Societatea actuala are nevoie de oameni cu vederi noi, cu deschidere spre alte domenii ale cunoasterii. Newton, care a fost un empiric convins, a studiat totusi cu mare asiduitate astrologia. Acelasi lucru se poate spune despre Johann Kepler, chiar daca efortul sau in aceasta directie a fost motivat la un moment dat de nevoia de a-si castiga existenta. Contemporanii lui Christopher Wren se intruneau la serate pentru a dezbate noua lege emisa de Robert Boyle sau filozofia lui Aristotel. Aristotel insusi a fost pasionat de biologie, efectuand studii de pionierat despre nasterea si dezvoltarea embrionului in ou.
Sau Wren, care si-a dobandit faima ca astronom inainte de a imbratisa cariera de arhitect, la varsta de 30 de ani. Stiati oare ca Wren a ilustrat o sectiune despre creier? in ura 2.1. apare un desen al creierului mare si al caracteristicilor lui, care dezvaluie natura bipolara a acestuia. Joseph Priestley este cel care a descoperit oxigenul, desi era de fapt profesor. In perioada aceea, stiinta reprezenta cunoasterea sub toate formele sale, nu numai matematici, fizica sau chimie.Punctul nostru de vedere nu dispretuieste imensele progrese inregistrate ca rezultat direct al specializarii; cooperarea unor mari echipe de specialisti a facut posibila aselenizarea, masurarea particulelor infime ale atomului, construirea uriaselor platforme petroliere marine, lansarea giganticelor avioane supersonice de transport, punerea la punct a unor sisteme de comunicatii, practic instantanee, la nivel etar sau realizarea unor computere miniaturale de dimensiunile unei cutii de chibrituri.
Abia in ultimele trei decenii atentia oamenilor de stiinta s-a orientat spre studierea geneticii. Crick si Watson (unii autori i-ar putea aminti aici si pe Rosalind Franklin si Maurice Wilkins) au avansat ideea structurii elicoidale a celulei ADN abia la inceputul anilor \'50.
Putem afirma ca studiul acizilor nucleici este in faza de copilarie acum, si noi descoperiri in domeniu apar lunar in revista Nature. Stiinta nutritiei a intrat de putin timp in sfera preocuparilor oamenilor de stiinta, abia acum incepand sa castige teren, pe masura ce ni se dezvaluie complexitatea sa. Pentru a evolua in perioada moderna, genetica insasi presupune impletirea cunostintelor din domeniul biologiei, chimiei, electronicii, medicinei, sociologiei si chiar a economiei geografice. Arheologia si antropologia au fost surghiunite, trecand pe ul trei.
Poate ca asistam in prezent la o revenire a perioadei in care este necesar ca un om de stiinta sau cercetator sa detina cunostinte stiintifice de ordin general.
Ca in toate chestiunile legate de cercetarea naturii, pentru a studia domeniile morfogeneticii biologice s-ar cuveni poate sa ne faurim instrumentele ajutatoare si sa coroboram datele obtinute. Poate ca numai dupa ce vom parcurge aceasta etapa ni se_vor prezenta teoriile capabile sa explice fenomenele descoperite. intr-un asemenea domeniu de cercetare poate ca vom avea de infruntat "non-fenomene"; spre exemplu, toata lumea stie ce este gravitatia insa nimeni nu o poate vedea. Dar, pentru a nu ne rataci in fundaturi dogmatice poate ca ar fi mai potrivit sa anticipam o asemenea situatie, sa fim constienti de ea.
As propune insa sa revenim la rama care ma preocupa; la atat de banala rama, Oligochaeta lumbricus terrestris pentru amicii nostri biologi, Ollie pentru mine, care, din intamplare, este si una dintre cele mai raspandite vietati de pe glob. Charles Darwin, cel care si-a dedicat ultimii ani ai vietii studierii ramelor, a apreciat ca pe un kilometru patrat traiesc intre 6 si 13 milioane de rame. Conform evaluarilor de data recenta, se pare ca, in prezent, ar trai intre aproximativ 120 si 600 milioane de rame pe fiecare kilometru patrat de iarba si teren fertil.Inainte de a exclama "Vai de mine !", ar trebui sa aflati ca aceste batalioane tacute si modeste ne aduc servicii imense si ca, probabil, daca n-ar exista devotamentul acestor fiinte neinsemnate, de care putini dintre noi sunt constienti, am muri cu totii de inanitie. Fiindca ramele sunt cele care oxigeneaza stratul fertil al solului si asigura circulatia aerului in pamant. Tot ele sunt cele care asigura mentinerea echilibrului vital intre aciditate si alcalinitate, care ajuta la descompunerea frunzelor moarte sau a materiei intrate in putrefactie, care ofera guanina si ureea naturale, facand astfel sa sporeasca fertilitatea solului, fara a ne cere in
schimb nimic.
Rama noastra, Ollie, prezinta si alte calitati nepretuite; iar pentru mine, cel mai important lucru este acum incredibila sa putere de regenerare. Textele,, din toate manualele de biologie concorda asupra unui punct. insa daca toate opiniile recunosc puterea de regenerare a partii din fata (anterioare) a unei rame care a fost sectionata in doua, exista dubii serioase in privinta capacitatii partii din spate (posterioare) de a reface un nou creier, gura sau faringe, fara a mai mentiona cele cinci inimi cu care a fost daruit de natura orice lumbricus normal.
In fond, de ce ar trebui sa ne preocupe acest aspect? Deoarece, daca am reusi sa demonstram capacitatea animalelor de a-si regenera toate organele amintite, atunci am fi in posesia unui adevar despre mecanismele vietii si modul in care se poate reface un organism viu spre exemplu, cum se vindeca o rana de la deget. Aceasta descoperire ne-ar putea ajuta sa explicam, bunaoara, nu numai faptul ca celulele unui organism viu sunt purtatoare ale amprentei genetice a intregului organism, adevar pe care l-am aflat studiind structura ADN, ci si ca acele celule pot transmite de fapt amprenta specifica noilor celule care se nasc, astfel incat acestea sa se dezvolte in exact acel punct din lant care ar asigura refacerea organismului in ansamblul sau. Din acest moti procesul este denumit morfogeneza, iar retelei care asigura difuzarea informatiei i se poate aplica denumirea de camp morfogenetic.
Iata-ne astfel ajunsi in punctul pe care doream sa-l elucidam: daca vom reusi sa intelegem si sa dam o explicatie viabila mecanismelor care guverneaza campurile morfogenetice, atunci vom deschide o usa spre explicarea mecanismelor care intervin cand morfogeneza se inscrie pe o traiectorie eronata, cum ar fi cazul unor boli ca SIDA, scleroza multipla in placi, artrita sau cancerul. Cred ca am spus destul insa despre toate aceste lucruri. Sa revenim, insistand asupra lui Ollie.
Un alt lucru care ma intereseaza este faptul ca rama Ollie are o sensibilitate neobisnuita la vibratii. Nu ma refer doar la sunetul pasilor pe care il face fermierul incaltat in cizme de cauciuc, cat mai ales la vibratiile electromagnetice ale luminii vizibile, de natura sa paralizeze pur si simplu aceasta fiinta fragila, ca sa nu mai pomenim de razele ultraviolete, mortale pentru bietul lumbricus. Daca veti zari o rama moarta intr-o baltoaca, este bine sa stiti ca moartea sa nu a survenit prin inecare, ci datorita radiatiilor ultraviolete. Acesta este si motivul pentru care ramele prefera sa-si duca viata sub pamant, iesind la suprafata doar in cursul noptii. Ele pot trai luni de zile sub apa si pana la cincisprezece ani intr-un mediu cu atmosfera echilibrata.
Asadar pot afirma ca Ollie este un mediu perfect pentru experimentele cu razele ultraviolete si cele din spectrul vizibil, ca si in experimentele cu alte non-fenomene electromagnetice. Dupa cum vom constata in continuare, campurile electromagnetice si razele ultraviolete par sa joace un rol important in cadrul cercetarilor campului morfogenetic.
Nu doresc sa intru in detalii intime legate de viata sexuala a lui Ollie. Voi aminti doar ca este versatil si ca isi poate schimba sexul oricand, prin simplul gest de a se aseza de-a-ndoaselea langa un prieten / prietena atunci cand doreste, prin aceasta fiind mai prolific decat orice alt animal de pe pamant, in visurile lui cele mai
nebunesti.
Pentru moment, sugerez sa ne concentram atentia asupra faptului daca Ollie este in stare de a-si regenera creierul, folosind numai partea posterioara a corpului.
Daca observatia noastra este corecta, iar acest fenomen poate fi posibil prin transmiterea unui anumit tip de semnal, putem presupune in continuare ca ingeniozitatea umana, sustinuta de cuceririle tehnologice, va reusi sa imagineze echipamente electronice capabile sa reproduca acest proces pe cale artificiala si aparatele vor genera unde de camp morfogenetic. Iar aceasta realizare va reprezenta un prim pas in domeniul medicinei
electronice.
Vom explica in continuare ce ne-a condus la aceasta ipoteza. Este vorba despre fenomenul cunoscut sub denumirea "efectul de fantoma al frunzelor ", un fenomen straniu pe care l-am studiat cu ajutorul unui proces si mai straniu numit fotografiere Kirlian si pe care il vom descrie pe larg in modulele urmatoare. Existenta efectului de fantoma al frunzelor ne-a permis sa descoperim din intamplare un mecanism care actioneaza in natura si care ne-ar prinde bine ca indiciu important si o explicatie a fenomenelor de camp morfogenetic. Mai mult decat atat, aceasta ofera sansa de a explica, pornind de la cateva principii, realitati cu care omenirea se confrunta din totdeauna, dar care au ramas practic neelucidate pana in prezent.
Cu titlu de exemplu, vom face apel la o ipoteza ce decurge din ideea de mai sus, abordand problema retrovirusului SIDA dintr-o perspectiva diferita, dar si a altor catorva boli care desfid toate incercarile de pana acum ale cercetatorilor de a gasi remedii: cancerul, scleroza multipla in placi, artrita si psoriazisul (pentru a aminti doar cateva dintre acestea).
Sa presupunem pentru inceput ca creierul uman functioneaza ca o antena radio bipolara. In definiti el se aseamana cu o antena, fiind format din doua emisfere masive, distincte, separate complet, fiecare intr-o carapace proprie, formate din substanta alba si scoarta cerebrala. Cele doua emisfere, complet izolate una de cealalta printr-o membrana si ventricule, sunt conectate cu ajutorul unui cordon gros denumit corpus callosum. Sub acesta par sa se afle detectoare de semnal, dar si o serie de generatoare de semnal, denumite generic sistemul limbic, talamusul si alte componente cu stricta specializare. Creierul mare este asezat ca o masa gelatinoasa intr-un borcan rasturnat (craniul), pentru a fi astfel sensibil la orice vibratie mecanica sau electromagnetica.
Sa presupunem in continuare ca aceasta complexa si vasta retea de emisie-receptie deserveste un numar imens de mini aparate radio si ca fiecare dintre acestea reprezinta o celula distincta a corpului uman si ca antena fiecarui aparat este nucleul, in care se afla ingramadit ADN-ul elicoidal. O structura elicoidala este ideala pentru prelucrarea semnalelor radio, iar toate aparatele de radio moderne au un dispozitiv similar. Unica diferenta in acest caz este ca in loc de a fi prevazut cu un sistem distinct de acord, aparatul nostru este programat pe o frecventa unica si ca postul nu poate fi schimbat cu usurinta. Programarea a fost posibila prin aceea ca in jurul lantului elicoidal se afla o serie de noduri prinse de structura spiralata prin legaturi de hidrogen si baze (molecule chimice), fiecare dintre aceste trei componente reprezentand o informatie anume. in acest fel, lantul elicoidal poate receptiona un singur tip de unde, ba mai mult distanta dintre o spirala completa si alta este la randul ei fixa, determinata de legaturile de hidrogen care impiedica contractarea sau decontractarea acesteia, fapt ce ar putea avea drept urmare ca antena nu mai receptioneaza postul.
Se presupune in continuare ca, in afara functiei sale de receptor, abil cu un aparat radio, cealalta parte a lantului elicoidal cu doua spire functioneaza ca un emitator local care emite un semnal de acelasi tip cu cel receptionat. Avansam ipoteza ca acest tip de structura functioneaza ca un aparat de radio emisie-receptie; alte tipuri de ADN cu o singura spirala (si toate celulele ARN) actioneaza numai pe post de receptor.
Puterea cu care celula isi poate transmite propriul semnal este direct proportionala cu cantitatea de energie care poate fi pompata in celula de ceea ce s-ar putea asemana cu o adevarata baterie biologica, si anume de mitocondrii.
Pe de alta parte, puterea cu care creierul poate transmite si receptiona semnale catre si de la toate celulele organismului depinde in intregime de cantitatea de energie de care dispune la randul lui. Aceasta energie este protejata de un izolator numit mielina care indeplineste functia de a izola intregul sistem nervos central de restul corpului. Daca aceasta izolatie de protectie este distrusa, atunci energia se va scurge necontrolata, iar puterea de transmisie-receptie a semnalelor cerebrale scade mereu, in organism instalandu-se o stare de dereglare totala, ca in cazul
sclerozei in placi.
Daca semnalele specifice creierului slabesc, deoarece acesta e nevoit sa consume multa energie de pilda din pricina stresului, celulele vor incepe sa intercepteze eronat mesajul, sau vor reactiona gresit, transmitand instructiuni eronate, lasand sa se acumuleze de exemplu mari cantitati de acid uric in picior, afectiune cunoscuta sub denumirea de guta; si tot in acest fel se explica instalarea unor infectii bacteriene, sau faptul ca celulele pot forma in jurul lor un invelis mucos, facandu-le surde la semnalele creierului.
Iar cand ne gandim ca adevarata problema in intelegerea morfogenezei este faptul ca, zilnic, in organism mor si se nasc milioane de celule, iar inlocuirea celor moarte trebuie sa se faca perfect, atunci devine evident faptul ca acest tip de trafic informational nu va putea fi niciodata controlat de un sistem electrochimie, a carui viteza de transmisie-proare a undelor pe axioni (in cazul unui organism sanatos) este de 40 metri pe secunda. Transmisiile neurale sunt de sute si sute de ori prea lente pentru asta; capacitatea de transmisie de-a lungul maduvei spinarii este cu mult, mult prea mica pentru a face fata fluxului informational permanent dintre creier si celule. Pana si maduva spinarii are nevoie de odihna pentru a-si reveni dupa influxul de transmisii electrochimice! Iar ea trebuie sa faca singura fata unui numar de 15.000 milioane de celule aflate numai in creier.
Uneori, apare un efect aberant, la nivel pelicular (nivelul pielii) ca in cazul sarcoamelor (afectiuni tumorale ale pielii) sau psoriazisului. In bolile de piele se poate testa modul in care functioneaza mecanismul de care am vorbit, deoarece efectele tratamentului sunt vizibile la suprafata. in cazul sclerozei in placi, situatia este cu totul alta: procesul se petrece in interiorul organismului, complet ascuns vederii.
In analogia anterioara pe care o faceam intre organismul uman si o retea de radiocomunicatii, se pot inregistra unele disfunctii: in nucleu se pot infiltra virusi care vor modifica semnalul, deci fluxul informational, inserandu-si propriul lor mesaj in lantul ADN. Consecinta este aceea ca structura va incepe sa transmita informatii incorecte spre alte celule, daca celulele nu sunt readuse la normal prin emisii si mai puternice drept pedeapsa, provenind de la creier. Efortul pe care il presupune angajarea in acest adevarat razboi electronic provoaca migrenele ce insotesc uneori indigestiile sau instalarea unor gripe. In cele mai multe cazuri, creierul este capabil sa faca fata acestor invazii pe local, exceptand, desigur, situatiile in care este deja slabit de stres sau ii lipsesc sursele de energie.
Un alt factor care poate provoca perturbarea sistemului este programarea eronata a celulelor prin transmiterea pe cale ereditara a unui tip incorect de secventa a nodurilor de-a lungul lantului ADN. Un exemplu al acestei "mutatii a punctelor " il constituie fenilcetonuria. Programarea incorecta poate fi indusa si unui organism ajuns la maturitate prin iradierea cu ioni radioactivi, situatie care va duce la aparitia cancerului.
Dupa cum sustine studiul publicat in aprilie 1987 de Colegiul medical regal sub titlul Relatiile dintre razele ultraviolete si incidenta cancerului pielii, chiar si expunerea prelungita la radiatiile solare poate provoca mutatii ale pigmentului, atragand dupa sine aparitia cancerului pielii. Produsele chimice pot provoca mutatii prin aceea ca ele modifica structura _ADN-ului si denatureaza legaturile dintre atomii de hidrogen. in fine, trebuie sa amintim ca leziunile directe provocate de arsuri sau rani pot afecta buna functionare a celulelor. In toate situatiile mentionate, creierul va reactiona transmitand instructiuni precise "echipei de interventie", iar atunci cand aceasta intra in scena se declanseaza mecanismul durerii. Durerea este de fapt efectul apelurilor de alarma transmise de la
celule spre creier.
Daca consideram relatia dintre creier si celulele nervoase sub acest aspect, vom reusi sa gasim o explicatie unor fenomene dintre cele mai diverse.
Intr-un caz insa, avem de a face cu o problema grava. Exista o categorie de virusi de dimensiuni reduse, printre acestia numarandu-se si virusul SIDA, agenti virali care strapung bariera sange-creier sau membrana mielinului, infiltrandu-se si fixandu-se apoi pe creier de unde incep sa altereze, usor si treptat, semnalele transmise de celulele cerebrale. Acest tip de virus va actiona apoi asupra semnalului destinat acelei clase de celule specializate care indeplinesc functia de a depista si a distruge corpii straini din organism, modificand si semnalele acestora. Recurgand la o exprimare plastica, vom afirma ca acest virus s-a infiltrat in spatele frontului, a capturat armele inamice, intorcandu-le apoi impotriva combatantilor. Iar celulele aflate in transee vor face exact contrariul a ceea ce erau programate sa faca: trec la atac in loc sa ramana in aparare.
Celelalte celule sunt incapabile sa stopeze asaltul; pe masura ce semnalele devin tot mai puternice, ele isi vor pierde din forta, desi procesul presupune un timp indelungat. Nici antibioticele nu pot stopa asaltul virusului: ele actioneaza la un semnal radio propriu, cu rolul de a anihila semnalele emise de anume celule.
Felul acestora este unic pentru fiecare tip de celula, si daca nu este corect, ordinul nu va fi ascultat. Dupa cum amprenta este proprie fiecarui om in parte, si structura lantului ADN este diferita de la un organism la altul.
Atunci, care ar fi solutia?
Ea depinde in mare masura de modul in care lucreaza aceste semnale. Acesta este si motivul pentru care ma preocupa ce i se intampla ramei noastre Ollie.
Bun. Asadar am prezentat ideea. Propun sa ne oprim pentru moment, rugand cititorul sa parcurga relatarea unei ingrozitoare epidemii de ciuma:
"in acel anotimp, cu clima neobisnuit de blanda, nu bantuisera alte boli; insa daca cineva contracta orice fel de afectiune, acea persoana avea sa prezinte in final simptomele molimei. Oameni care pana atunci fusesera intr-o stare perfecta de sanatate s-au imbolnavit deodata. Erau rapusi pe neasteptate, fara cauze aparente, cuprinsi la inceput de fierbinteli la cap si de arsuri si inrosire a ochilor. in interior, gatul si limba deveneau rosii ca para focului, iar respiratia era gafaitoare si urat mirositoare. Urmau apoi crize de stranut si raguseala, iar in scurt timp boala, insotita de tuse, cuprindea pieptul. Iar daca se fixa la inima, provoca tulburari grave. Urmau apoi varsaturi cu fiere, semn caruia vindecatorii ii dau tot felul de nume, si o stare de sfarseala totala. O stare de greata permanenta, desi omul nu mai avea ce voma, producea convulsii violente, ii cuprindea pe toti cei atinsi de boala. Pe unii imediat dupa instalarea semnelor descrise mai sus, pe altii la scurt timp dupa aceea.
Pe din afara corpul nu era fierbinte si nici galbejit, ci purpuriu sau pamantiu, iar pielea se spargea, acoperita de o spuzeala de basici si ulceratii. insa fierbinteala interioara era intensa, iar bolnavii nu suportau sa poarte nici macar o tesatura usoara de in pe ei, insistand sa stea despuiati. Nu-si doreau nimic mai mult decat sa-si racoreasca trupurile in apa rece, iar cei care nu aveau pe nimeni sa-i ingrijeasca se aruncau in bazinele cu apa. Bolnavii erau chinuiti de o sete cumplita pe care nu reuseau sa si-o potoleasca nici macar inghitind cantitati mari de apa. Nu reuseau sa-si gaseasca o clipa de liniste, iar nesomnul ii sacaia pe toti nedandu-le pace. Iar cand boala ajungea la apogeu, corpul, in loc de a fi slabit, isi mentinea vigoarea in chip inexplicabil. In acest fel s-au stins cei mai multi dupa a sasea sau a saptea zi de fierbinteala interna, desi corpul isi mentinuse intreaga vigoare. in cazul celor care treceau de cele noua zile, boala cobora spre intestine, unde provoca leziuni interne grave, in acelasi timp instalandu-se o diaree continua, ca un lichid, care, intr-un stadiu avansat, ii rapunea cateva zile mai tarziu; putini au fost cei care i-au supravietuit. Boala care se instala in faza initiala la cap invada treptat intregul corp, iar daca cineva reusea totusi sa treaca de aceasta faza, afectiunea se extindea spre extremitati, lasand urme groaznice ale trecerii sale, atacand partile intime, degetele de la maini si de la picioare, ochii.
Cei care au scapat cu viata, trecand si de aceasta faza, si-au pierdut fie degetele, fie chiar vederea. Au existat si cazuri cand supravietuitorii, imediat dupa ce si-au revenit, si-au pierdut complet mintile, uitand cine sunt si nerecunoscandu-i pe cei apropiat."
Mu este vorba nici de ciuma bubonica, nici de SIDA. Am citat descrierea pe care ne-a fumizat-o Tucidide asupra marii epidemii de ciuma care s-a abatut asupra Atenei antice in anul 430 i.C. Ea ilustreaza ceea ce se poate intampla atunci cand creierul incepe sa transmita celulelor semnale eronate ca rezultat al unor infectii cerebro-virale: semnalele isi vor croi treptat drum dinspre creier spre extremitati. Slava Cerului ca omenirii nu i-a fost dat sa treaca pnn multe epidemii ca aceasta! Se pare ca lungimea de unda pe care creierul emite semnale nu este de joasa frecventa, dupa cum s-ar putea crede interpretand inregistrarile EEG. Ni s-a spus ca undele alpha sunt cuprinse intre 8 si 12 hertzi, intre 8 si 12 oscilatii pe secunda. Dar la prima vedere, fluxul de impulsuri nervoase, ca si neregularitatile acestora, vor convinge orice electronist ca frecventele sunt mult mai ridicate, foarte probabil inscriindu-se in spectrul lungimilor de unda ultraviolete joase. La aceasta lungime de unda se vor constata, desigur, numeroase influente asupra structurii lantului ADN, dar si asupra sarcoamelor: spre exemplu psoriazisul va ceda la interventia unor lungimi de unda ultraviolete cu valori specifice.
Cu toate acestea, se constata recidiva in psoriazis la numai cateva saptamani de la incetarea tratamentului prin emisie de radiatie ultravioleta. Capacitatea de regenerare a lui Ollie este anihilata cu totul de lumina ultravioleta. La alte organisme razele ultraviolete pot produce mutatii sau favoriza dezvoltarea. Deocamdata nu prea stim care frecvente si lungimi de unda au un efect mai puternic. Singura proba certa pe care o detinem este aceea ca atunci cand radiatiile ultraviolete intra in contact cu tesuturile organice, ele vor afecta lantul ADN. Vom avea de-a face in acest caz cu un efect radio sau de iradiere.
Asadar obiectivul care trebuie urmarit in incercarea de a vindeca un organism este acela de a normaliza functionarea creierului, astfel incat acesta sa transmita semnale corectoare catre acele celule care nu isi mai indeplinesc normal functiile. In cazul SIDA este vorba despre celule de interventie T4, care sunt parte componenta a plutonului de celule luptatoare, programate sa distruga microorganismele invadatoare, virusii sau corpii straini. Daca nu se rezolva programarea celulelor T4, bolnavul va fi tot mai expus la alte afectiuni accidentale care pot pune stapanire pe acele celule, distorsionand semnalele pe care le transmit pana la instalarea mortii, ca unica solutie posibila.
In lumina acestei ipoteze, SIDA nu este o boala virala obisnuita, ci o disfunctie cerebrovirala celulara. Ea este letala pentru ca va distruge in final tesutul cerebral, iar caracteristicile sale de neutralizare a sistemului imunitar nu constituie decat un efect secundar. Produsele farmaceutice nu pot penetra bariera sanguina a creierului croindu-si drum spre virus fara a distruge mai intai creierul. Si chiar daca ar ajunge pana la creier, nelezandu-l, nu vor reusi sa reproduca acele semnale specifice, individuale, care sa readuca la starea de normalitate celulele de interventie T4, pentru ca fiecare pacient este o entitate diferita. Unica modalitate ar fi aceea de a transmite spre creierul bolnavului un semnal artificial care sa reproduca identic semnalul propriu creierului sau sanatos. Sau de a transmite acel semnal care va anula varianta incorecta infiltrata in creier de retrovirus. Din fericire retrovirusul nu e in stare sa transmita semnale, fiind compus doar din ARN, nu are capacitatea de a emite semnale, deci informatii. Nici chiar ADN-ul nu poate transmite toate semnalele pe care ar dori sa le transmita; din cauza ca ii lipseste un codon numit Uracil, el nu poate fabrica asa-numitii amino-acizi "esentiali", fiind nevoit sa-i preia din alimentele existente in afara organismului.
A fost deja pus la punct un instrument remarcabil, capabil sa reproduca semnalele emise de creier. Realitatea este ca prototipuri si versiuni de inceput si-au facut aparitia inca in anii \'50. Acesta va constitui insa subiectul urmatorului modul.
Inainte de a aborda tema, va propunem sa ne oprim cu o noua viziune asupra cancerului sau, mai precis, asupra formelor de cancer. Banalul neg este si el tot o forma de cancer. Primul lucru pe care il vom remarca privind un neg la microscop este, in mod uluitor, structura sa cristalina. De fapt, micile cristale care se observa in interiorul sau probabil sunt infectii de natura virala, numite papova-virusi, de la denumirea lor stiintifica de papilloma polyoma - virus vacuolar (. 2.2.).
Sa nu ne speriem insa de nesfarsitii termeni medicali: papilom inseamna neg sau o excrescenta similara aparuta pe piele; poliom - un tip de tumoare; iar vacuolar se refera la capacitatea acestor nenumarate varietati de virusi de a produce cavitati sau vacuole (vacuum = vid) in citoplasma celulelor infectate. De fapt, majoritatea termenilor medicali sunt descrieri latinizate ale simptomelor sau infatisarii maladiei. In paranteza fie spus, cea mai nepotrivita descriere medicala este, cu siguranta, aceea de "cromozom," care se traduce prin "corp colorat," pentru ca sub aceasta forma li s-a prezentat descoperitorilor sai. Un lucru interesant de notat este acela ca cristalele sunt foarte buni receptori. Cu totii am vazut aparate radio care functioneaza cu cristale. Cel mai interesant lucru in privinta negilor este acela ca ei apar si dispar foarte rapid, uneori resorbindu-se peste noapte.
Daca celulele negului sunt reprogramate de creier astfel incat sa revina la normal, inseamna ca virusul este extirpat sau distrus - sau, conform ipotezei pe care am emis-o, defazat. intrebarea care se ridica este: cum reuseste creierul sa faca aceasta programare? Presupunem ca mai intai creierul depisteaza lungimea de unda virala si ca apoi emite un semnal de interferenta care il anuleaza pe cel al virusului; si ca uneori, creierului ii ia mai mult timp sa calculeze corect parametrii, astfel incat negul va continua sa existe o vreme, dupa care el se va disparea brusc. inca de la inceputul lumii, oamenii sunt uimiti si nu-si pot explica de ce dispar negii peste noapte. Abia acum am inceput sa intelegem de ce. Nenumarate alte tipuri de virusi prezinta o structura cristalina asemanatoare virusului care provoaca aparitia negilor (. 2.2.) Spre exemplu, adenovirusii, care provoaca inflamatiile si durerile in gat. Daca, dupa cum sugeram, negii sunt distrusi de semnale corectoare emise de creier, atunci putem oare presupune ca si durerile de gat pot fi vindecate prin transmisii cerebrale pe o frecventa de normalizare? in cazul altor tipuri de cancer, starea de anomalie a organismului nu poate fi insa corectata la fel de simplu.
In asemenea cazuri, celulele incep sa o ia razna, neputand fi tinute sub control. Semnalul fie creste constant, fie nu este interpretat corect, sau nu este auzit deloc. Exista o legatura clara cu creierul, deoarece cancerul se manifesta, in cele mai multe cazuri, in interval de doi ani de la o trauma mentala. in jurul unora dintre celulele cuprinse de cancer se pare ca se formeaza un invelis gras. Fotografierea prin metoda Kirlian ne ofera posibilitatea de a identifica o scurgere haotica de energie scapata de sub control, din directia sursei tumorale. Sau, altfel spus, butonul de acord al celulei s-a defectat si nu mai poate intercepta frecventa. Consumul de fructe in stare naturala pare sa redea celulelor energia vitala de care au nevoie, iar interventia chirurgicala intrerupe practic semnalele aberante. Dupa cum vom incerca sa demonstram in alt modul, alte posibile cauze si tratamente eficiente ale cancerului ar putea fi depistate daca abordam fenomenul prin prisma arii organismului cu o retea de radio-transmisie. Vointa este una dintre cele mai puternice arme impotriva evolutiei bolii, puterea creierului de a coplesi semnalele straine si de a reimpune starea de normalitate. Un exemplu in acest sens il constituie cercetarile sotilor Cari si Stephanie Simonton care au folosit tehnici de vizualizare pentru a-i ajuta pe bolnavii de cancer sa lupte impotriva bolii. Unuia dintre pacienti, ofiter de marina, sotii Simonton i-au sugerat sa-si imagineze leucocitele ca pe niste scafandri care plaseaza mine pe peretii celulelor cancerigene si le arunca in aer.
Metoda a functionat, iar ofiterul s-a vindecat de cancer. Ei prezinta modul in care au abordat problema cancerului si tehnicile de auto-constientizare, cu numeroase exemplificari din cazuistica si metodele terapeutice aplicate la Centrul de Cercetari de la Fort Worth, Texas. Dezvoltand rezultatele cercetarilor intreprinse in vederea depistarii cauzelor care provoaca instalarea cancerului, sotii Simonton si co-autorul lucrarii, James Creighton, mentioneaza in treacat un exemplu interesant (dintre atatea altele) care confirma mecanismul de aparare al organismului sugerat de noi. Un caz similar a fost prezentat de dr. Ronald Glasser. Este vorba de un transt de rinichi in cursul caruia s-a petrecut unul dintre acele rare accidente care scapa totusi de sub control medical. Desi analizele medicale preliminare au silit ca starea de sanatate a donatorului este excelenta, rinichiul transtat in corpul pacientului caruia ii fusesera administrate in prealabil medicamente pentru suprimarea activitatii sistemului imunitar pe perioada interventiei chirurgicale prezenta totusi niste nodul i cancerigeni. Dupa operatie, bolnavului i s-a administrat in continuare medicatia de stopare temporara a functionarii sistemului imunitar, pentru a preintampina o reactie^ de respingere a rinichiului strain din partea corpului primitor. in decurs de cateva zile, rinichiul si-a modificat dimensiunea, crescand in volum.
Reactia prezenta toate simptomele de respingere activa. Cateva zile mai tarziu, i s-a efectuat pacientului o radiografie de rutina in urma careia s-a constatat prezenta unei tumori fixate la unul din plamani. Cum radiografia facuta cu patru zile mai devreme nu indica existenta unei asemenea formatiuni tumorale, este clar ca aceasta se dezvoltase post-operator. O zi mai tarziu, o masa tumorala similara a fost depistata si la celalalt plaman. Medicii au tras concluzia ca formatiunile tumorale de pe plamani erau cancer metastazic (celulele maligne diseminasera fin formatiunea cancerigena originara, reproducandu-se in alte parti ale corpului). Surprinzatoare era insa viteza cu care se dezvoltase tumoarea. In decurs de numai cateva zile se formasera mase de origine cancerigena care in mod obisnuit ar fi trebuit sa se dezvolte in luni si chiar ani intregi. Asadar, singura solutie era aceea de a intrerupe administrarea medicamentelor care stopau temporar activitatea sistemului de aparare al organismului.
In acest sens, Glasser mentioneaza: "Dupa cateva zile, sistemul imunitar al pacientului a revenit la normal, iar formatiunile cancerigene din plamani au inceput sa se resoarba, in acelasi timp, rinichiul transtat revenind la volumul normal."
Simonton si Creighton subliniaza ca acest caz preluat in studiu a condus la acceptarea generala de catre lumea stiintifica medicala a ceea ce s-ar putea numi "teoria de autosupraveghere". Argumentul pe care dorim sa-l sustinem in aceasta sectiune este faptul ca sistemul de supraveghere este un sistem de telecomunicatii intre creier si celule, care functioneaza pe baza unor campuri electromagnetice. in exemplul mentionat mai sus, "metastazele" erau doar o retransmitere necontrolata a unui flux de impulsuri aberante, receptionate de celulele din alta parte a corpului. N-a fost vorba de un transfer fizic de tesut celular cancerigen.
Simonton, care nu a realizat acest Jucru, a recunoscut deschis ca este nedumerit: "Agentii externi, radiatiile, informatiile genetice, regimul alimentar, a spus el, toti acesti patru factori pot contribui la declansarea bolii, insa nici unul dintre acestia nu poate constitui, in sine, o explicatie satisfacatoare, de ce un anumit individ, la un anumit moment al vietii, face un cancer." Autorul considera stresul un factor important, de natura sa contribuie la agravarea bolii, facand in acest fel o legatura directa intre creier si disfunctia celulara a organismului respecti legatura asupra careia vom insista de altfel pe parcursul acestei carti. Dorim sa adaugam ca Simonton emite ipoteza legaturii dintre conditiile patologice si sistemul limfatic, hipotalamus si activitatea glandei pituitare (endocrine).
Desigur, este foarte simplu sa fii dogmatic in interpretarea cauzelor unui fenomen, iar noi tocmai am amintit despre fundaturile in care a ajuns dogma. Un astfel de exemplu il constituie impasul potential din fizica - fenomenul naturii duale a luminii: particula si unda, intrezarit accidental de Thomas Young in 1803. Young a descoperit ca un fascicul luminos care trece prin doua fante produce o imagine de interferenta atunci cand se reflecta pe un ecran. Acest model din benzi alternative de lumina si intuneric este un fenomen de mecanica ondulatorie, care sugereaza ca lumina se proa sub forma de unde. Un secol mai tarziu, era descoperit un alt fenomen: fotonii care compun lumina violeta actioneaza asemenea unor particule care lovesc si elibereaza electronii de pe o placa de metal (efectul fotoelectric). Se ridica astfel intrebarea: lumina este formata din unde sau din particule? De atunci si pana in prezent nu a incetat controversa pe aceasta tema, iar teoreticienii din domeniul fizicii se straduiesc sa gaseasca explicatii rationale acestor fenomene aparent contradictorii.
Sa presupunem pentru o clipa ca infirmam existenta fotonului ca particula, considerand-o simpla vibratie armonica a aceleiasi unde. (Ecuatia lui Schrodinger a prezentat de altfel cuanta ca fiind in esenta unda de rezonanta). Si ca aceasta armonica ar putea disloca electronul de pe o suprafata de metal. Daca lumina ar fi de culoare violet, lucrul ar fi cu atat mai simplu, ea emitand pe o lungime de unda mai puternica si fiind mai scurta decat lumina rosie.
Nimeni nu a vazut pana acum atomul de hidrogen; de altfel, milioane de asemenea atomi ar incapea pe un varf de ac. Credem insa ca spatiile dintre atomii de hidrogen intr-o legatura covalenta de hidrogen rezonanta pot fi modificate la schimbarea de temperatura sau a altor legaturi chimice ale atomului de hidrogen, care fac sa se distanteze usor atomii intre ei. Daca excitam electronul unui atom de hidrogen cu ajutorul unei frecvente electromagnetice specifice acesta va migra de pe o armonica pe alta. Aceasta face ca fotonul de lumina sa fie perceput de ochiul omenesc ca provenind din atomul de hidrogen. Asadar, nu este vorba de o particula. Noi o percepem ca o particula, fiindca nu putem percepe decat anumite frecvente electromagnetice. Daca sursa fluxului electromagnetic este supusa interferentei, deci valoarea maxima a unei unde este anulata simultan de valoarea minima a urmatoarei unde, inseamna ca nu vom percepe deloc lumina.Unii cercetatori sunt de parere ca efectul fotoelectric ar putea fi explicat fara a fi nevoie sa recurgem la inventarea unui nou concept, fotonul, fiind vorba, in totalitate, de un fenomen de mecanica ondulatorie. "Carapacea" din jurul atomului reprezinta vibratiile armonice ale acelui tip de frecventa electromagnetica. Ele reprezinta chiar echivalentul la nivel molecular al legii lui Bode privind distantele etare.
Desi acest tip de ipoteze ne permite sinteza dualitatii unda-particula, totusi ele, ipotezele, s-ar putea sa fie eronate. Ne-am folosit de conceptul dualitatii pentru ca nu trebuie sa ignoram acele realitati pe care omul nu Ie poate percepe. De asemenea, putem exemplifica modul in care o unda poate anula o alta folosindu-ne de fenomenul de interferenta.
Campurile magnetice, gravitatia, undele radioelectrice si vidul sunt alte cateva exemple de non-fenomene, perceptibile numai prin efectele pe care le produc asupra altor fenomene, si totusi noi ne-am obisnuit sa acceptam existenta acestora dupa ce au fost identificate si definite prin formule matematice.In general, stiinta priveste cu suspiciune non-fenomenele, nefiind pregatita sa le inteleaga, chiar daca existenta lor este de netagaduit.
"Oamenii de stiinta moderni, sustin Tompkin si Bird, inca nu au silit structura undelor electromagnetice. Cu ajutorul lor functioneaza insa aparatele de radio, televizoarele, radarele si prajitoarele de paine." Va mai amintiti de conceptul de mult respins al eterului? Existenta lui a fost respinsa tocmai pentru ca nu i se puteau masura efectele. Asemenea retineri sunt de doua ori mai puternice cand e vorba de fenomene aflate la granita dintre stiinte.
Din fericire, nu intotdeauna lucrurile stau astfel.
Mari oameni de stiinta ne ofera marturii ale unor descoperiri facute intamplator in zona crepusculara. Oferim in continuare un citat preluat dintr-o lucrare a lui James Clerk Maxwell care afirma cu toata modestia care-l caracterizeaza:
"Domnul Airey a descoperit faptul ca in mare masura perturbatiile care se manifesta in Greenwich corespund curentilor electrici preluati de electrozii ingropati in pamant in zona invecinata, iar ei se manifesta de parca ar fi produsi direct de un magnet daca curentul teluric ar fi condus printr-un cablu amplasat sub acest magnet. S-a descoperit ca la fiecare unsprezece ani intervine o perioada de perturbatie maxima, care coincide cu perioada de intensitate maxima a activitatii petelor solare. Vom constata ca domeniul de cercetare in care patrundem prin studierea magnetismului terestru este pe cat de profund, pe atat de vast Dar daca ne gandim ca intensitatea magnetizarii acestui imens glob care este Pamantul este abila cu aceea pe care reusim sa o obtinem, cu mare efort, cu ajutorul magnetilor pe care i-am construit din modificarile masive care se produc in acest corp imens, ne obliga sa conchidem ca avem de a face cu una dintre cele mai puternice forte ale naturii, a carei scena de activitate se afla in strafundurile pamantului si spre a carei intelegere accesul mintii noastre este extrem de limitat."
Mai tarziu s-a demonstrat ca perturbatii le de camp magnetic de care pomenea isi au originea in afara si nu in interiorul Pamantului.
Sa revenim insa la cunostinta noastra, rama Ollie. Dupa patru zile, partea posterioara a corpului lui Ollie, pe care am desprins-o de cea anterioara, continua sa traiasca. Cunoscandu-i sensibilitatea la lumina, i-am asezat deasupra o ceasca de portelan, si i-am mentinut o umiditate corespunzatoare. In cursul primelor doua zile s-a deplasat in ambele directii, de parca n-ar fi stiut in care parte este directia inainte si in care inapoi. Acum toate reziduurile de pamant din intestine au migrat spre un capat, fara a fi insa eliminate complet, iar drept rezultat, capatul celalalt s-a curatat si a capatat o nuanta mai rosiatica. Sa fie oare acesta un semn incurajator? Pigmentii fotosensibili sunt concentrati in capatul frontal al corpului unei rame si probabil ca acelasi lucru se petrece si in cazul lui Ollie. Numai ca Ollie nu a mai mancat nimic. Acum nu se mai misca inapoi atunci cand este provocata, ci numai inainte. Desi ingrijorati ca nu a mai putut manca nimic, din motive evidente, suntem deopotriva surprinsi sa constatam ca nici nu a eliminat complet pamantul. Poate ca incearca sa subziste din rezervele de substante nutritive ramase in intestinul sau. Sau poate supravietuieste ingerand aerul ca o ta; sau preluand substantele hranitoare direct prin piele?
intre timp, jumatatea frontala a lui Ollie este la fel de vie ca si cand nu ar fi fost separata de restul corpului. Sa fie inca cele doua jumatati in legatura radio? Conform ipotezei noastre asa ar trebui sa stea lucrurile, de vreme ce lantul ADN la ambele este identic. Iar intrebarea pe care am pus-o mai inainte nu este deloc absurda; daca sectionam o rama in doua si apoi legam cu vata cele doua jumatati, rama va continua sa se manifeste ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Iata o palida raza de speranta care vine in sprijinul ipotezei emise de noi.
Mai mult decat atat, daca rama este taiata in asa fel incat canalul neuronal sa nu fie lezat, contractiile se vor transmite de-a lungul segmentelor si in partea posterioara fata de sectiune. Ceea ce este insa interesant sa constatam este daca Ollie isi poate regenera creierul in partea sectionata. Desigur, creierul unei rame nu este foarte complex, ci aduce mai degraba cu o ureche de ac. Interesant insa pentru ipoteza pe care am avansat-o este ca acesta se compune din doua parti intre care se afla un orificiu - un prototip de transmitator bipolar (. 2.3.)?!
Deci nu cerem imposibilul de la Ollie asteptand cu rabdare sa-si refaca creierul. Mult mai complicat pentru Ollie este procesul in urma caruia i se vor forma o noua gura, un nou esofag, faringe si cele cinci inimi. Daca rama noastra va reusi sa-si refaca toate aceste organe, vom avea de-a face cu rezultatul unei donari, care dispune de un lant ADN absolut identic cu jumatatea cealalta. Iar daca vom avea doua clone, vom putea intreprinde cateva experiente interesante privind efectul radiatiilor electromagnetice asupra tesuturilor organice celulare. in ansamblul sau, sectiunea de fata este o expunere sumara a descoperirilor efectuate intr-un domeniu de varf privind domeniul morfogenetic, unul dintre putinele taramuri stiintifice majore ramase pana in prezent necunoscute. Lucrarea reprezinta o incercare de sistematizare si trecere rapida in revista a cercetarilor si ipotezelor marcante emise anterior in acest domeniu, majoritatea lor fiind vehement ridiculizate si respinse de cercetarea traditionala, sau din interese comerciale. Ea descrie activitatea specifica desfasurata de Harry Oldfield cu ajutorul aparatului Kirlian si al echipamentelor inrudite. Ea propune ipoteze generale in domeniul morfogenetic, bazate pe teoriile acceptate ale fizicii atomice si subatomice.
Iar in final, aplica ipoteza noastra principala, la principii din alte domenii ca nutritia, bolile si ramuri ale medicinei naturiste, tinzand spre zonele mai delicate ale stiintelor paranormale.
Va invitam asadar sa intreprindem impreuna o calatorie palpitanta. Recompensa care ne asteapta la capatul ei va fi o mai buna intelegere a modului de functionare a naturii, explicarea unor intrebari grave ramase inca fara raspuns si, speram, solutii curative aplicabile catorva din cele mai misterioase si inca imposibil de rezolvat boli ale omenirii.
Sa-l lasam pentru moment pe Ollie sa se tarasca pe bucatica lui de argila galbena in cautarea unui creier si sa ne concentram atentia asupra altor exemple de regenerare la animale, in speranta ca ele ne vor oferi cateva indicii importante in privinta mecanismelor care guverneaza domeniul morfogenetic.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al soparlelor. "Te-am prins!", strigam noi in timp ce micuta reptila ne scapa printre degete lasandu-ne cu o bucata din coada ei in mana. Pe scara evolutiva a vertebratelor, reptilele sunt cele mai evoluate animale care poseda inca putere regenerativa. La capatul opus se afla amoebele a caror unica ratiune de viata este aceea de a se hrani si diviza. Iar intre aceste doua extreme se afla buretii, probabil cele mai spectaculoase fiinte vii prin aceea ca ei nu apar pe lume ca un simplu organism.
Trasatura comuna a tuturor acestor fiinte capabile de regenerare este aceea ca partile care se refac nu sunt niciodata la fel ca cele de la inceput, asa cum o inregistrare video facuta dupa alta inregistrare va fi mai slaba. Mai mult decat atat, studiile efectuate pe om si animale demonstreaza ca regenerarea nu are loc daca rana este inchisa prin sutura chirurgicala. Regenerarea este posibila numai dupa formarea unei cicatrice din sangele coagulat si tesutul mort, fenomen care dureaza o saptamana sau doua. Abia dupa ce sub cicatrice s-a format noul strat de piele (pentru a ne exprima corect, epiderma), se va desprinde si coaja. In unele situatii, regenerarea se produce incorect, astfel incat la soparle se pot forma doua sau trei cozi. Crustele regenerate pot fi uneori anormale ca dispunere sau colorit si tind sa fie mai mici decat dimensiunea lor normala, ca si cand s-ar fi pierdut o anumita portiune a tiparului originar. Labele soparlelor nu se refac niciodata, insa peste rana se poate forma o cantitate determinata, totusi redusa, de tesut celular sau de cartilaj. Broastele testoase au capacitatea de a-si reface intr-un an o treime din carapace dupa ce aceasta a fost lezata; au fost inregistrate cateva cazuri in care intreaga carapace a fost refacuta complet.
Nimeni nu cunoaste principiile in virtutea carora functioneaza mecanismul de regenerare ci doar faptul ca la organismele evoluate acesta este pana la un punct determinat de existenta unui tesut nervos, conditie esentiala pentru regenerare. Spre exemplu, Planaria, specie comuna de vierme plat si subtire care traieste in balti, canale sau scurgeri de apa, la fel de atent in a evita lumina ca orice rama obisnuita, prezinta o capacitate uimitoare de regenerare completa a intregului corp dupa o perioada indelungata in care nu s-a hranit cu nimic, deci dupa ce din ea nu a ramas decat epiderma si "sistemul" nervos. Daca taiem o bucatica din mijlocul unei arii, aceasta va reusi sa-si refaca un cap in pozitia initiala in partea anterioara. (Ce zici de asta, Ollie?) Dar, ca orice organism superior, pana si rudimentarele alge se pot reface numai in prezenta celulelor medulare. Sau, daca sectionam o hidra in cincizeci de bucati, dar acestea se pot reface numai daca bucatile respective pastreaza cele doua componente esentiale: nervii si celulele. contact fizic cu fiecare celula in parte, presupunem ca opereaza si un tip special de mecanism non-neural. El nu poate, probabil, fi tot atat de eficient ca si un sistem de transmisie directa, iar la bureti cozile si clestii care se refac nu vor fi la fel de mari si perfect conformati ca si originalele pe care le-au inlocuit. Daca epiderma este tratata in vreun fel sau cusuta, aceasta interventie va avea un efect inhibitor asupra regenerarii normale.
Functia principala a epidermei este, intr-adevar, aceea de a proteja ca un scut tesuturile interne fata de agresiunea radiatiilor provenind din mediul ambiant, iar aceasta functie se poate altera dupa efectuarea unei suturi chirurgicale, actionand impotriva propriilor radiatii emise de organism.
La toate animalele, epiderma are o constitutie speciala. Prin atie cu tesuturile interne, stratul epitelial este foarte rezistent la radiatiile ultraviolete. Celulele epiteliale acopera intreaga structura exterioara a telor, protejandu-le complet, cu exceptia portiunii din varfurile de crestere ale radacinii (vom descrie intr-unui din modulele urmatoare un experiment in urma caruia s-a putut constata ca extremitatile radacinilor emit radiatii). Celulele epiteliale produc uneori uleiuri, rasini, saruri cristaline sau siliciu in scopul de a proteja organismul, asa cum vopseaua apara caroseria unei masini. Aceste celule sunt impregnate cu o substanta ceroasa denumita cuticula.
La nevertebrate, epiderma are un singur strat de celule, spre deosebire de broaste care au epiderma formata din mai multe straturi, permanent innoite prin divizare. Vasele sangvine nu penetreaza epiderma; din acest moti aceasta tinde sa se intareasca si sa capete un aspect solzos cu trecerea anilor.
Scleroza in placi a fost astfel denumita din pricina ca celulele capata o consistenta solzoasa, aceasta fiind si caracteristica principala a bolii. La majoritatea telor, celulele epiteliale nu contin clorofila
