Cea mai veche forma a legamantului pe care a jurat Hippocrate si pe care au jurat elevii lui se gaseste intr-un manuscris din secolul XI, care se afla in Biblioteca San Marcus din Venetia. El suna, intr-o traducere veche, astfel:
"Jur pe Apolo Vindecatorul, pe Asclepio. pe Higeea, pe Panaceea si pe toti zeii si zeitele pe care ii iau martori, sa aduc la indeplinire acest juramant, dupa capacitatea si priceperea mea.
Cel ce m-a intat aceasta arta fi ca si parintele meu, cu el voi imparti si bunele si relele, copin lui vor fi fratii mei, iar daca el voi ii voi inta pe ei aceasta arta fara plata sau datorie din partea lor; ii voi lasa pe fin mei sa participe la toate prescriptiile, discursurile si instructajele impreuna cu intaceii care desarsesc intatura medicala.
Cuprins:
Notai. jurăma;ntul lui hippocrate |
sus  |
Tratamentul medical va fi aplicat în folosul bolnavilor, după capacitatea şi priceperea mea; hotărârea din urmă însă le va aparţine. Nu voi administra nimănui, nici chiar la cerere, un medicament mortal şi nu voi da nici un sfat în acest sens; cu atât mai puţin voi accepta o plată de cinci ori mai mare din partea unei femei pentru pierderea sarcinii. Voi lăsa puritatea şi devotamentul să guverneze viaţa şi profesia mea.
Jur să nu tai nici un os, ci să-i las pe cei pricepuţi să facă această operaţie.
Când voi intra într-o casă, o voi face în interesul bolnavilor, mă voi reţine de la orice tratament greşii intenţionat, mai ales asupra tovarăşului de viaţă sau asupra altor oameni, femei şi bărbaţi, liberi sau sclavi.
Tot ceea ce voi auzi sau voi vedea în timpul tratamentului sau în afara practicii medicale despre viaţa oamenilor nu va fi obiect de discuţie, deci jur să respect secretul profesiei.
Fie ca dacă respect acest legământ să-mi meargă bine în viaţă şi în arta mea şi fie ca tuturor să le fiu cunoscut ca un om de onoare; şi fie ca soarta să mi se întoarcă împotrivă dacă-1 încalc şi-1 desconsider".
Există şi o versiune modernă a acestui jurământ stabilită de WMA (a nu se confunda cu World Health Organization), adică Declaraţia de la Geneva (Asociaţia Medicală Mondială 1948/1968), adoptată deci de a doua Adunare Medicală Mondială, Geneva, Elveţia, septembie, 1948, şi amendată de a XXII-a Adunare Medicală Mondială, Sydney, Australia, august 1968:
"O dată cu admiterea ca membru al profesiunii medicale:
Mă leg solemn să îmi concentrez viaţa în serviciul umanităţii.
Voi da profesorilor mei respectul şi gratitudinea ce le-o datorez;
Voi practica profesia mea cu conştiinciozitate şi demnitate;
Sănătatea pacientului meu va fi prioritatea mea;
Voi respecta secretele ce mi-au fost încredinţate, chiar şi după moartea pacientului;
Voi menţine, prin toate mijloacele ce-mi stau în putere, onoarea şi nobila tradiţie a profesiei medicale;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi permite să intervină între datoria mea şi pacientul meu consideraţii de ordin religios, de naţionalitate, rasă, politică de partid sau stare socială;
Voi menţine un respect neştirbit pentru viaţa umană chiar din momentul conceperii ei; chiar sub ameninţare, nu voi folosi cunoaşterea medicală contrar legilor umanităţii.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber şi pe onoarea mea".
Codul Internaţional al Eticii Medicale (Asociaţia Medicală Mondială, 1949/1968), adoptat la a IlI-a Adunare Medicală Mondială, Londra, Anglia, octombrie 1949, şi amendat la a XXII-a Adunare Medicală Mondială, Sydney, Australia, august 1969.
îndatoririle generale ale medicilor
"Un medic trebuie să menţină întotdeauna cel mai înalt standard al conduitei profesionale.
Un doctor trebuie să îşi practice profesia neinfluenţat de motive sau profit.
Următoarele practici sunt condamnate ca neetice:
a nici o reclamă de sine, cu excepţia celei expres autorizate de codul naţional al eticii medicale;
b să nu colaboreze în nici o formă de serviciu medical în care un medic nu are independenţă profesională;
c primirea de bani în legătură cu serviciile aduse unui pacient, alţii decât plata profesională potrivită, chiar cu cunoştinţa pacientului.
Orice act sau sfat care ar putea diminua rezistenţa fizică şi mintală a fiinţei umane trebuie să fie folosit numai în interesul acesteia.
Un medic este sfătuit să folosească cu precauţie dezvăluirea descoperirilor sau noilor tehnici de tratament.
Un medic trebuie să se justifice sau să probeze numai asupra a ceea ce el a verificat personal.
Datoriile medicilor faţă de bolnav
Un medic trebuie să poarte întotdeauna în minte obligaţia de a prezerva viaţa umană.
Un medic datorează faţă de pacientul său loialitate completă şi toate resursele ştiinţei sale. Ori de câte ori o examinare sau un tratament depăşeşte capacitatea sa, el trebuie să consulte un alt medic care are abilitatea necesară.
Un medic trebuie să acorde asistenţă de urgenţă ca o datorie umanitară sau dacă nu. numai după ce s-a asigurat că alţii vor şi sunt capabili de o astfel de asistenţă.
Datorii ale medicilor unul faţa de altul
Un medic se cade să se comporte corect faţă de colegii lui, aşa cum şi ei se cade să se poarte faţă de el.
Un medic nu trebuie să ia pacienţi de la colegii lui.
Un medic irebuie să aibă în vedere principiile Declaraţiei de la Geneva aprobate de Asociaţia Medicală Mondială".
Drepturile pacientului stau din ce în ce mai mult în centrul de interes. S-au făcut loate încercările ca acestea să fie definitiv stabilite în diferite statute. Dreptul de autodeterminare (dispunerea de sine) este, cu deosebire, în miezul acestui interes.
Nota 2. relaţia funcţională dintre medicul de familie şi pacient |
sus |
în afara laturii personale a relaţiei, gradul de expertiză medico-tehnică a medicului este de o însemnătate fundamentală: pacientul trebuie să poală avea încredere în medic şi să se încredinţeze acestuia în deplină securitate având încredere că acesta poate avea controlul asupra laturilor medico-tehnice ale diagnosticului şi terapiei. Bloom36 numeşte aceste două aspecte (judecata personală şi cea medico-tehnică) relaţia expresivă şi respectiv instrumentală. Amândouă fac parte din relaţia profesională medic-pacient. Cu alte cuvinte: relaţia expresivă nu este numai un fel de întâlnire plăcută sau caracteristica unei stări generale între oameni, ci o parte a relaţiei profesionale, chiar mai importantă, decât cea instrumentală. Prin interacţiunea expresivă trebuie să se înţeleagă, după Bloom, procesul de comunicare având ca obiect problemele "umane" sau social-emoţionale. Prin interacţiunea instrumentală el înţelege îndeplinirea îndatoririi principale din relaţie; în cazul medicului adică, investigarea pacientului, stabilirea unui diagnostic, aplicarea unei terapii adecvate, efectuarea de activităţi de medicină preventivă etc.
Oldendorff37 distinge patru maniere în care un om are de a face cu un altul şi patru tipuri de relaţionări de bază:
a Relaţionarea personală. Prin aceasta se va înţelege relaţionarea care este specificată de Buber prin "relaţia eu-tu". Aceasta are loc în întâlnirea cu un altul, în libertatea faptului de a fi de sine-stătător şi în deplinătatea persoanei sale. Această relaţie se regăseşte în relaţia de iubire, de prietenie, pe scurt, în toare relaţiile în care omul este implicat în totalitatea celuilalt.
b Relaţionarea esenţializatâ (la obiect, de afaceri) şi funcţională. Aceasta este o relaţie care stă la baza unui anumit obiect al ei şi în care acest obiect formează norma şi graniţele relaţiei. Omul îşi propune un scop comun (cu un altul) de exemplu, câştigarea unui concurs de navigaţie sau vindecarea unui bolnav. "La obiect, de afaceri" nu înseamnă "neumană şi rece": pot exista relaţionări de foarte bună calitate. Relaţiile personale pot fi prezente; se poate ca cei implicaţi să se cunoască de mulţi ani, să se respecte reciproc. în relaţia funcţională omul nu se regăseşte ca totalitate, omul îşi arată una din părţi, şi anume cea care este necesară atingerii scopului.
c Relaţia instrumentală. Relaţia funcţionala se degradează adesea până la a ajunge instrumentală. Omul devine astfel "obiectivat", adus la starea de lucru şi utilizat ca atare. Cineva se foloseşte de un altul pentru a-şi atinge scopul (Conceptul de funcţional are pentru Oldendorff o altă semnificaţie decât pentru Bloom.).
d Relaţia convenţională. După Oldendorff, aceasta nu prea face parte din prezenta clasificare. Este vorba de o relaţionare de fond, dar pentru un comportament cu privire la reciprocitate. Omul se pierde în toate cele care se petrec zilnic, în uniformizarea şi masificarea în care trăim cu toţii.
Dacă dorim acum să dăm un loc relaţiei expresive şi instrumentale în acord cu concepţia lui Bloom, trebuie să le caracterizăm pe amândouă ca relaţii funcţionale. Amândouă sunt orientate către atingerea unui scop: vindecarea unui bolnav, atingerea unui nou echilibru sau a unei capacităţi proprii de soluţionare a problemelor.
Atât pacientul cât şi medicul se oferă în această relaţie, dar nu ca totalitate, cum este cazul în relaţia personală. Medicul nu are dreptul, ci datoria să se implice profesional, deci parţial. Aceasta nu înseamnă că implicarea nu poate fi adâncă sau că nu are o puternică coloratură personală, ci numai că ea rămâne funcţională ca natură. Dacă unul dintre aceştia trece graniţele funcţionalului, relaţia devine de genul "eu-tu" ceea ce face imposibilă relaţia profesională, terapeutică. în cadrul unei prietenii, o relaţie profesională este dificil de obţinut; cineva poate da sfaturi, dar cam la asta se rămâne. De aceea este dificil - dacă nu chiar imposibil - să fii medicul prietenului, soţiei sau copilului tău.
Pe de altă parte, o relaţie intensivă este condiţia unei ajutorări efective. Clyne38 stabileşte că o relaţie terapeutică necesită atât compasiune cât şi empatia. Prima este baza relaţiei dintre medic şi pacient; fără cea de-a doua, un medic nu poate fi în stare să ştie şi să înţeleagă ce suferă un pacient. Dacă aceasta se distruge, atunci nu mai este posibilă formularea clară a problemei de rezolvat, şi cu atât mai puţin procesul de rezolvare. Deci relaţia personală are o semnificaţie funcţională. Lucrul acesta este clarificat de Von Gebsattel39, care a distins trei stadii:
a Mai întâi este o angajare elementară a medicului faţă de nevoia în care se află pacientul. Aceasta este "imediatitatea" în care se află medicul prin starea de necesitate a celuilalt.
b Stadiul în care el este "ocupat-ca-medic". în care se stabileşte diagnosticul şi tratamentul; medicul este tehnician. Ei se manifestă ca expert. Von Gebsattel numeşte acesta "stadiulde exercitare a expertizei".
c Cel de-al treilea stadiu este acela când medicul şi pacientul devin parteneri, "stadiul personal". Medicul este solidar atât cu boala cât şi cu cel suferind.
Von Gebsattel vorbeşte de "ştiinţă de maestru" dacă aceste trei stadii se armonizează în succesiune. Atâta timp cât "stadiul personal*\' poate fi numit o interdependenţă existenţială, el diferă de relaţionarea personală a lui Oldendorff, de "relaţia eu-tu" a lui Buber, în care cei doi sunt implicaţi ca
totalitate.
Concluzia este că relaţia expresivă şi cea instrumentală sunt inseparabil corelate şi că amândouă fac parte din conexarea profesională dintre medic şi pacient.
Nota 3. cultura |
sus |
Se poate considera prin cultură:
a totalitatea realizărilor înalt valorice umane, ca arta, literatura şi ştiinţa, b cultura în sensul de "cultivat, educat",
c cultura în sensul de "posesie de valori creative şi spirituale interne", d perioada de înflorire în culturalizarea, educarea omului, e sociologic: modul de viaţă al oamenilor specificat de grupul şi mediul lor, creat de ei înşişi, în contrast cu natura; esenţial este, după Bloom, că "fiecare cultură specifică constituie un fel de amprentă pentru toate activităţile vieţii"; în acest sens folosim şi noi acest concept - alimentaţia, educaţia, ceea ce se foloseşte, obiceiuri şi tradiţii sunt mijloace de transfer
cultural.
Se vorbeşte de un transfer vertical al culturii când el are loc de la o generaţie la alta, de la părinţi la copii. Conform lui Hofstee, aceasta este o caracteristică a culturii tradiţionaliste. Se vorbeşte de un transfer orizontal dacă acesta are loc în interiorul unei generaţii, între membrii acesteia. Aceasta este o caracteristică a modelului cultural modern, dinamic.
Prin subcultură se înţelege o cultură care formează o variantă în interiorul uneia mai mari, mai cuprinzătoare. Cultura evreilor sau vechilor-indieni formează fiecare câte o subcultură în cadrul celei olandeze.
Nota 4. internalizarea |
sus |
"Internalizarea" este o noţiune care provine de la Parsons şi prin care se înţelege, conform lui Kbnig (Sociologie, Frankfurt am Main, 1958), propria supunere de voie la norme. Ea este parte a procesului de socializare, prin care omul învaţă să se comporte îfi comunitate. Procesul de "internalizare" presupune de asemenea o departajare a unui individ conform considerentelor de ordin privat şi îndeplinirii rolului profesional.
Pentru a preîntâmpina orice neînţelegere: aceasta nu înseamnă că întregul comportament al medicului este determinat prin intemalizare. Berger a arătat foarte clar că omul nu este marionetă, ci, dimpotrivă, prin propria voinţă şi cu propriile capacităţi, îşi asumă un rol dacă acesta este indicat.
Notai. jurăma;ntul lui hippocrate
