Nu numai ca ne fascineaza sa intelegem felul in care corpul nostru functioneaza.
Trebuie sa-l cunoastem atat de bine, incat sa-l descifram.
O intelegere mai profunda a modului in care corpurile noastre functioneaza nu este numai fascinanta, dar si de o inestimabila valoare cand ajuta la prevenirea anumitor afectiuni fizice care ar putea fi etate. Citeste in continuare ca sa descoperi mai multe lucruri despre organele interne si aspectul exterior al femeii. Cat de complexa este fiziologia ei? Ce o face sa functioneze?
Cuprins:
Scheletul are mai multe funcţii importante. în afară de funcţia de protecţie şi de suport al organelor interne, oferă muşchilor ligamente care permit mişcarea, depozitează mineralele şi produce globulele sangvine ale corpului. Este, de fapt, o parte foarte activă, în proces continuu de remaniere şi osificare.
STRUCTURA OSULUI |
sus  |
Forma şi structura fiecărui os depind de funcţia acestuia şi de raporturile sale cu alte oase sau muşchi. Oasele se clasifică în oase lungi (de exemplu, femurul, osul coapsei) sau oase late (sternul, adică coşul pieptului). De obicei oasele late au un rol protector (Vezi, spre exemplu, cutia craniană care fereşte ochii şi creierul de traumatisme). Oasele lungi, cu ligamentele pe care sunt inseraţi muşchii, acţionează ca şi pârghii pentru mişcare.
Osul lung e format din ţesut osos compact, în interior prezintă măduva galbenă, conţinută de areolele spongioase. La extremităţile articulare, proeminente, se găseşte măduvă roşie. Oasele late conţin două straturi de ţesut osos compact între care stă presat ţesutul osos spongios. Structura osului sănătos permite rezistenţa sa la solicitări, ţesutul spongios fiind astfel dispus, încât să întărească rigiditatea ţesutului osos compact, aflat la exterior. Osul este învelit de o membrană numită "periost" care conţine celule nervoase şi vase sangvine.
CREŞTEREA, REMANIEREA ŞI ALTE ACTIVITĂŢI |
sus |
La naştere corpul nostru deţine 300 de oase separate, dar multe djn ele fuzionează, rezultatul fiind numai 206 oase în perioada adultă. în copilărie capetele oaselor sunt separate de corpul principal prin intermediul cartilajelor (epifize). Când creşterea s-a desăvârşit, aceste învelitori sunt înlocuite de celule osoase. Dacă osul este fracturat, capetele osoase secretă o substanţă care se durifică şi care este apoi înlocuită de celule formatoare de os (osteoblaste), provenite din ţesutul spongios. Celulele distrugătoare de os (osteoclaste) apar pentru a îndepărta ţesutul spongios şi pentru a permite ţesutului osos compact să-1 înlocuiască.
Măduva roşie este sediul producerii de globule sangvine. Prin urmare, pot să apară forme severe de anemie dacă anumite toxine sau radiaţii acţionează nociv asupra măduvei.
Scheletul este şi un adevărat depozit de minerale, în special, de calciu, magneziu şi fosfaţi. Aceste săruri minerale sunt absorbite din alimente, sunt încorporate în celule şi contribuie la durificarea oaselor. Vitamina D este un factor vital în acest proces, de aceea lipsa ei poate duce la rahitism (subţierea şi deformarea oaselor). Lipsa calciului din alimentaţie sau imposibilitatea utilizării lui poate duce la osteoporoză (atrofie a masei osoase).
FUNCŢIONAREA OSULUI |
sus |
Articulaţiile diferă ca şi grad de complexitate a mişcării, de la o simplă joncţiune a două oase (oasele craniului, de pildă) până la un complicat sistem de articulare (a catului, de exemplu). Unele articulaţii, numite "fibroase" sau "cartilaginoase" permit mişcări limitate, sau deloc. O astfel de articulaţie este simfiza pubiană, în partea frontală a pelvisului, care nu poate mişca deloc, dar asupra căreia hormonii din perioada gravidităţii au un efect de înmuiere, uşurându-i dislocaţia în timpul naşterii.
STRUCTURA ARTICULAŢIILOR |
sus |
Cea mai simplă structură a unei articulaţii mobile (sinoviale) presupune două capete osoase, acoperite de cartilaj neted, separate de o cavitate care conţine lichid lubrifiant şi înconjurate de o capsulă. Structura fundamentală a unei articulaţii este dată de benzile puternice de fibre care alcătuiesc ligamentele dintre oase, şi de tăria muşchilor şi fermitatea tendoanelor care-i conferă stabilitate.
Articulaţiile mobile se împart în patru categorii: de tip balama (trohleene), trohoide, în şa, sferice. Ultima, (a şoldului), permite o varietate mai mare de mişcări, decât cea a cotului (de tip balama), dar este mai dependentă de muşchii şi ligamentele care o menţin fermă, pentru a preîntâmpina eventualele mişcări vătămătoare.
DISFUNCŢIONALITĂŢI ALE ARTICULAŢIILOR |
sus |
Structura complicată a articulaţiilor mobile este răspunzătoare de dereglările care intervin: dislocaţii, luxaţii, rupturi de ligamente şi cartilaje, leziuni ale tendoanelor etc. Solicitarea prelungită zi de zi, a acestor articulaţii poate duce la osteoartrită, iar suprasolicitarea bruscă, fără exerciţiu, dă naştere la inflamaţii ale membranei sinoviale. Chiar şi articulaţiile cartilaginoase nu sunt scutite de probleme. Coloana vertebrală, de exemplu, separată prin discuri de cartilaje, este dependentă de forţa muşchilor posteriori de a menţine poziţia normală a corpului şi de a preîntâmpina durerile de spate şi alunecarea discurilor articulare/intervertebrale.
Lichidul sinovial sau de lubrifiere permite mişcarea liberă a articulaţiei. Dacă membrana e suprasolicitată, se poate inflama, ceea ce duce la manifestarea durerilor şi a tenosinovitei, o inflamaţie care e mai frecventă la încheietura mâinii dactilografelor, jucătorilor de tenis sau vâslaşilor.
Scheletul
