Cu 10 ani in urma, un pacient a avut un seminom, tratat, aparent cu succes, intr-un binecunoscut spital londonez, la care fusese trimis din indepartatul lui sat din Sussex. In anul in care urmarirea a incetat, pacientul a avut un infarct miocardic major - urmat, din nou, de o resilire aparent normala. Dar pacientul a devenit morbid, centrat pe sine si deprimat, poate din cauza constientizarii propriei mortalitati, a
dispneei reziduale si a incapacitatii de a se ocupa de bobby-ul sau, tamplaria. Generalistul sau a incercat din greu sa-l inveseleasca si sa-l reabiliteze incurajand efortul fizic, activitatea sexuala, o imagine pozitiva despre sine, si alte hobby-uri. Reabilitarea incepuse aproape sa functioneze cand pacientul a inceput sa acuze
cefalee si sa intrebe tot timpul daca acestea inseamna ca
tumora s-a extins la cap. Nu existau semne de metastaza sau de
hipertensiune intracraniana. Generalistul a apreciat ca exista intr-adevar o sansa ca neoplasmul sa fie reactivat, dar a judecat ca initierea unui inutil sir de investigatii ar fi dezastruoasa pentru sanatatea mentala a pacientului. Asa incat, in loc de a aranja o CT, generalistul a interpretat singur intrebarea obsedanta a pacientului, spunandu-i ca pune astfel de intrebari numai pentru ca are o stare de spirit negativa, iar pacientul si generalistul au silit strategii de evitare a ideilor negative, in cooperare cu consultantul local care si contribuise la tratament dupa
infarctul de miocard. Cefaleea s-a ameliorat iar generalistul a rezistat presiunii de a efectua investigatii.
Daca s-ar fi facut o CT, ea n-ar fi asigurat in nici un caz pacientul prin rezultatele sale negative - in starea sa de spirit ar fi fost foarte dornic sa intrebe daca o CT este 100% sigura, si apoi sa ceara un alt test suplimentar, si asa mai departe, pana cand boala ar fi devenit o preocupare majora. Astfel, in acest caz, a fost rational ca medicul sa mearga la risc si sa fie pregatit sa-si asume vina daca lucrurile ar fi mers prost.
Cum ne descurcam si cum folosim incertitudinea? Primul pas este sa renuntam la ideea ca, daca nu facem tot ce este posibil pentru a reduce incertitudinea, suntem cumva lenesi. (Reciproca poate fi adevarata). Urmatorul pas este de a impartasi incertitudinea cu un coleg pentru a vedea daca el sau ea este de acord cu judecata ta. Din punct de vedere medicolegal este intelept sa documentezi procesele de gandire. O alta dovada de prudenta este de a urma exemplul acelor alpinisti aventurosi, dar intelepti, care nu ifica niciodata o ruta fara sa prevada si o ruta de salvare: in sens medical, aceasta inseamna triada urmaririi, includerii familiei in urile dv. si a respectarii oneste asupra sanselor de eroare si sanselor de a o detecta. Aceasta inseamna ca, pe cat posibil, vei avea semnale precoce de aparitie a erorii, si apoi vei fi capabil sa-ti ajustezi conduita terapeutica in functie de elutia bolii.
