Constituie in cadrul traumatologiei un modul de specialitate (neurochirurgie). Cateva notiuni legate de etiopatogenie, fizio-patologie, prognosticul si tratamentul de urgenta sunt necesare data fiind frecventa mare a traumatismelor craniene in randul politraumatizatilor.
Etiopatogenie - Leziunile (fracturile) neurocraniului reprezinta circa 3-l0% din totalul fracturilor, fiind mai frecvente la barbatii (70%) de varsta mijlocie.
Mecanismul producerii lor este, in general, direct (lotura directa, presiune laterala) sau indirect (fracturile bazei craniului cauzate de traume la distanta).
Cuprins:
Craniul neural |
sus  |
Antomo-patologic pot fi liniare sau stelate la nivelul impactului, cu înfundare de fragment osos (cu lezarea meningelor sau de substanţă cerebrală), cominutive (craniu "strivit") sau cu traiecte pe liniile de forţă, la distanţă de locul contuziei (fracturile bazei craniului).
Simptome - în traumatismele cranio-cerebrale închise se decelează o fractură prin inspecţie şi palpare (hematom, înfundare de calotă, crepitaţii osoase, radiografia);
- traumatismele deschise se traduc prin plagă, vizualizarea sau scurgerea de materie cerebrală, hemoragie exteriosizată sau hematom (urechi, nas, orbite, faringe). Prezintă o gravitate deosebită.
Explorările paraclinice (radiografia, puncţia rahidiană - sânge în 1. c. r., examenul fundului de ochi etc.) pot confirma diagnosticul.
Fracturile bazei craniului sunt periculoase pentru că se produc pe traseul pin-cipalelor linii de forţă (stâncile temporale, aripile sfenoidului, condilii şi gaura occipitală etc.) şi pot leza vasele mari (a. carotide, a. meningee, sinusurile venoase) sau nervii cranieni şi bulbul rahidian.
Deschiderea fracturilor într-o cavitate septică (cavum, fose nazale, sinusuri, ureche medie) prezintă un pericol iminent de meningită, abces cerebral, tromboflebită a sinusurilor venoase intracraniene, etc. Un capitol aparte îl reprezintă plăgile prin împuşcare (tangenţiale, transfixiante, cu reţinere de proiectil sau oarbe, etc).
Complicaţii
Hemoragice - Hematomul, din care cel subdural este cel mai frecvent;
Hemoragia exteriorizată, în doi timpi.
Septice - difuze, generalizate;
- localizate (abcese);
- osoase (osteite, mastoidite);
- grave (gazoase, etc). Vasculare - fleboragii trenante;
- felbotromboze intracraniene;
- anevrisme.
Meningeale - hernii meningeale;
- fistule l.c.r.
- Neurologice - epilepsia;
- plegii şi pareze diverse;
- leziuni de nervi cranieni;
- pseudotumori (meningeale, mucocel, colesteatom);
- hernii cerebrale. Complicaţii tardive diverse. Tratamentul care ne interesează se
referă doar la primul ajutor şi manevrele de urgenţă şi presupune:
a. Toaleta plăgii (fără antiseptice) cu ser fiziologic călduţ, antiseptic în jur după tăierea părului. Sutura pielii sau acoperirea leziunii cu lambou cutanat din vecinătate sau cu pansamentul steril umed (soluţie fiziologică) sau biologic (colagen) este primul gest care previne infecţia. Nu se drenează.
b. Instituirea tratamentului antibiotic, antigangrenos şi antitetanic este obligatorie.
C. Asigurarea respiraţiei fără pericol de obstrucţie a căilor respiratorii (imobilizarea craniului între două perne şi transport în poziţie şezândă, sau de "securitate" - decubit lateral).
d. Evacuarea la secţia de specialitate sau dacă situaţia nu permite (leziuni viscerale asociate), asigurarea deplasării în unitatea sanitară în care a fost adus accidentatul a unei echipe de neurochirurgi.
e. Evacuarea celorlalte leziuni viscerale sau ale aparatului locomotor pentru rezolvarea lor în măsura în care o permite stadiul leziunii craniene.
Craniul visceral |
sus |
Fracturile acestuia, constituie de asemeni, domeniul de preocupare al chirurgilor buco-maxilo-faciali şi O.R.L.-işti.
Cel mai frecvent este vorba (ca etiopatogenie) de traumatisme directe care duc la fracturi ale mandibulei, piramidei nazale, arcadelor orbitare sau zigomatice şi, uneori, înfundări ale maxilarului. Au gravitate mai mică decât fracturile neurocraniului şi pot fi, de asemeni, închise sau deschise. Uneori aceste fracturi pot fi indirecte, produse de contracţii puternice ale muşchilor masticatori (m. temporal).
Funcţional, traumatismele maxilofaciale soldate cu fracturi pot duce la disfuncţii ale respiraţiei, mirosului, masticaţiei, deglutiţiei şi văzului (diplopia, descentrările orbitale).
Această categorie de fracturi o întâlnim în accidentele industriale, de circulaţie, sport,conflicte armate, calamităţi naturale. Examenul radiologie este foarte util în stabilirea diagnosticului.
Tratamentul lor urgent constă din toaletă, sutură, pansament, antibiotice (în cazul traumatismelor deschise), vaccinare antite-tanică (idem) şi eventuală imobilizare: - în fracturile de mandibulă, aceasta este fixată cu un căpăstru la maxilar, căutând refacerea cât mai corectă a ocluziei arcadelor dentare; - în fracturile piramidei nazale, o atelă din tablă, îndoită în unghi diedru se aplică pe nas, cu eventual tamponament al narinelor în caz de epistaxis.
Plăgile împuşcate presupun hemostaza imediată, pansament steril, antibioterapie, asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii (eventual traheostomie) şi evacuarea rănitului la secţia de specialitate.
Coloana vertebrală |
sus |
Traumatismele şi fracturile coloanei vertebrale trebuie studiate în corelaţie cu conţinutul canalului vertebral (neural). în regiunea cervicală, bulbul rahidian, în continuare până la Li, măduva spinărrii, iar în final, coada de cal, pot fi lezate odată cu orice segment al inelului vertebral.
Coloana vetebrală, vestigiu filogenetic care mai păstrează metameria, alcătuieşte un ax morfo-funcţional al aparatului locomotor deosebit de complex şi bine coordonat (oase, articulaţii, ligamente, muşchi) a cărui lezare segmentară are răsunet pe întreg complexul.
Etiopatogenia fracturilor vertebrale este complexă, dar se rezumă în final la două mecanisme: direct şi indirect. Ineresează un procent tot mai mare de accidentaţi, în special bărbaţi, date fiind dezvoltarea industriei, cir-culaţilei, etc, iar spectrul legat de vârstă se lărgeşte permanent.
Factorii cauzali sunt aceeaşi ca pentru orice fractură (traume directe, căderi de la înălţime, etc.) dar aici se mai adaugă unele cauze specifice regiunii: contracţiile musculare violente din unele boli (convulsiile tetanice sau din rabie, epilepsie, eclampsia parturientelor) sau terapeutice (electroşocurile).
Un tip particular de fractură a vertebrelor este, de asemeni, tasarea lentă, progresivă, a corpilor vertebrali, afectaţi de diverse leziuni (osteporoză, tumori primitive, metastaze, maladii maligne mielo-sanghine, etc).
Mecanismul direct este rar (contuzie forte pe procesul spinos), cel indirect fiind mult mai frecvent:
- căderea de la înălţime - tasarea de corpi vertebrali;
- hiperflexia - fracturile corpilor vertebrali (mai ales la ciocniri frontale de vehicule sau aterizări forţate - vertebrele T6-T8);
- hiperextensie - fracturile arcului posterior, cu incidenţă mai mare a leziunilor meningo-medulare.
în general la aceste mecanisme se adaugă şi rotatii, înclinări laterale şi contracţii musculare care agravează leziunea.
Fractura (tasarea) verticală a corpului vertebral (dacă nu este "explodat" şi nu are eschile posterioare) este mai puţin gravă decât cea a arcului vertebral care conferă un mare grad de instabilitate al fracturii, cu pericolul interesării conţinutului canalului vertebral.
Clasificrea fracturilor vertebrale foloseşte mai multe criterii.
1. BOHLER - mecanismul - fractura corpilor - flexie,
- extensie,
- compresiune.
- fractura arcului vertebral: - torsiune,
- traumatism direct.
2. PUTTl - anatomopatologic - fractura arcului anterior (corpi);
- fractura arcului posterior (lame, pe-diculi, procese);
- fracturi asociate;
- fracturi luxaţii;
- luxaţii pure (grave).
3. NICOLL - prognostic - fracturi stabile (tasări de corpi, fracturi de arc posterior înapoia proceselor articulare);
- fracturi instabile (arcul posterior, procesele articulare, fracturi de istm).
In final fracturile pot fi clasificate din punct de vedere al gravităţii, în:
- închise sau deschise,
- amielice sau mielice (cu interesarea măduvei).
Anatomia patologică este unul din principalele criterii de clasificare. Poate fi studiată şi coroborată cu simptomatologia clinică şi cu anamneză şi prin examenul radiografie. Fracturile corpilor vertebrali ■ complete - tasări verticale simetrice
- tasări asimetrice
- cominutive ("explozii").
- incomplete - tasări cuneiforme
- fragmente detaşate (marginale, platouri)
- deranjamente trabeculare. Fracturile arcului vertebral - pediculi
- istm
- procese articulare
- lame, pot fi grave cu predispoziţie la instabilitate.
- procese transverse, costiforme, spinoase, dureroase, dar fără gravitate, cauzate în special de contracturi musculare.
în fracturile vertebrale pot fi lezate ligamentele şi capsulele (pericol de deplasare, de "forfecare" la nivelul fracturii) discul inter-vertebral (hernie de disc, intracanaliculare sau intraspongioase) şi conţinutul canalului vertebral (meninge, măduvă, rădăcini nervoase, vase - hematolmelie).
Simptomele sunt:
- clinice - durere în punct fix la palpare, spontană şi la mişcare
- rigiditate segmentară a coloanei vertebrale cu contractură antalgică a muşchilor autohtoni;
- deformarea (cifoza) sau o poziţie vicioasă (flexie laterală) a coloanei.
-fenomene radiologice (parestezii)
- radiologice- radiografia trebuie făcută în cel puţin 3 incidenţe (faţă, profil, oblică)
- de laborator - puncţia rahidiană (hematii în l.c.r.)
- electromiagrafia
- manometria l.c.r.
- mielografia.
Diagnosticul diferenţial, dat fiind traumatismul din anamneză nu are rost să-1 discutăm, având raţiuni pur teoretic-didactice. Practic, un traumatizat căruia i se instalează mai mult sau mai puţin brusc simptomele de mai sus, trebuie imobilizat şi transportat într-un spital de specialitate sub tratament calmant al durerilor (nu opiacee) şi asigurându-i funcţiile vitale (respiraţia).
Evoluţia şi prognosticul sunt în funcţie de mecanismul producerii fracturii, starea vertebrelor, forma anatomopatologică, primul ajutor, transportul şi tratamentul specializat.
în serviciile de ortopedie şi traumatologie principala grijă este de a m transforma o fractură amielică într-una mielică, iar cea mielică să fie cât mai rapid degajată de cauzele care o provoacă.
Primul ajutor trebuie să evite în primul rând agravarea leziunilor. Accidentatul, chiar dacă nu acuză imediat dureri, nu va fi examinat clinic amănunţit, pentru a nu-1 mişca din loc (fac excepţie cei în pericol - vehicul incendiat, dărâmături din care vor fi scoşi atent, fără modificări ale axului coloanei vertebrale, cu trunchiul susţinui pe mai multe braţe pentru a nu se produce flexii ale coloanei).
Deci orice accidentat trebuie tratat ca şi când ar avea sigur o fractură de coloană vertebrală. De asemeni, în afară de evitarea modificării axului longitudinal al corpului, trebuie evitate rotaţiile şi torsiunile. Asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii, irigării cerebrale (la hemoragiei, şocaţi) printr-un uşor Trendelenburg, instalarea unor dispozitive de imobilizare pe planul dur al tărgii (minerve, jgheaburi) şi transportul cât mai rapid şi fără zdruncinături, constituie cel mai bun tratament iniţial.
Tratamentul de specialitate constă din:
1. Metode ortopedice
- imobilizare în aparate gipsate sau or-teze, în cazurile care nu presupun reducere;
- tracţiuni continue prin hamuri sau transscheletice (potcoave craniene de tip Crutchfield) sau căpestre speciale (Glisson), pentru coloana vertebrală cervicală. Pentru fracturile vertebrale toracale şi lombare se foloseşte masa ortopedică pentru reduceri, aceasta oferind şi posibilitatea unor manevre secundare, direct pe focar sau la distanţă, în afara tracţiunii în ax. Se pot folosi şi alte manevre de flexie sau extensie, dar care, în orice caz, vor fi efectuate de un specialist.
Imobilizarea gipsatâ se face în corsete care trebuie să cuprindă suficient trunchiul, capul, bazinul, pentru a asigura repaosul absolut al focarului.
2. Tratamentul recuperator începe imediat după instalarea a. gipsat (contracţii izometrice, mişcări active ale membrelor) şi continuă după ridicarea pacientului din pat şi apoi după scoaterea corsetului, sub supravegherea specialiştilor.
3. Tratamentul chirurgical urmăreşte restaurarea situaţiei anatomice normale în vederea evitării complicaţiilor şi recuperării funcţionale (reducerea sângerândă, rahisin-teza, instrumentaţia Harrington) sau de com-presiunea medulară (laminectomie, hemilaminectomie, evacuarea hematomului subdural).
Sechelele (dureroase, în special) pot beneficia de fiziokinetoterapie sau rahisinteză posterioară.
Fracturile unor segmente speciale
a. Atlasul fracturat poate duce la morţi subite (bulbul rahidian). Orice segment al arcurilor sale se poate fractura, în special în apropierea maselor laterale. Mecanismul cel mai frecvent est contuzia forte în vertex (cădere în cap, sau o greutate pe cap). Deseori se asociază fracturi ale axisului, în aceste cazuri frecvenţa leziunilor bulbare fiind mai mare. Hiperextensia este cauza principală a fracturii celor două arcuri.
Durerea, suboccipitală, disfagia, disfonia, exagerarea durerii la vorbit, tuse, strănut, mişcări, palpare, susţinerea capului cu mâinile de către pacient, sunt simptomele principale, confirmarea suspiciunii aparţinând radiologiei.
Tratamentul ortopedic constă din repaos la pat 3-5 săptămâni (plan dur) cu perne laterale. O coleretă de gips sau alt material va împiedica hiperextensia. Fracturile comuni-tive şi de mase laterale beneficiază de extensie craniană (Crutchfield) timp de 9-14 săptămâni.
In anumite cazuri, când fractura comu-nitivă poate duce la o consolidare îndoielnică, se poate practica artrodeza posterioară cer-vico-occipitală cu transplant osos. b. Axisul prezintă cel mai des fractura procesului odontoid (dens epistophei), confirmată radiografie pe radiografia de faţă executată transbucal (cu gura deschisă). Dintele epistrofeului este menţinut încă de ligamentele transvers şi de cel apical, dar, oricând se poate deplasa la mişcări şi leza bulbul rahidian.
Mecanismul fracturii este flexia sau extensia bruscă a capului sau rotirea bruscă a trunchiului, cu capul fixat.
Durerea suboccipitală şi faringiană, echimoza pe peretele posterior al faringelui, dis-fagia, disfonia sunt principalele semne clinice.
Tratamentul este ortopedic (minervă gipsată sau din material plastic care cuprinde umerii şi craniul pentru 3-4 luni), chirurgical (rahisinteză, cu ancorarea arcului său posterior pentru a nu aluneca anterior sau simplu ancorarea de vertebrele Ci şi C3 cu o ansă de sârmă) şi mixt (tracţiunea craniană 3-4 luni).
c. Coloana vertebrală cervicală (C3-C7)
Fiind vorba de vertebrele mobile, cu discuri intervertebrale groase şi corp vertebral mic, fracturile acestora se asociază adesea cu luxaţii, cu consecinţe grave destul de frecvente (fracturi mielice).
Cel mai frecvent este afectată vertebra C5, poi, ca frecvenţă: C6 şi C3.
Imediat după fractură (fără luxaţie-fractură a corpului vertebral, sau cu luxaţie-fractură, sau încălecarea proceselor articulare) sau la distanţă de câteva ore, zile sau săptămâni, pot apărea leziuni neurologice, de la simple parestezii sau dureri radiculare, până la pareze, plegii regionale sau paraplegii.
Cauzele acestor fracturi sunt căderile în cap, hiperflexia coloanei cervicale, loviturile laterale. Manipulările greşite ale accidentatului pot agrava leziunile neurologice.
Evoluţia. Leziunile nervoase pot regresa spontan sau sub tratament (edemul, hemoragiile locale, compresiunile) se pot menţine sau se pot agrava (secţiuni de rădăcini sau chiar ale măduvei spinării).
Simptomele principale sunt: durerea, redoarea gâtului, impotenţa funcţională (pareze-plegii, mobilitatea redusă din cauza durerilor) şi iradierea fenomenelor nervoase dc-a lungul rădăcinilor(parestezii, dureri, senzaţii de arsură, diminuarea reflexelor osteo-tendinoase).
Tratamentul este ortopedic (imobilizare gipsată în corset tip "minervă" 45-120 zile, în funcţie de leziune, sau reducere- tracţiune în ax, cu imobilizare gipsată sau coleretă de tip Schanz), sau chirurgical (tracţiune craniană cu potcoavă de tip Crutchfield, reducere chirurgicală a luxaţiilor, degajarea găurilor inter-vertebrale sau a canalului vertebral, laminectomia decompresivă, rahisinteza sau ancorarea metalică posterioară).
în urgenţă, o extensie a coloanei cervicale prin intermediul unui căpăstru (Glisson) care se sprijină pe bărbie şi pe occiput, cu un mic sul sub ceafă, în decubit dorsal, este cel mai bun tratament.
Recuperarea se face activ, după trecerea termenului de consolidare (45-90-120 zile), sub protecţia unui guler de tip Schanz sau Thomas (contracţii musculare izometrice, greutăţi progresive pe cap - o carte, două, trei cărţi, etc).
d. Coloana vertebrală toracală
Fracturile situate între Ti - Tio sunt mai rare şi nu duc la deplasări sau alte complicaţii, acest segment rahidian fiind bine menţinut în cadrul unui complex osteo-capsulo-ligamen-tar solid, dar elastic.
Sediul fracturilor este la locul maximei cifoze fiziologice (T6-T7) şi se întâlneşte în special la decelerările bruşte (tamponament frontal al unui autovehicul, aterizări forţate etc), deci mecanismul principal este hiperflexia violentă. In şocurile deosebit de violente, corpul vertebral se poate fractura cominutiv, adevărate "explozii", fragmente din el putând să lezeze măduva.
Mai rar cauzele fracturilor somatice (corpi vertebrali) pot fi contracţiile musculare violente (crize comiţiale, tetanos, rabie, şocuri electrice). în sfârşit, o tasare de corpi vertebrali poate surveni la o hiperflexie bruscă, dar de intensitate moderată, în cazul unor leziuni preexistente (osteite banale sau specifice tbc sau morb Pott, (umori, osteoporoze ale corpilor vertebrali). In aceste cazuri, în dreptul vertebrei afectate, dorsal, se poate evidenţia o cifoză unghiulară, dureroasă.
Tratamentul este aproape exclusiv, ortopedic: imobilizare gipsată (corset gipsat cu sprijin pe bărbie şi occiput - cranial şi pe crestele iliace-caudal) pentru 120 zile fără sau cu reducere (dacă tasarea corpului vertebral este angulată anterior peste 20 - în acest caz procedându-se la reducerea prin hiperextensie) şi mai rar chirurgical (rahisinteză sau decomprimare prin laminectomie). Mulţi specialişti renunţă la corsetul gipsat, după un repaos de 3-4 zile la pat sub antalgice, procedând la mobilizări active precoce. Pentru pacienţii cooperanţi şi echilibraţi psihic, acest tratament are rezultate, deseori, excepţionale.
e. Coloana vertebrală toraco-lombară (T11-L2)
Sunt frecvente în căderile de la înălţime, în picioare sau în şezut, cu cădere consecutivă pe spate şi traumatiasm direct dorsal (bordură de trotuar, treaptă de scara). Cel mai frecvent se produce fractura (tasarea) corpului vertebral T12, apoi (în ordinea frecvenţei) Li şi Tu.
Mecanismul producerii fracturii este complex. Se pare că ordinea solicitărilor ar fi: hiperflexie-tasare verticală- hiperextensie + contracţie musculară bruscă.
Traumatismele laterale sau dorsale directe pot produce şi luxaţii sau fracturi ale arcurilor posterioare.
Leziunile nervoase (conul terminal sau coada de cal) sunt mai rare şi mai uşor de rezolvat.
Simptomele, evoluţia, prognosticul şi tratamentul sunt, în linii mari, aceleaşi. Un cuvânt în plus pentru un tratament funcţional (Magnus, Brunn, Haumann) care constă în repaos la pat în decubit dorsal, cu un sul sub regiunea afectată, pentru 21 -60 zile, timp în care pacientul face mişcări active cu membrele.
Arcurile vertebrale se pot fractura în orice segment.
Cele mai grave sunt fracturile proceselor articulare (pericol de luxaţie intervertebrală) sau ale istmurilor sau pediculilor, ceea ce poate favoriza instabilitatea fracturilor.
Tratamentul este ortopedic (corset gip-sat). Fractura istmurilor (spondiloliza traumatică) poate duce la spopndylolistezis (alunecarea anterioară a vertebrei cu fractură) cu consecinţele neurologice previzibile (dureri, parestezii, pareze). în aceste cazuri, tratamentul este chirurgical. Cel mai frecvent este spondilolistezisul lombosacrat.
Fractura proceselor spinoase sau cos-tiforme are drept mecanism principal contracţia musculară. Sunt dureroase, dar fără gravitate deosebită, repaosul, antalgicele şi fizioterapia fiind suficiente pentru atenuarea progresivă a simptomelor.
f. Fracturile sacro-coccigiene
Au ca mecanism traumatismul direct sau căderile în şezut. Durerea spontană la mişcări şi defecaţie este principalul simptom. Tuşeul rectal localizează clinic fractura, iar examenul radiologie de faţă şi profil este revelator.
Tratamentul este general (antalgice) şi local (infiltraţii anestezice, fizioterapie).
Schelele fracturilor vertebrale
Apar ca urmare a fracturilor nediagnosticate, tratate insuficient sau pur şi simpu a unei evoluţii neprevăzute. Durerile, osteoporoza, tulburări trofice) se încadrează în diferite sindroame mai mult sau mai puţin recunoscute (Kuemmel-Verneuil, rahialgiile de efort) al căror tratament de bază este cel remineralizant şi kinetofizioterapia. Un cuvânt în plus despre coccigodinie adică durerile restante la nivelul coccisului, care, în urma unei fracturi, ce evoluează spre pseudartroză sau calus vicios, se datorează iritaţiei nervilor coccigieni.
Tratamentul este fizioterapia, cccigec-tomia (rezecţia coccisului), infiltraţiile locale (xilină, hidrocortizon) sau rezecţia nervilor coccigieni (Sicard).
Fracturile mielice sau cu pericol de deplasare (în special cele cervicale) vor fi îngrijite în serviciile de neurochirurgie sau măcar în colaborare cu un specialist neurochirurg.
Complicaţiile fracturilor coloanei vertebrale
In afara celor enumerate mai sus, pot apare complicaţii în timpul tratamentului:
-escarele, care se pot preveni prin tratament local, (igienă, masaje uşoare, schimbarea poziţiei bazinului prin uşoare înclinaţii 10 -15 laterale, repaos pe un colac pneumatic, etc).
- flebotromboza, care poate fi prevenită prin mobilizarea activă a membrelor pelviene, exerciţii de respiraţie, anticoagulante uşoare (aspirină, alimentaţie bogată în vegetale), combaterea constipaţiei.
- infecţiile şi litiaza urinară care se previne prin regim hidric şi alimentar uşor alcalinizant, uneori uşoare dezifectante urinare (albastru de metil, cistenal), gimnastica vezicii urinare destinată menţinerii tonusului său muscular care să asigure evacuarea cât mai completă.
- congestiile pulmonare datorate stazei de decubit, uneori suprainfectată (la bronşiticii cronici) pot fi prevenit prin exerciţii de tuse dirijată, la intervale regulate şi tapotaje toracice.
Microtraumalismele vertebrale (profesionale-vibraţii, de sport, de transport, etc.) duc la mici fracturi (deranjamente trabecuiare), care în timp pot determina osteoporoze sau osificări atipice, al căror răsunet clinic este durerea permanentă.
Gimnastica, balneoterapia (fango-terapia) electrofizioterapia, constituie tratamentul de elecţie, asociat bineînţeles, cu eliminarea agentului traumatizant.
Fracturile toracelui
Interesează sternul şi coastele.
Mecanismele sunt complexe:
- traumatism direct;
- compresiune laterală sau antero-posterioară;
- contracţii musculare violente.
Frecvent, aceste traumatisme pot determina afectarea morfofuncţională a viscerelor toracice (asfixie, revărsate pleurale şi pericardice, rupturi pulmonare cu pneumotorax consecutiv, rupturi sau infarcte cardiace).
Simptomele subiective (durere, anxietate) sunt însoţite de altele obiective (dis-pnee, predominenţa unor respiraţii de tip abdominal sau toracal superior, cracmente la palpare şi inspir profund, spute hemoptoice, masca "echimotică", etc).
Percuţia, ascultaţia, examenul radiologie completează diagnosticul leziunii şi al complicaţiilor (pneumotorax, revărsat lichidian pleural).
Comfirmarea revărsatelor pleurale sau pericardice (seroase, serosanghinolente sau hemoragice) se poate face prin puncţie ex-ploratorie.
Tipuri de fracturi:
- Sternul - fractură caracterizează prin durere la palpare şi spontană, bine localizată, eventual înfundare, mobilitate anormală, cracmente însoţite de jenă funcţională respiratorie sau cardio-respiratorie.
- Coastele a căror fractură se caracterizează în special prin dureri la inspiraţie, tuse, strănut, râs, decubit.
Mecanismul producerii fracturii este foarte important: o compresiune a toracelui anteroposterioară produce fractură "în afară" a coastei, corticala externă tinzând să împungă tegumentele; o compresiune laterală rupe întâi corticala interna care poate înţepa pleura parietală şi apoi, plămânul.
Complicarea unei fracturi costale, în timp, poate duce la infecţii pleurale (pneumotoraxul favorizează scurgerea secreţiilor bronşice în cavitatea pleurală), pulmonare (hemoptizii, bronhopneumonii), cardiace (tamponamentul cardiac, infarctul miocardic).
Tratamentul acestor fracturi este: ortopedic (bandaje elastice, adezive sau simple feşi, instalate în expiraţie, pentru a limita mişcările ample respiratorii pentru 21-30 de zile) sau chirurgical (sutura metalică a sternului sau coastelor în caz de volet costal; puncţiile de drenaj aspirativ; toracotomiile; traheo-stomiile în cazuri excepţionale). Infiltraţiile anestezice locale, antalgicele, tonicardiacele şi analepticele minore, tranchilizantele pot fi de un real folos.
In final, atragem atenţia că un traumatizat toracic este bine să fie îngrijit într-o secţie de specialitate (pneumoftiziologie, chirurgie toracică) sau în colaborare cu un coleg de specialitate şi cu un serviciu A.T.I. bine utilat.
Craniul neural
