Osul lung prezinta la nivelul diafizei un manson, compacta, care apare ca doua benzi intens opace, marginale, omogene, cu contururi nete si regulate (mai pregnant spre exterior decât spre canalul medular). Spre extremitatile osului, compacta se subtiaza treptat si se continua la nivelul epifizelor cu corticala. Uneori se poate zualiza locul de patrundere a vaselor nutritive sub forma unei linii fine, radio-transparente, care întrerupe o compacta.
Canalul medular este situat în centrul diafizei, între cele doua compacte si apare ca o banda transparenta, omogena.
In regiunea epifizara se disting: corticala, delimitând osul la exterior, sub forma unei linii opace, nete, fine si regulate si spongioasa, o retea de linii fine, intens radio-opace: trabeculele osoase. In zonele supuse solicitarilor mecanice puternice si repetate, aceste trabecule se concentreaza si se aliniaza de-a lungul liniilor de forta, realizând fascicule trabeculare (ex.: fasciculele trabeculare care rezista fortelor de compresiune si tractiune la nivelul extremitatii proximale a femurului).
Oasele scurte si plate sunt delimitate la exterior de corticala si prezinta la interior spongioasa cu trasaturile mai sus mentionate.
Oasele copilului apar diferit pe radiografie în functie de vârsta acestuia.
Oasele lungi se dezvolta din nuclei de osificare primara, în cazul diafizei, care se osifica în ata intrauterina, zibili deci la nastere, si nuclei secundari pentru epifize, care se osifica dupa nastere, aparând pe radiografie la diferite vârste. Oasele scurte si plate se dezvolta din nuclei de osificare cu evolutie asemanatoare nucleilor de osificare secundara ai oaselor lungi. La fete, nucleii de crestere se osifica cu 1 - 2 ani mai devreme si se sudeaza la diafiza cu 3 - 4 ani mai devreme decât la baieti.
Cartilajul de crestere se prezinta sub forma unei linii transparente, cu grosime de 3 - 4 mm, cu margini usor ondulate, dar nete, care se întinde pe toata latimea osului. Dupa terminarea cresterii, cartilajul se osifica si apare ca o opacitate liniara, fina. Zona cuprinsa între cartilajul de crestere si nivelul unde se termina canalul medular se numeste metafîza.
Pe radiografie, la nivelul articulatiilor se disting contururile extremitatilor osoase, corespunzând suprafetelor articulare, si spatiul articular. Contururile segmentelor osoase sunt reprezentate de linii opace, regulate, paralele, date de osul subcondral. Spatiul articular apare ca o banda transparenta, omogena, cu înaltime constanta pe toata întinderea, fiind de fapt un spatiu rtual, ocupat în realitate de cartilajele hialine care acopera extremitatile osoase, o lama fina de lichid sinoal si meniscuri în unele cazuri.
Cuprins:
Modificări patologice radiologice elemetare ale scheletului |
sus  |
Modificări ale structurii osoase
Modificări distructive ale structurii osoase
Demineralizarea (halistereza) este un proces care presupune spoliere, de săruri fosfo-calcice ale ţesutului osos dar cu păstrarea matrice conjunctive. Radiologie constă în scăderea opacităţii segmentului afecta care devine evidentă atunci când se pierd mai mult de 30% din cantitate, totală de săruri a osului.
Afecţiunea se manifestă iniţial la nivelul spongioaselor, unde trabeculele osoase îşi pierd opacitatea, se subţiază, iar ochiurile dintre ele se lărgesc, aspect ce poartă numele de osteoporoza. Ulterior sunt afectate şi compacta şi corticala care se îngustează, devin mai transparente şi uneori capătă un aspect fasciculat ("spongiozarea" osului compact).
Osteoliza reprezintă un proces distructiv care interesează atât componenta minerală cât şi cea organică a osului. Pe radiografie, osteoliza soare ca o zona de radio-transparenţa, în care structura osului e complet dispărută, având contururi nete sau neregulate în funcţie de etiologie.
Atrofia prin presiune. Presiunea exercitată asupra osului produce iniţial demineralizarea acestuia; la periferia teritoriului afectat se creează condiţii de osteogeneza, care permite o remaniere structurală.
Radiologic, rezultă o zona radio-transparenţa, lipsită de structură, cu contururi nete şi neîntrerupte, înconjurată de o bandă opacă.
Modificări ale structurii osoase cu formare de ţesut osos
Osteoscleroza (condensarea osoasă) constă în hiperproductia de ţesut sos care înlocuieşte ţesuturile conjunctive ale segmentului scheletic respectiv.
In funcţie de localizare, se descriu spongioscleroza, tradusă printr-o îngroşare a trabeculelor osoase şi micşorarea ochiurilor transparente până la dispariţie, în cazurile severe, zona afectată, lipsită de structura radiologică, având aspect de "os de fildeş sau de marmură", şi endostoza, care reprezintă armarea de os în exces pe faţa internă a compactei.
Periostoza (reacţia periostală) presupune formarea de os în condiţii patologice la nivelul periostului. în funcţie de etiologie, pot apare aspecte radiologice diferite.
În osteomielita, periostoza se manifestă sub forma unei opacităţi fine, liniare, care dublează compacta, rămânând separată de aceasta printr-o linie transparentă. în cursul evoluţiei bolii, lama opacă se îngroaşă şi se sudează la compacta.
În reticulo-sarcomul Ewing apare imaginea tipică de periostoza în "bulb de ceapă" (lamele osoase multiple, concentrice). Alte tipuri de tumori maligne sunt însoţite de o reacţie periostală sub forma de spiculi osoşi, perpendiculari pe os, care creează imaginea de "răsărit de soare".
Osificările heterotope reprezintă formarea de ţesut osos într-o zonă în care el nu există în condiţii normale şi apar atunci când la nivelul unui ţesut osificabil se depun săruri fosfocalcice dintr-o sursă de vecinătate.
Un exemplu tipic de osificare heterotopă sunt osteofitele, care însoţesc de regulă procesele inflamatoare, apărând ca nişte formaţiuni opace, triunghiulare, la locul de inserţie a capsulei sau ligamentelor, prelungind în afara segmentul osos afectat. Osificările de la nivelul ligamentelor vertebrale se numesc sindesmofite.
Distrofia este o modificare caracterizată de alterarea profundă a structurii osoase, cu prezenţa simultană de zone de demineralizare, osteoliză şi osteoscleroză.
Modificări ale formei şi dimensiunilor osoase
Hiperostoza înseamnă îngroşarea localizată sau generalizată a unui os, însoţită de modificări de structură ale acestuia şi este consecinţa unei periostoze importante sau a dezvoltării unor procese tumorale.
Exostoza reprezintă o formaţiune cu structură asemănătoare cu cea a osului normal, ataşată unui segment osos căruia îi modifică forma.
Oedostoza presupune creşterea diametrului transvers al unui os lung datorită dezvoltării unei tumori benigne sau a unui chist osos în interiorul segmentului respectiv, realizând aspectul de "os suflat". Compactele osului rămân prezente, neîntrerupte, dar se subţiază treptat, pe măsură ce în interior se dezvoltă o zonă de osteoliză.
Scoliostoza este o modificare a axului longitudinal al oaselor lungi datorită scăderii rezistenţei mecanice (ex.: rahitism, osteomalacie) sau alterării asimetrice a cartilajului de creştere.
Aplazia şi agenezia sunt tulburări de dezvoltare ale oaselor. Agenezia presupune absenţa congenitală a unuia sau mai multor segmente osoase, în timp ce în cazul aplaziei, segmentul osos interesat nu ajunge în dezvoltarea sa la aspectul osului normal, dar ambele se manifestă radiologie prin lipsa de vizualizare a osului respectiv.
Hipoplazia şi hiperplazia sunt caracterizate de nişte dimensiuni scăzute respectiv crescute ale osului interesat, care-si păstrează însă forma şi dimensiunile în limite normale.
Displaziile presupun o desfăşurare anormală a proceselor de osificare encondrală sau periostală şi respectiv de modelare a osului, care determină modificări de formă şi dimesiune, însoţite de alterări ale structurii osoase.
Displaziile datorate tulburărilor de creştere encondrală, sunt caracterizate de oase lungi cu lungime scăzută în comparaţie cu grosimea (dacă osificarea periostală se desfăşoară normal), cu epifize aplatizate, conducând în timp la subluxaţii şi artroze, şi oase scurte îngroşate ca în acondroplazie.
În displaziile periostale, oasele au lungime normală (dacă nu este afectată şi creşterea encondrală), dar cu diafize subţiri şi slab mineralizate, se soldează cu scoliostoze şi fracturi de oboseală (ex.: maladia Lobstein).
Displaziile prin tulburarea proceselor de modelare şi tubulatie presupun
- deficit al funcţiei de resorbţie a osteoclastelor şi conduc la o îngroşare a zonelor metafizare a oaselor lungi, însoţită de osteoscleroza intensă ("boala oaselor de marmură" sau „osteopetroza" descrisă de Albers şi Schonberg)
- - prezenţa unor oase lungi cu diafiza îngroşată pe seama compactelor şi i3oal medular îngust sau absent (ex.: boala Camuratti Engelmann).
Modificări patologice radiologice elemetare ale scheletului
