Alterare de natura organica sau funcționala a starii normale a unui organism (uman sau animal); boala; afecțiune.
Cuprins:
Tulburări ale aparatului urinar |
sus  |
SIMPTOME
Din punct de vedere medical, aspectul urinei şi micţiunea sunt printre cele mai importante semne de boală, legate nu numai de aparatul urinar, ci şi de sănătatea organismului īn special.
Caracteristicile urinei care-1 interesează pe medic includ modificări ale cantităţii şi frecvenţei, inclusiv trezirea īn timpul nopţii, pentru a urina; fluxul lent şi slab sau dimpotrivă, jetul prea puternic; īntreruperea şi reluarea urinării, dificultăţi īn a porni sau īn a continua urinarea; incapacitatea de a se abţine (incontinenţa); o īntrerupere bruscă a urinării, dureri la urinare sau incapacitatea totală de a urina.
In examinarea macroscopică a urinei (a aspectului) se urmăreşte vreo modificare a culorii, mirosului, limpezimii, conţinutului, eventual apariţia clăbucilor. Analiza conţinutului urinei evidenţiază anumite modificări chimice, cum ar fi prezenţa albuminei (semnalāndu-se astfel tulburări ale rinichilor) sau ale zahărului (specifică pentru cazurile de diabet).
Analizele chimice se execută fără dificultăţi, prin tratarea hārtiei de turnesol cu o anumită cantitate de urină. Hārtia īşi va schimba culoarea īn funcţie de conţinutul chimic al urinei. Alte modificări ale conţinutului urinei sunt date de prezenţa bacteriilor, a paraziţilor, de reziduuri ale tubilor uriniferi, de pigmenţi biliari, de sānge sau puroi. Foarte multe modificări ale urinei faţă de aspectul şi conţinutul normal se datorează unor cauze temporare mai degrabă, decāt unor afecţiuni sau tulburări cronice. De exemplu, nevoia de urinare īn timpul nopţii se poate datora şi faptului că aţi băut ceai sau cafea chiar īnainte de a vă culca. Culoarea neobişnuită, stridentă a urinei se datorează unor medicamente sau alimente.
Alte simptome ale afecţiunilor renale sunt: senzaţia de māncărime, roşeaţa sau prezenţa unor vāscozităţi la nivelul meatului urinar. Pot să apară şi secreţii ale uretrei, dureri sau umflături īn zona rinichilor, frisoane, stări febrile.
TIPURI DE AFECŢIUNI ALE RINICHILOR
Infecţia ajunge la aparatul urinar pe două căi: de sus īn jos, prin intermediul fluxului sangvin, apoi prin rinichi; de jos īn sus, prin meatul urinar care se deschide īn interiorul aparatului genital.
Un exemplu ilustrativ pentru primul tip de contaminare este tuberculoza. Al doilea tip este mult mai frecvent, mai ales la femei, datorită vecinătăţii anusului. Intre meatul urinar şi anus se poate efectua un schimb de bacterii, datorită faptului că uretra feminină este mai scurtă, astfel că bacteriile sunt susceptibile să ajungă mai uşor īn părţile superioare ale aparatului reproducător feminin.
Majoritatea bacteriilor care pătrund īn celelalte părţi ale aparatului urinar, din exterior, sunt exterminate de urină, dar 5% dintre femei (atāt printre adulţi, cāt şi printre copii) prezintă bacterii active īn vezica urinară. De multe ori nu apare nici un fel de simptom. Un aspect specific acestei situaţii este polakiuria şi prezenţa durerilor la urinare. Diagnosticul se face prin examenul bacteriologic al unei anumite cantităţi de urină. Tratamentul este pe bază de antibiotice.
Inflamaţia aparatului urinar se datorează unor infecţii, dar poate fi produsă şi de factori iritanţi precum alcoolul sau alimente care provoacă alergie. Inflamaţia poate fi cauzată şi de substanţe chimice, cum ar fi deodorantele pentru vagin, anticoncepţionale sub formă de spumă, de lezarea ţesutului īn timpul contactului sexual, naşterii sau intervenţiilor chirurgicale. Inflamaţia uretrei se numeşte uretrită, iar cea a vezicii urinare - cistită (vezi pag. 172). Printre simptome se observă dureri la urinare. Tratamentul se face īn funcţie de cauza bolii, dar, īn general administrarea unor cantităţi īn plus de lichide este binefăcătoare.
Tulburările de eliminare a urinei presupun obstrucţia eliminării urinei, completă sau incompletă. Uneori jetul de urină este aparent normal din punct de vedere cantitativ, dar, totuşi, există urină stagnată pe traiect.
Cauzele includ blocarea tubilor uriniferi de către corpi străini, cum ar fi calculii sau cheagurile de sānge; proasta funcţionare a aparatului urinar datorită unor malformaţii congenitale, tumori sau alte excrescenţe sau modificări la nivelul ţesuturilor; o presiune exercitată din exterior asupra aparatului urinar (din pricina unui fibrom, a gravidităţii sau a basculării uterului).
Urina stagnantă se constituie īntr-un veritabil focar de infecţie.
Unde apare şi blocajul urinei, presiunea se acumulează īn spatele locului obstrucţiei, iar partea respectivă se īntinde sau se dilată. Presiunea şi dilatarea pot să ajungă pānă la rinichi, trecānd de ureter. īn acest caz se declanşează infecţia rinichiului, iar tratamentul chirurgical se impune rapid, pentru a se evita lezarea permanentă a rinichiului.
IncontinenŢa urinarĂ |
sus |
Este reprezentată de incapacitatea unei persoane de a-şi controla micţiunea. La pag. 390 este prezentată incontinenţa la vārstnici. Dar ea se manifestă şi la femeile mai tinere. Cauzele sunt: stresul ele natură biologică, afecţiuni ale vezicii urinare, defecte congenitale, deterioarea ţesuturilor perineului la naşterea unui copil sau īn timpul intervenţiei chirurgicale, slăbirea nervilor din pricina leziunilor sau a bolilor. Există două feluri de incontinenţă: - forma imperioasă care apare cānd există o scurtă pauză īntre dorinţa de a urina şi urinarea necontrolată (apare destul de des la femeile de peste 40 de ani) - şi incontinenţa de stres, care se manifestă prin mici cantităţi de urină care scapă cānd persoana respectivă tuşeşte, rāde, se īncordează -indiferent dacă vezica e plină sau virtual goală. Apare la femeile care au trecut de menopauză. Sunt indicate anumite exerciţii fizice, uneori chiar intervenţia chirugicală.
AFECŢIUNI ALE RINICHILOR
Acestea includ defecte congenitale, tumori, calculi, deteriorare prin lezare, inflamaţia neinfecţioasă şi infecţiile.
Infecţia este destul de frecventă la femei. Ea poate pătrunde fie prin sānge, fie prin aparatul urinar. īn cazurile acute, infecţia mai frecventă e cea care intră prin aparatul urinar. Simptomele sunt date de tremurături şi febră, de dureri intercostale, de polakiurie. Se impune supravegherea medicală, tratamentul cu antibiotice, repaus la pat, consumul de lichide. Infecţiile cronice pot să fie urinarea celor acute sau pot să provină din obstrucţia urinei sau din infecţii īnnăscute ale sāngelui. (Calculii sunt focare frecvente de infecţie). Tratamentul se face īn funcţie de cauza bolii. Dacă se neglijează infecţiile, pot să apară deteriorări grave ale rinichilor, urmate de hipertensiune arterială şi septicemii.
īn sens restrāns, citita īnseamnă inflamaţia vezicii urinare. Dar termenul desemnează o īntreagă īncrengătură de simptome, de obicei cu specific feminin, care apar pe cele mai variate căi. Simptomul principal īn cazul cistitei este polakiuria - frecvenţa crescută a micţiu-nilor (chiar la fiecare cāteva minute), dureri intense la urinare, nevoia recurentă sau chiar continuă de a urina, chiar dacă nu există de fapt urină care ar trebui eliminată.
Pe măsură ce criza continuă, poate să apară incontinenţa urinară şi chiar sānge īn urină (hematurie). Alte simptome asociate pot să fie reprezentate prin dureri deasupra pubisului, īn şale; miros respingător al urinei, chiar mici depozite īn urină. Dureri intense apar dacă se īncearcă contactul sexual. Acest sindrom este foarte răspāndit. Foarte multe femei suferă de el īntr-un anumit moment al vieţii lor; sindromul e recurent şi greu de eradicat. īn forme extreme, poate duce la depresii, subminarea carierei şi vieţii de familie şi chiar la ruperea relaţiilor amoroase sau conjugale (datorită problemelor īn caz de contact sexual).
CAUZELE CISTITEI
Există două cauza alternative principale: infecţia sau inflamaţia neinfecţioasă, care poate să survină mai tārziu.
Infecţia e dată de Escherichia coli (E. coli), o bacterie din rect, care-şi face drum prin meatul urinar. E. coli se găseşte de multe ori īn perineu (pielea dintre anus şi organele genitale). Pătrunderea bacteriilor īnspre vulvă este favorizată de folosirea necorespunzătoare a hārtiei igienice sau de activitatea sexuală (māngāierile sau mişcările penisului). Alte surse de infecţie sunt cele vaginale (ca īn candidoză, trichomoniază, gonoreea), lipsa igienei partenerului sau infecţii ale rinichilor care coboară.
Infecţiile sunt favorizate de calculi, de stagnarea urinei din pricina retenţiei, de rezistenţa scăzută, ca īn anemie, şi de diabet, īn cazul bacteriilor care preferă urina neacidă.
Inflamaţia neinfecţioasă
īn afară de cauza infecţioasă, cistitele pot fi declanşate şi de hema-toame, vānătăi, crăpături ale pielii īn timpul actului sexual. īn acest caz frecvenţa contactelor sexuale are o anumită relevanţă (există aşa-numitele cistite ale lunii de miere); lubrifierea insuficientă, raportul sexual īn anumite poziţii (depinde de factori individuali) şi dezmierdările cu brutalitate.
Alte cauze sunt iritarea ţesutului din zonă prin utilizarea deodorantelor vaginale, utilizarea contraceptivelor sub formă de spumă, a lubrifianţilor necorespunzători; īncordarea vezicii din pricina prolapsului uterin, distrugerea ţesuturilor datorată naşterii sau intervenţiilor chirurgicale; reacţii alergice de-a lungul tractului urinar din cauza unor alimente.
Inflamaţia, la rāndul ei, este un teren propice care favorizează dezvoltarea infecţiei (şi o poartă de intrare a infecţiei īn organism).
(\'istita cronică
Atacurile repetate de cistită pot duce la schimbări tisulare pe termen īndelungat, inclusiv modificări ale uretrei datorate menopauzei sau modificări ale vezicii datorate bacteriilor sau altor infecţii. Uneori, cistitele se corelează cu factori psihologici favorizanţi.
ANALIZELE
Pacienta trebuie să-şi facă un consult medical şi analizele şi probele cele mai relevante. Primul pas este analiza urinei īn laborator, pentru depistarea infecţiei şi a modificărilor care apar īn timpul tratamentului. Pacienta trebuie să bea multe lichide īnainte de consult, pentru a fi īn stare să furnizeze urina necesară probelor. Este foarte important să se obţină urina cea mai limpede. Se tamponează vulva şi se recoltează numai urina intermediară īntr-o sticluţă sterilă. īn timpul menstruaţiei, doctorul foloseşte un cateter introdus īn uretră. Pacienta trebuie să ofere anumite informaţii utile, cum ar fi distanţa dintre ultimul raport sexual şi atacul de cistită. (Cistita care se datorează inflamaţiei neinfecţioase apare mai repede īn urma contactului sexual, fiindcă cistita datorată infecţiei apare mai tārziu, bacteriile avānd nevoie de timp pentru a se multiplica.)
Din nefericire, estimările variază "imediat după" in cazul infia-maţiei, şi "12-24 de ore după" īn cazul infecţiei, la "24 de ore după" īn caz de inflamaţie şi "36 ore după" īn caz de infecţie. Dacă nu apar semnele infecţiei, dacă nu se clarifică etiologia nici după administrarea medicamentelor, atunci e nevoie să se facă nişte investigaţii intraspitaliceşti. Acestea presupun examenul fizic de către un specialist, recoltarea probelor de bacterii din vagin şi perineu, recoltarea urinei de dimineaţă, probelor de sānge, radiografierea tractului urinar, chiar prin injectarea substanţelor de contrast care să indice obstrucţiile sau introducerea substanţei īn vezică pentru a-i arăta acţiunea, citoscopia, adică inspectarea chirurgicală a interiorului uretrei şi vezicii, folosind un tub periscopic, inserat īn uretră sub anestezie generală.
TRATAMENTUL
In funcţie de cauza tulburării, tratamentul include antibiotice şi medicamente simptomatice pentru a combate infecţia urinară şi a rinichilor. De asemenea, se procedează la creşterea consumului de lichide, la medicamente pentru relaxarea muşchilor vezicii, medicamente pentru combaterea infecţiei vaginale, terapie hormonală pentru refacerea tisulară şi a mucusului, intervenţie chirurgicală īn caz de blocaj urinar sau pentru a rezolva alte cauze ale inflamaţiei (de exemplu, prolapsul uterin).
In timpul tratamentului medicamentos, unele simptome pot să dispară, dar pot să apară şi efecte secundare (greţuri, depresii). E foarte important să vă duceţi tratamentul pānă Ia capăt şi să anunţaţi medicul dacă apar efecte secundare.
1 se poate solicita pacientei să bea lichide care conţin multă vitamina C, pentru a aduce aciditatea urinei la nivelul la care medicamentele acţionează cel mai bine.
AUTOTRATAMENT
La primul semn de īngrijorare, colectaţi o probă de urină īntr-un recipient steril, pentru consultul medical. Beţi 1/2 litri de apă potabilă, luaţi un calmant lejer, īntindeţi-vă sau aşezaţi-vă pe două sticle (de plastic) cu apă fierbinte, una la spate, cealaltă (īnfăşurată īntr-un prosop) īntre picioare; beţi 1/4 litri de apă, suc de fructe diluat sau decoct de orez tot la 20 de minute; luaţi medicamentele diuretice dacă vă sunt prescrise; după urinare, spălaţi bine porţiunea dintre anus şi vulvă şi uscaţi-o cu un tampon. După 1/2 oră, criza ar trebui să se liniştească.
Tulburări ale aparatului urinar
