Terapii alternati; gama completa de produse naturiste, remedii naturale, tratament naturist personalizat, consultatii medicale online si consiliere psihologica.
Cuprins:
Terapia alexandrină |
sus  |
Feclerick Matthias Alexander, fondatorul sistemului de corectare a poziţiei corpului, sistem care-i poartă numele, s-a născut în Tasmania în 1869. Cariera sa actoricească a fost întreruptă de probleme ale corzilor vocale, care se manifestau numai când era pe scenă. Cum medicina din acea vreme nu i-a fost de nici un folos, el a încercat să găsească singur o cale de a se vindeca. Astfel, a descoperit o metodă de vindecare, care îi poartă numele, şi care se învaţă în toată lumea.
Alexander a remarcat că ţinuta dreaptă şi graţioasă a copiilor se pierde pe măsură ce aceştia trec înspre faza de adulţi, ceea ce se asociază cu multe tulburări şi disfuncţii. Poziţia defectuoasă se datorează în general lenevirii şi întrebuinţării greşite a muşchilor corpului. Tehnica Alexander îşi doreşte să elibereze sistemul muşchilor scheletici de aceste obiceiuri nesănătoase şi să refamiliarizeze organismul cu mişcările sale înnăscute, deci naturale.
Dar Alexander a observat că efectele binefăcătoare se manifestă nu numai pe plan fizic, ci şi mental, spiritual, întrucât noi avem tendinţa să transferăm orice perturbare - fie ea fizică, mentală, spirituală - în tensiune musculară. îndreptarea planurilor osoase ale corpului este eficientă şi la nivelul emoţional/spiritual, conferind pacientului un sentiment general de bunăstare, de spor în activităţile sale cotidiene.
Metoda se învaţă prin lecţii ţinute de un instructor. Se pune un accent foarte mare, pe relaţia dintre cap, gât şi trunchi, pe de o parte şi pelvis, pe de alta, acesta constituind legătura dintre măduva spinării şi membrele inferioare. Este vorba de o metodă de autoper-fecţionare, nu de un tratament propriu-zis, chiar dacă această metodă este foarte eficace în diminuarea stresului, în durerile de şale, în tulburări digestive, defecte de vorbire, migrenă, astm, depresie şi nevroză.
Osteopatia (îndreptarea şi manipularea oaselor) |
sus |
După modelul homeopatiei, termenul de osteopatie se utilizează nu numai pentru a desemna o suferinţă osoasă, ci şi pentru a indica metoda terapeutică de menţinere a sănătăţii prin îndreptarea şi manipularea oaselor.
Dr. Andrew Taylor Still (1828-1912), fondatorul osteopatiei, era convins, că în cazul unui organism perfect sănătos, structurarea oaselor este perfectă -în special, a coloanei vertebrale. Multe dintre bolile noastre - crede el - precum durerile de cap, tulburările nervoase, afecţiunile pielii - sunt datorate faptului că uneori coloana vertebrală este strâmbă într-un grad mai mic sau mai mare; îndreptarea ei ar putea îndepărta toate aceste probleme.
Vreme îndelungată, osteopatia nu a fost recunoscută de medicina alopată. Acum este acceptată în general în Statele Unite; în Marea Britanie se constituie încă într-o chestiune controversată, iar instruirea ei nu se face în cadrul facultăţilor de medicină, ci în institute special destinate osteopatiei.
Aceasta este o formă populară de terapie în special, pentru afecţiunile spatelui. Uneori, o simplă pocnitură de îndreptare poate îndepărta dureri îndelungate. In alte situaţii, sunt necesare şedinţele repetate. Osteopatia craniană este o ramură a osteopatiei generale şi implică tratarea organismului prin acţionarea asupra oaselor, capului şi a pelvisului. Chiropractica este o formă de tratament similară osteopatiei, care implică îndreptarea oaselor, dar se preocupă şi de direcţia în care are loc îndreptarea, utilizând uneori şi raze X.
Zone reflexogene |
sus |
Studiul modern al zonelor reflexogene se bazează pe un sistem dezvoltat mai întâi de dr. W. Fitzgerald în 1920, care împarte organismul longitudinal, în 10 zone. Organele din aceeaşi zonă sunt legate între ele. De exemplu, un rinichi care nu funcţionează bine, netratat, poate afecta vederea; din moment ce ambele sunt localizate în zona 3, se pot trata prin masarea oricărei porţiuni din zona respectivă.
Terapia pe zone a lui Fitzgerald, a fost dezvoltată de asistenta sa, Eunice lngnam, în studiul zonelor reflexogene, unde tratamentul se aplică îndeosebi la picioare, mai puţin la mâini, datorită sensibilităţii mai accentuate a acestora. Ea, şi cei care i-au urmat, au elaborat hărţi şi scheme ale zonelor reflexogene de la picioare, şi ale masajului terapeutic.
Diagnosticul se pune prin interogarea pacientului, şi prin examinarea stării celor două picioare, atât vizual, cât şi prin palpare. Ca şi în cazul acupuncturii, deşi sistemul e diferit, se va înregistra o anumită durere în zona respectivă, unde este prezentă disfuncţia: glezna este de multe ori sensibilă în anumite puncte în perioada men-struaţiei. Tulburările care pot să scape examenului medical sunt de multe ori detectate în acest fel.
Cele două plante (tălpi) sunt considerate a fi un microcosmos al corpului uman: degetul mare este zona reflexogenă pentru cap, iar partea interioară a marginii plantei reprezintă reflexul măduvei spinării. Masarea cu degetul mare şi îndreptarea oaselor se vor efectua în toată zona labei piciorului, tratând, prin urmare, organismul ca un tot unitar. în cazul unor leziuni ale tălpilor sau ale labei piciorului, tratamentul se poate aplica la reflexele de la mână.
Această terapie nu cauzează dureri, din moment ce scopul său principal este calmarea organismului, relaxarea sa, astfel încât corpul să (ie în stare să se vindece singur. Eunice Ingham credea că masarea zonelor respective contribuie şi la desfacerea depozitelor de acid uric, care cristalizează, contribuind astfel la eliminarea deşeurilor toxice, deşi acest lucru nu a fost încă demonstrat ştiinţific.
Pacientului i se fac tratamente în şedinţe a câte 45 de minute, până când se ameliorează şi vindecă boala de care suferă. De multe ori, simptomele se vor înrăutăţi Ia început, dar acest fapt nu face decât să ne asigure că urmează o vindecare sigură.
Tehnica metamorfică, cunoscută şi sub numele de terapie prenatală, presupune o abordare mai metafizică a bolii. Axându-se pe reflexele spinale, terapeuţii consideră că pot depista blocări psihologice care s-ar fi înrădăcinat în măduva spinării în timpul vieţii intrauterine.
Terapia culorilor |
sus |
Efectul psihologic pe care-1 incumbă culorile a jucat un rol terapeutic încă din vremea antichităţii, datorită capacităţii sale de a produce răspunsuri emoţionale directe. După Rudolph Steiner, fondatorul terapiei moderne a culorilor, "culoarea este sufletul naturii".
Terapia culorilor se bazează pe conceptul de aură, adică un câmp invizibil, care este legat Ia 7 centre de energie, numite chakre, care interpenetrează corpul fizic. Lumina albă este absorbită din atmosferă, de aură, apoi împărţită în energii ale culorii componente pentru a revitaliza diferitele părţi ale corpului. Aceasta este una din explicaţiile depresiilor afective sezoniere (DAS), când tristeţea specifică iernii se datorează lipsei de ultraviolete.
Terapia culorilor este privită ca o artă rafinată, care implică mai multe tehnici diferite. Culorile aurei pot fi observate dacă terapeutul le priveşte printr-un ecran Kilner, care penetrează spectrul luminii albe. (Unii pretind că pot face acest lucru pe cale psihică). Boala se manifestă ca o pată întunecată sau decolorată a zonei afectate.
Terapia presupune existenţa unei lămpi colorate sau a unui cabinet, astfel încât clientul poate fi complet scăldat în lumină colorată sau i se tratează numai partea afectată a corpului. Filtrele de culoare (maximum 3 o dată) trebuie combinate cu ritm şi tonuri pentru un efect curativ sporit.
Se mai pot încerca şi alte activităţi precum băutul apei din rezervoare sau vase care au fost ţinute la soare; servirea mesei din vase colorate într-un anume fel; purtarea anumitor culori în vestimentaţia de la serviciu şi de acasă (albastru, de exemplu, este odihnitor şi reduce tensiunea arterială, în timp ce roşu potenţează energia şi este util în caz de dureri menstruale).
Nu încercaţi terapia culorilor dacă nu beneficiaţi de sfatul unui expert, fiindcă anumite combinaţii greşite vor duce la dereglări, atât în plan fizic, cât şi psihic.
Terapia prin muzică, dans si alte arte |
sus |
Toate manifestările artei, fiind creative, ne eliberează de suferinţe trecute (dacă le privim din punct de vedere terapeutic). Terapia prin artă este efectuată de psihoterapeuţi foarte bine instruiţi, care pot proveni de la diverse tipuri de şcoli. Clienţii sunt încurajaţi să creeze spontan, utilizând o mulţime de materiale, de la ceară până la lut, plastilină, iar terapeutul va interpreta aceste rezultate.
Terapia prin dans a avut un pionier în persoana lui Rudolph Laban (1879-1959). Formele sale de dans liber erau destinate figurării armoniei dintre trup şi intelect, inspirând o interacţie creativă între membrii unui grup. Deşi natura terapiei prin dans este atât de diferită de la un teoretician la altul, accentul cade întotdeauna asupra felului în care clientul este ajutat să-şi fortifice identitatea printr-o conştientizare crescândă a imaginii corpului. F.uritmia creativă, stabilită de Rudolph Steiner, îngemănează mişcarea cu sunetul vocii, anumite exerciţii fiind destinate tonificării anumitor părţi ale corpului, precum tubul digestiv, aparatul respirator, pielea, ca şi în cazul bolilor psihiatrice.
Felul în care sunetul poate stârni emoţii este baza terapiei prin muzică, un instrument ideal pentru cei suferinzi de autism sau de handicapuri fizice ale căror sentimente nu se pot revărsa din cauza unui complex al izolării. Terapia prin muzică se bazează pe improvizaţie, încurajând persoanele respective să-şi exteriorizeze sentimentele, cântând vocal sau la un instrument. Participând în grup la astfel de manifestări, încurajează dezvoltarea unui sentiment de apartenenţă la o comunitate.
Toate aceste terapii sunt destinate grupurilor, dorind să încurajeze exprimarea sinelui la persoanele handicapate sau cu tulburări psihice. Dansul, terapia prin artă în genere, sunt căi de exteriorizare a problemelor sau de înnoire a contactului cu propria vitalitate creatoare.
Terapia alexandrină
