Este relativ rara si se asociaza cu fractura arcului anterior al inelului pelvian de aceeasi parte sau de partea opusa.
Luxatia sacroiliaca in aceste cazuri este "pura" sau asociata unor smulgeri osoase importante din zona (Malgaigne). Izolat, nu" exista (practic) luxatie sacroiliaca.
Simptomele au fost descrise la fracturile bazinului (pelvisului). Examenul radiologie este edificator.
Tratamentul este chirurgical (in general); cel ortopedic poate fi incercat, dar sechelele (insilitate, dureri, scurtarea membrului din cauza ascensionarii hemibazinului respectiv) ne obliga deseori sa internim chirurgical.
Cuprins:
Disjuncţia pubiană |
sus  |
Poate fi traumatică acută (cădere de la înălţime pe ischion, presiuni anteropos-terioare sau laterale) sau obstetricală (în timpul unei naşteri laborioase, la care trebuie asociată simfizotomia parţială sau totală). Disjuncţia pubiană este foarte rar asociată celei sacroiliace (luxaţia coxalului).
Simptomele sunt: durerea pubiană, mersul dificil (legănat, "de raţă") senzaţia de instabilitate în mers.
Tratamentuleste ortopedic - repaos la pat 21-120 de zile cu bazinul suspendat într-o chingă care îl "strânge". Dacă disjuncţia pubiană se asociază cu alte leziuni ale inelului pelvian şi coxalul se ascensionează, extensia continuă poate fi asociată. Chirurgical, disjuncţia pubiană se tratează prin intervenţie directă pe focar (sutură, osteoartrosinteză, artrodeză) sau la distanţă (aparat de compresiune laterală, care apropie cele două pubisuri).
Entorsa coxofemurală.
Este contestată de cei mai mulţi specialişti. Simptomul principal este durerea la o anumită mişcare, mai ales după repaos. Examenul radiologie (negativ) este concludent.
Tratamentul - repaos relativ, antalgice, fizioterapie (diatermie).
Luxaţia coxofemurală. |
sus |
Etiopatogenie. De regulă, cauza este un traumtism direct (lovitură în genunchi, cu coapsa flectată pe bazin=tamponări de automobile).
Deseori se asociază cu fractură a unui fragment mai mare sau mai mic de sprânceană acetabulară dorsală. Interesează adulţii (bărbaţi) între 20 şi 50 de ani. Mecanismul indirect (rotaţii puternice şi bruşte cu membrul în adducţie) este extrem de rar. Combinarea celor două mecanisme este frecventă.
Anatomia patologică. Luxaţiile pot fi fără sau cu fracturi (labrum acetabular, cotii, trohanter, fragment capital). De asemeni, după integritatea ligamentului iliofcmural (Y, Bertin, Bigellow), luxaţiile pot fi mai greu de redus, cu senzaţie de resort elastic (ligament integru) sau nu, caz în care sunt instabile şi se pot reproduce. După poziţia capului femural luxat, se clasifică:
- Tipice (cele mai frecvente - ligament iliofemural intact):
- luxaţie iliacă
- luxaţie ischiadică
- luxaţie obturatorie
- luxaţie pubiană
- Atipice (rare, lig. iliofemural rupt)
- subacetabulare
- supraacctabulare
- subspinoase
- intrapelviene (ruptura fundului acetabulului)
- perineale
- puboperineale
- externe (laterale, cu interpoziţie de părţi moi)
a) Luxaţia iliacă (posterioară) este cea mai frecventă (60-75%). Mecanismul presupune un traumatism antero-posterior, cu membrul inferior în extensie şi abducţie. Pentru a ieşi posterior, capul femural rupe capsula şi ligamentul rotund (uneori fracturează posterior acetabulul) şi se fixează în fosa iliacă externă prin retracţia elastică a lig. iliofemural rămas integru.
Poziţia membrului este caracteristică: din cauza durerii, reflex, membrul se plasează în uşoară flexie, rotaţie medială şi adducţie. Orice mişcare este imposibilă, dureroasă. Genunchiul membrului afectat "se odihneşte" pe cel sănătos.
Diagnosticul este clinic (poziţia membrului, anamneză, modificarea trigonului Bryant, liniilor Nelaton-Roser şi Schomacker) şi radiologie.
b) Luxaţia ischiadică - presupune acelaşi mecanism, dar cu genunchiul flectat, ca şi articulaţia coxofemurală, la 90°. Poziţia membrului este asemănătoare cu cea din luxaţia iliacă, doar că flexia şoldului, adducţia şi rotaţia medială sunt mai mari.
Se poate palpa capul femural în partea inferioară a fesei. Este o luxaţie dureroasă (compresiune pe n. is-chiadic). Se pare că această variantă de luxaţie se produce când capul femural nu reuşeşte să rupă, după ce a perforat capsula, tendonul m. obturator intern şi alunecă sub el (în luxaţia iliacă, îl rupe).
c) Luxaţia obturatorie se produce prin solicitarea dinapoi spre înainte, adducţie sau abducţie şi rotaţie laterală. Capul rupe capsula, alunecă pe sub ligamentul iliopubian şi se "cuibăreşte" în dreptul găurii obturate, culcat pe m. obturator extern. Ruptura capsulară şi a unor muşchi (pectineu, mic adductor) determină un hematon care se exteriorizează vizual destul de rapid printr-o echimoză in-ghino-femurală.
Poziţia membrului este în abducţie mare, flexie coxofemurală şi rotaţie laterală, încât coapsa stă culcată pe pat. Durerile mari, iradiază pe teritoriul n. obturator sau în pelvis (tuşeul rectal permite deseori palparea capului).
d) Luxaţia pubiană are acelaşi mecanism, dar agentul vulnerant şi acţionează un timp mai îndelungat. Capul femural intră chiar sub m. iliopsoas şi poate compresa n. femural (dureri mari) sau chiar vasele femurale. Poziţia membrului este în uşoară abducţie, rotaţie laterală şi în uşoară extensie.
Radiografia este edificatoare pentru definirea variantei de luxaţie.
In concluzie, luxaţi ile posterioare (iliacă, ischiadică) se caracterizează prin adducţie şi rotaţie medială a membrului, iar cele anterioare, prin abducţie şi rotaţie laterală.
Diagnosticul diferenţial se pune cu frac-turile regiunii, artritele acute de diferite etiologii, luxaţia congenitală.
Evoluţia. Este cu atât mai bună, cu cât reducerea este mai precoce. Un dicton clasic glăsueşte: "o luxaţie coxofemurală nu trebuie să apuce un răsărit sau un apus de soare fără a fi redusă". Mare atenţie la luxaţiile reduse spontan sau de către vindecători "empirici"!:
După un traumatism de şold, chiar dacă radiologie sau clinic nu constatăm nimic obiectiv în afara durerii, anamneză trebuie luată atent: o poziţie vicioasă corectată spontan sau pasiv, cu senzaţie de resort şi reducerea imediată a durerii, ne atrage atenţia unei posibile luxaţii.
Orice luxaţie coxofemurală, indiferent de momentul reducerii are potenţial de necroză a capului femural din cauza afectării circulaţiei arteriale a acestuia (ruptura ligamentului rotund şi a capsulei articulare). De aceea, o extensie continuă pentru 15- 30 de zile şi mersul cu cârje, fără sprijin pe membrul bolnav (30-180 de zile) constituie măsuri de precauţie care, coroborate cu controale periodice clinico-radiologice pot preîntâmpina complicaţii neplăcute.
Complicaţii. Cele mai frecvente sunt compresiunile nervoase sau vasculare. Cea mai gravă este deschiderea luxaţiei. în mâinile unui nespecialist sau fără o anestezie bună, o tentativă de reducere se poate complica cu fracturi ale capului sau colului femural. Complicaţiile tardive cele mai neplăcute sunt: necroza capului femural şi coxartroza post traumatică.
Tratamentul: ortopedic constă din reducerea luxaţiei (preferabil sub anestezie-rahianestezie). Cităm câteva metode de reducere ortopedică:
- extensia manuală sau transscheleticâ (continuă) pot fi uneori, suficiente. Un "clic" perceput de medic sau de pacient "anunţă" reducerea;
- refacerea inversă a mecanismului de producere: bolnavul culcat pe spate pe o saltea tare, scândură, podea, masă, este fixat cu o chingă sau de către un ajutor de bazin (pe spinele iliace antero-superioare), iar chirurgul flectează genunchiul şi.şoldul la 90° (şoldul, chiar mai mult) şi se tracţionează Ia zenit executând mici mişcări de rotaţie pentru a relaxa musculatura şi a ajuta capul să intre în acetabul;
- "procedeul umărului": aceeaşi poziţie pentru pacient şi ajutor; chirurgul se aşază în genunchi, cu spatele la coapsa pacientului şi ia pe umăr genunchiul flectat al acestuia, exercitând o tracţiune spre zenit, ţinând gamba bine, cu ambele mâini, pentru a-i putea imprima uşoare mişcări de rotaţie coapsei. Clicul perceput şi senzaţia de resort elastic, urmate de examenul clinic şi radiologie, confirmă reducerea (Bohler);
- procedeul Djanelidze presupune aşezarea bolnavului în decubit ventral pe o masă, cu membrul afectat atârnând în afara mesei; se flectează şoldul la 90° şi genunchiul la fel, iar chirurgul îşi pune genunchiul pe spaţiul popliteu, lăsându-se cu toată greutatea, treptat, pe acesta, în timp ce cu mîna ţine de gambă, pentru ca genunchiul să rămână la 90°.
In luxaţia pubiană aceste manevre sunt precedate de o tracţiune în abducţie pentru a o transforma în varianta obturatorie.
Tratamentul chirurgical este indicat în luxaţiile vechi greu reductibile, în luxaţiile ireponibile, în cele instabile (fracturi de labrum acetabular) sau complicate cu fracturi de cap sau col femural.
Leziunile nervoase, vasculare, luxaţiile deschise sau infectate au cel mai adesea indicaţie chirurgicală, ca şi complicaţiile tardive (necroze, osteochondrite, coxartroze). In luxaţiile vechi, cu leziuni osteoarticulare degenerativ-distructive, artrodeza şi artro-plastia au indicaţie.
Entorsa genunchiului |
sus |
Este o afecţiune foarte frecventă, în special la adulţii tineri şi la sportivi. Presupune solicitarea aparatului capsulo- ligamentar în direcţii fiziologice şi poate interesa ligamentele colaterale, capsula, meniscurile şi ligamentele cruciate.
Etiopatogenie. Solicitările genunchiului prin acţiune indirectă (var sau valg forţat) pot produce leziuni ale ligamentelor colaterale, de diferite grade. Dacă la acest mecanism se asociază torsiunea gambei (gambă fixată şi torsiunea trunchiului şi coapsei, sau invers) sau exagerarea mişcărilor normale (hiperex-tensia sau hiperflexia) solicitarea fiind puternică, bruscă sau de mai lungă durată, încep să cedeze şi celelalte elemente amintite mai sus. Solicitările anteroposterioare asociate cu hiperflexia sau hiperextensia genunchiului pot duce la leziuni ale ligamentelor cruciate, izolat.
Anatomie patologică
Cel mai frecvent sunt interesate: liga-meritul colateral medial, ligamentul cruciat anterior şi fibrocartilagiul (meniscul) medial.
Ligamentele se pot "întinde", efilo-şându-se (destrămându-se), se pot rupe total sau se pot smulge din inserţii (în general inserţia distală).
Meniscurile pot prezenta leziuni de strivire, ruptură "în toartă" ruptură de coarne (anterior sau posterior), clivaje transversale, dezinserţii capsulare. Vascularizaţia meniscului fiind precară, face practic imposibilă cicatrizarea sa. Orice leziune capsulo-ligamentară determină o congestie a sinovialei, un revărsat sinovial (hemartroză, hidrartroză, hemohidrartroză) şi o atrofie destul de rapidă a muşchilor vaşti ai quadricep-sului.
Simptomatologia este cea caracteristică oricărei entorse. Durerea în punct fix, la pal-parea ligamentelor colaterale, revărsatul li-chidian sinovial şi impotenţa funcţională sunt principalele simptome. Instabilitatea genunchiului la mers trădează o leziune completă a meniscului, cu luxaţie a sa sau o leziune ligamentară complexă (ligament cruciat şi ligament colateral). Blocarea genunchiului în fiexie şi eventuala sa revenire la loc (activă sau pasivă) cu senzaţia de resort dureros trădează o luxaţie intercondiliană a meniscului medial (în special).
Examenul obiectiv poate evidenţia o exagerare a varusului şi valgusului în cazul leziunilor ligamentelor colaterale; o antepulsie a epifizei tibiale proximale în totalitate sau doar a unui condil tibial la manevrele de tragere înainte, combinate cu rotaţii ale gambei (flec-tate 90° pe femur) executate de către examinatori, în cazul asocierii leziunilor de ligamente cruciate; o hiperextensie a genunchiului în cazul rupturii ligamentului cruciat posterior şi a capsulei articulare dorsale; semne de lezare a unui menise (clic dureros la palparea interliniei articulare mediale sau laterale când executăm manevra de flexie-extensie, combinate cu rotaţii mediale-laterale ale gambei şi mişcări de varus-valgus ale genunchiului=semnelc Appley, Mc. Mur-ray, Rădulescu, Bohler, Oudard, Bragard, Krammer, Payr, Steinman etc).
Examenele paraclinice pot ajuta la obiectivarea diagnosticului.
Radiografia standard (faţă şi profil) este utilă pentru detectarea unor smulgeri osoase, unor corpi liberi ("şoareci" în osteochondrite) articulari sau pentru alte afecţiuni cu simptomatologie asemănătoare (diagnostic diferenţial). Radiografiile din faţă cu valg sau var forţat pot confirma o ruptură de ligament colateral, prin deschiderea spaţiului articular de partea respectivă, iar radioagrafiile de profil pot evidenţia antepulsia platoului tibial faţă de epifiza femurală distală ("sertar") când imprimăm această mişcare prin împingere posterioară a gambei flectate.
în cazul entorselor vechi pot apare calcificări paraarticulare (maladia Pellegrini- Stieda).
Echografia poate detecta locul rupturilor de părţi moi, iar artroscopia permite explorarea vizuală interioară a întregii articulaţii. Se foloseşte uneori şi artografia cu substanţă de contrast, cu aer sau mixtă, precum şi artroscopia.
Tratament
Paleta mijloacelor terapeutice în cazul afecţiunilor aparatului capsulo-ligamentar al genunchiului este extrem de largă.
Tratamentul ortopedic (imobilizare gip-sată 15-45-90 zile) este rezervat entorselor, de la cele mai simple, până la cele mai grave (triada O\'Donnogue: - leziune de ligament colateral, - menise de aceeaşi parte, - ligament cruciat) care nu pot fi operate (diabetici, obezi, etc.)
Tratamentul chirurgical se adresează tuturor leziunilor:
- pentru ligamente: suturi, reinserţii, plastii cu fascia lata sau piele, alloplastii (materiale sintetice), tenodeze;
- pentru capsulă: suturi, plastii;
- pentru meniscuri: extirpare (meniscec-tomie prin artrotomie sau artroscopică), sutură (contestată de unii specialişti), rezecţia parţială cu păstrarea porţiunii înserate pe capsulă.
Tratamentul recuperator (fizioterapie, kinetoterapie, masaj, balneoterapie) este extrem de important şi obligatoriu, genunchiul recuperându-şi anevoie, uneori, funcţionalitatea.
O hidrartoză care se menţine un timp după tratament, nu trebuie să ne deranjeze. Aceasta este o reacţie normală a unei articulaţii agresate care trebuie să-şi asigure lubrefierea. în nici un caz, un genunchi tumefiat după un accident nu va fi puncţionat (doar în cazuri excepţionale, indicaţia aparţinând doar specialistului) şi nu va fi supus unui tratament intempestiv şi total ilogic, prin infiltraţii intraarticulare care nu au nici un efect benefic şi pol infecta conţinutul lichidian sinovial.
Luxaţia genunchiului |
sus |
Poate fi extrem de gravă, soldându-se uneori cu dezarticulaţia genunchiului.
Etiopatogenie. Este provocată de obicei de un traumatism direct pe una din epifizele articulare, în timp ce cealaltă este fixată. Mişcarea de forfecare laterală sau antero-posterioarâ (mai frecvent) duce Ia ruptura întregului aparat capsulo-ligamentar si deplasarea epifizelor. Luxaţia poate fi închisă sau deschisă. Mecanismul indirect, (mai rar) presupune hiperextensia, hiperflexia sau var-valg forţate ale genunchiului.
Anatomie patologică. Nimic deosebit, leziunile fiind cele clasice. Poate, însă să survină o leziune deosebit de gravă: ruptura arterei poplitee în porţiunea sa distală sau a trunchiului tibio-peronier arterial la nivelul arcului fioros al m. solear. In aceste cazuri doar grefa arterială poate salva membrul de la dezarticulaţie.
Simptomatologie. Modificarea morfologiei articulare este evidentă: sub tegumente proemină anterior epifiza tibială, deasupra ei tegumentele parând a fi "supte" de articulaţie. Aceasta este luxaţia anterioară a tibiei. Luxaţia posterioară a tibiei se traduce prin proeminarea anterioară a condililor femurali. Este mai rară şi presupune ruptura tendonului patellar, a ten-donului quadricipital sau fractura rotulei.
Mare atenţie la anamneză: există luxaţii care se pot reduce spontan sau sunt reduse la locul accidentului de către alte persoane; în aceste cazuri (ca şi în luxaţiile care vin nereduse) examenul arterelor periferice (puls la art. tibială posterioară şi art. dorsală a piciorului) şi al nervilor (peronier comun şi tibial) sunt obligatorii, precum şi urmărirea pacientului (eventuală lividitate sau cianoză a gambei şi piciorului, tulburări de sensibilitate şi mobilitate).
Luxaţiile laterale sunt rare.
Examenul radiologie este relevant.
Forme clinice. O formă clinică deosebită este luxaţia progresivă a genunchiului, care o întâlnim în afecţiuni degenerative articulare (tabes, reumatisme). Se instalează lent şi dă o instabilitate supărătoare a genunchiului. Nu are indicaţie chirurgicală (poate fi încercată artrodeza cu fixare-impactare externă) şi beneficiază de orteze.
Complicaţii: fracturi condiliene, rupturi vasculo-nervoase, deschidere, escare, rupturi şi dezinserţii musculare.
Tratament
Reducerea imediată este obligatorie pentru a preveni complicaţiile vasculo-nervoase şi con-tractura musculară. Tracţiunea în axul membrului, combinată cu flexia genunchiului şi antepulsia gambei este manevra pentru luxaţia posterioară a tibiei, iar tracţiunea cu retropulsia gambei şi extensia genunchiului este manevra pentru luxaţia anterioară. Dacă este posibil, anestezia locală, rahidiană sau generală uşurează manevrele. Imobilizarea ulterioară în aparat gipsat femuro-gambicr pentru 1-3 luni (cu supravegherea piciorului: lividitate, edem, cianoză) este obligatorie, urmată de bandaj elastic şi tratament recuperator.
Tratamentul chirurgical este rezervat luxaţiilor ireponibile (interpoziţii, retracţii, fracturi condiliene), luxaţiilor vechi, instabilităţilor cronice restante sau leziunilor grave neurovas-culare (reduceri sângerânde, suturi capsulo-ligamentare, ligamento-plastii, grefe sau suturi vasculare şi nervoase, dezarticulaţia de genunchi, artrodeza, etc). Luxaţiile deschise vor fi aseptizate şi închise (eventual cu drenaj).
Luxatia rotulei (patellei) |
sus |
Poate fi acută (traumatică) sau reci-divantă (se repetă la mişcări de flexie ale genunchiului şi uneori, se reduc spontan).
Cea posttraumatică are drept cauză traumatismul direct (anteromedial) pe rotulă care duce la ruptura retinaculului patellar medial şi deplasarea laterală a patellei. Tratamentul incomplet sau greşit al acestei luxaţii poate duce la luxaţia recidivantă (habituală).
Unii factori favorizanţi al producem luxaţiei:
- genu valg;
- hipotrofia anterioară a condilului femural lateral;
- inserţia mai laterală a tendonului patellar pe tibie;
- unele malformaţii rotuliene. Radiografia de faţă, profil şi axială
(longitudinală a rotulei) pune în evidenţă toate cele prezentate mai sus.
Tratamentul luxaţiei recente este ortopedic: se face extensia genunchiului (pacientul se prezintă cu genunchiul flectat, dureros, cu o depresiune intercondiliană femurală anterioară şi rotula vizibilă şi palpabilă lateral) şi se împinge rotula dinspre lateral spre medial, până intră la locul său. Dacă reducerea este precoce, nu este necesară anestezia. Se aplică un aparat gipsat femuro-gambier pentru 21-28 de zile şi recuperare motorie activă (c.f.m, masaje), eventual fizioterapie. Tratamentul chirurgical este indicat în luxaţiile vechi ireductibile (reducere sângerândă, sutura retinaculului patellar medial), în displa-ziile locale favorizante ale luxaţiilor recidivante (medializarea inserţiei tendonului patellar, diverse teno- mioplastii, antepulsia prin osteotomie-osteoplastie a condilului femural lateral, patellectomie cu tenoplastie, etc).
Luxaţia tibio-fibulară proximală |
sus |
Poate fi post-traumatică sau habituală (recidivanta).
Durerea la mers şi extensia genunchiului precum şi fenomenele de iritare a n. peronier comun (dureri, parestezii, anestezie, pareze ale muşchilor lojii antero-laterale a gambei) sunt principalele simptome. Examenul radiologie de profil, cu gamba flectată la 90° şi executând cu policele mişcări de antepulsie şi retropulsie ale capului fibulei poate evidenţia deplasările acestuia. Uneori, la mers, bolnavii percep un "clic" dureros lateral, confundat adesea cu un simptom al rupturii meniscului lateral.
Tratamentul
Poate fi încercat tratamentul ortopedic în luxaţiile recente (aparat pelvipodal, pentru a evita rotaţiile gambei, timp de 21-45 de zile). Tratamentul chirurgical constă (în luxaţiile recente) dintr-o fixare temporală cu un şurub a capului fibulei (45-50 zile) sau (în luxaţiile vechi) din rezecţia capului fibulei.
Ruptura ligamentului interosos (membranei interosoase) apare doar în asociere cu fracturi ale gambei sau entorse grave ale gleznei, luxaţii tibio-fibulare proximale. Poate provoca ruptura vaselor tibiale anterioare cu hematom consecutiv.
Entorsa gleznei |
sus |
Are ca sediu predilect ligamentul colateral fibular (fasciculul anterior, fibulo-talar) şi are diferite grade (I-III) în funcţie de dilacerarea sa (rupturi fibrilare până la ruptură totală). Ruptura totală poate fi asociată cu ruptura ligamentelor articulaţiei tibiofibulare distale şi ligamentului interosos al gambei, iar uneori şi a ligamentului colateral tibial (sau fractura maleolei tibiale).
în aceste cazuri spaţiul talo-maleolar medial se "cască", apărând diastazisul tibio-peronier.
Mecanismul (etiopatogenia) este indirect (torsiunea piciorului - inversiune sau ever-siune) asociată cu exagerarea flexiei, varului sau valgului).Simptome. Tumefacţie, durere care poate fi localizată prin palpare, exagerarea varusului sau valgusului piciorului, evidenţiabilă mai ales cu ajutorul examenului radiografie.
Tratamentul este ortopedic (aparat gipsat cruropodal de mers 21 de zile), urmat de gleznieră elastică 21-45 de zile şi tratament recuperator. In cazul diastazisului, poziţia de valg, rar combinată cu rotaţii ale piciorului este obligatorie pentru a obţine o reducere bună şi stabilă, verificabilă radiografie. Aparatul gipsat, în acest caz, va fi femuropodal şi va fi menţinut 30-45 de zile.
Tratamentul chirurgical este rezervat cazurilor vechi de ligamente rupte (ligamen-torafii, ligamentoplastii), entorselor reci-divante cu instabilitate articulară la mers (teno-ligamento-plastii), sau chiar cazurilor recente (suturi de ligamente colaterale sau tibiofibulare distale). Diastazisul tibiope-ronien vechi are indicaţii chirurgicale (osteo-artrosinteze, artrodeză etc).
Luxaţia gleznei
(talo-crurală) este extrem de rară, (singură), fără asocierea unor fracturi. Tratamentul este ortopedic sau chirurgical (vezi fracturile maleolare).
entorsele tarsiene |
sus |
(subtalară şi mediotarsiană). Cea mediotarsiană este mai frecventă. Are mecanism indirect (torsiunea piciorului).
Simptomele principale sunt durerile (mediotarsiană, plantară sau submaleolară în entorsa subtalară), tumefacţia şi impotenţa funcţională.
Tulburările trofice tardive nu sunt rare în entorsele neglijate.
Tratamentul este conservator (comprese, fizioterapie, antalgice, infiltraţii anestezice, pansament compresiv) sau ortopedic (cismă gipsată pentru 7-21 zile).
Luxaţiile piciorului
cele mai frecvente sunt:
- luxaţia subtalară-peritalară, în care talusul rămâne articulat cu gamba, restul piciorului se deplasează lateral sau medial;
- expulzia talusului din articulaţie. Aceste două luxaţii sunt foarte rare şi de obicei sunt asociate cu fractura colului talusului;
- luxaţia tarso-metatarsiană (în articulaţia Lisfranc) este cea mai frecventă (rareori se produc luxaţii în linia Chopart). De obicei este laterală sau dorsală (bazele metatarsienelor trec dorsal);
- Luxaţiile degetelor (metatarso-falan-giene sau interfalangiene).
Tratamentul este ortopedic (reducere sub anestezie). Reducerea trebuie menţinută adesea prin fixare provizorie (10-28 de zile) cu broşe Kirschner, prinse în aparatul gipsat (cismă de mers 21- 45 de zile), urmat de tratament recuperator. Reducerile nu reuşesc mereu şi luxaţiile vechi, ireductibile sau instabile beneficiază de reducere chirurgicală, asociată deseori cu artrodeză.
Disjuncţia pubiană
