Cum nu exista inca un medicament care sa ndece diabetul, cercetatorii incearca sa gaseasca un tratament si niste metode de impiedicare a aparitiei acestei boli. in Canda, Europa si Statele Unite, oamenii de stiinta actioneaza intens in mai multe domenii de investigatie, cu scopul de a descoperi solutii pentru inngerea diabetului. Studiile lor imbunatatesc protocoalele medicale existente si ne vor conduce tot mai aproape de gasirea unui tratament care sa ndece diferite forme de diabet, in special pe cel de tip 2, prezent la 90% dintre diabetici.
Cuprins:
Introducere |
sus  |
Descoperirea insulinei în 1921 de către canadienii Banting şi Best a marcat debutul unui lung şir de realizări canadiene în lupta împotriva diabetului. Odată cu această descoperire. Canada a început să joace rol de lider mondial în investigarea "bolii zahărului". Institutele de Cercetare din Domeniul Sănătăţii (organisme ale guvernului federal) au investit în anii 2004-2005 aproape 30 de milioane de dolari în studii efectuate pe întreg cuprinsul ţării. Obiectivul acestor institute (IRSC - Instituts de recherche en sânte du Canada) constă în acumularea de noi cunoştinţe ştiinţifice şi în favorizarea aplicării lor în direcţia ameliorării stării de sănătate a populaţiei, oferirii de produse şi servicii mai bune şi consolidării sistemului sanitar din Canada. Compusă din 13 institute, reţeauaIRSC oferă îndrumare şi sprijin pentru aproximativ 10 000 de cercetători şi stagiari din toate provinciile Canadei.
în materie de diabet, cercetarea şi dezvoltarea biotehno-logice au drept obiective modificarea medicamentelor insul i-nice existente în scopul eficientizării lor, transplanturile celulare şi pancreatice şi determinarea cauzelor genetice ale bolii. Progresele înregistrate recent în cercetare cuprind în special tratamentul cu raze laser a retinopatiei diabetice, grefele de pancreas, grefele de insule pancreatice şi definitivarea pancreasului artificial.
Ideea existenţei mai multor gene susceptibile la influenţa unor boli complexe precum diabetul dă de foarte mult timp mari bătăi de cap cercetătorilor. Mijloacele folosite până acum în descoperirea genelor defectuoase se potrivesc mai degrabă bolilor monogenice de tipul fibrozei chistice, dar nu se aplică şi diabetului, care este cauzat de mai multe gene, fiind, în plus, o afecţiune determinată de mai mulţi factori.
Cercetarea aspectelor genetice ale diabetului e uşurată în ziua de azi de recenta şi foarte promiţătoarea cartografiere a genomului uman. Datorită instrumentelor genomice, devine posibilă descoperirea şi diagnosticarea bolii cu mult timp înainte de apariţia simptomelor, ceea ce deschide calea spre un tratament precoce. Şi când spunem tratament precoce, spunem totodată tratament mai eficient, la preţuri mai mici.
Cercetarea genomică va face posibilă o mai bună înţelegere a insesizabilelor diferenţe genetice care determina un ansamblu de factori, din care face parte şi vulnerabilitatea a numeroase persoane la anumite boli, de genul diabetului, care sunt cauzate de interacţiunea dintre gene şi mediu. Ştiind mai multe lucruri despre gene, oamenii de ştiinţă vor fi înstare să diagnosticheze mai bine bolile, să descopere predispoziţiile genetice la anumite afecţiuni, să inventeze noi medicamente şi să personalizeze tratamentele. Printre altele, o mai bună cunoaştere a bagajului genetic al indivizilor îi va permite medicului să particularizeze tratamentul şi să recomande o medicaţie potrivită mai degrabă pacientului decât bolii. De exemplu, el se va feri să prescrie un anumit medicament unei persoane ale cărei gene o predispun la suferirea unor efecte secundare grave, dar nu va priva alţi pacienţi de respectivul produs, care, în cazul lor, este total inofensiv, poate chiar foarte folositor în combaterea bolii sau măcar în ameliorarea simptomelor.
într-un viitor care devine din ce în ce mai apropiat, terapia genică (folosirea genelor normale pentru a le înlocui pe cele defectuoase) ar putea trata şi chiar vindeca bolile genetice. Pe de altă parte, datorită metodelor de analiză a modificărilor de expresie genică (aşa-numita tehnică "microarray"), vom putea determina starea genelor asociate diabetului, iar identificarea celor vulnerabile ar putea ajuta la prevenirea bolii, înlesnind identificarea persoanelor predispuse să o contracteze. Această tehnică ar permite, eventual, elaborarea a noi medicamente împotriva diabetului. în acelaşi domeniu, tehnica ADN-ului recombinam permite reconstituirea, pe baza a diverse fragmente, a unui segment din lanţul ADN, în scopul creării de celule având caracteristicile ideale ale celulelor din insulele pancreatice normale. Va fi astfel posibilă înlocuirea insulelor pancreatice distruse ale diabeticilor... care nu vor mai fi diabetici.
Alte exemple de programe de cercetare |
sus |
Perfecţionarea insulinei cu acţiune prelungită, a seringilor de unică folosinţă cu ace foarte fine şi a stilourilor injectoare preumplute sau reîncărcabile au permis în ultimii ani asigurarea unor condiţii mai confortabile pentru persoanele care suferă de diabet de tip 1 şi pentru 40% dintre diabeticii de tip 2 care au nevoie de injecţii cu insulina. în ciuda progreselor însă, acest mod de administrare continuă să impună constrângeri şi eforturi istovitoare, aşa încât se persistă în explorarea mai multor direcţii de cercetare, în scopul înlăturării dificultăţilor generate de injecţii.
Aşa a apărut ideea administrării insulinei prin aerosoli, însă doza absorbită de plămâni a fost prea neînsemnată pentru a fi eficace. Apoi s-a lucrat la dezvoltarea unui nou sistem, care să permită eliminarea acestei probleme. După cum s-a văzut în capitolul consacrat tratamentelor, o formă de insulina umană destinată utilizării pe cale bronhică, prin inhalare, a obţinut deja autorizaţie de comercializare în mai multe ţări, chiar dacă se mai fac cercetări cu privire la efectele pe termen lung avute de acest gen de remediu asupra plămânilor.
De asemenea, câteva firme de farmaceutice lucrează la elaborarea unor metode de administrare a insulinei pe cale nazală, iar alţii se străduiesc şi acum să perfecţioneze soluţia pilulelor sau gelulelor. în acest sens, se lucrează, mai exact, la conceperea unei casete care să protejeze bine insulina şi să fie, totodată, distrusă în tubul digestiv.
Unul dintre institutele din reţeaua IRSC, şi anume Institutul pentru Nutriţie, Metabolism şi Diabet, luptă împotriva diabetului concentrându-şi eforturile pe combaterea obezităţii, unul dintre principalii factori de risc în cazul diabetului de tip 2. Ştiind că obezitatea şi stările de insulinorezistenţă se caracterizează prin reducerea capacităţii de oxidare lipidică de la nivelul sistemului muscular, oamenii de ştiinţă încearcă să determine natura genelor responsabile de slaba oxidare lipidică şi factorii care le reglează. Ei speră ca astfel să afle răspunsuri care să contribuie la dezvoltarea unor noi tratamente pentru obezitate şi diabet.
Acest institut a participat, de asemenea, în cadrul programului de Strategie canadiană în domeniul diabetului, la elaborarea unui plan naţional de cercetare asupra bolii, care se va concentra atât asupra numeroşilor factori responsabili cu declanşarea ei, începând de la cel genetic până la modul de viaţă, cât şi asupra căilor de prevenire a diabetului şi de ameliorare a tratamentului.
Cercetătorii canadieni au făcut paşi importanţi în anumite direcţii, precum transplantarea, şi se doreşte concretizarea cât mai rapidă a speranţelor date de recentele descoperiri. Iată o scurtă prezentare a unora dintre lucrările Institutelor de Cercetare din Domeniul Sănătăţii din Canada.
Chiar dacă etiologia diabetului pare multifactorială, dezvoltarea recentă a domeniului cercetării genetice a permis identificarea corelaţiilor între anumiţi marcatori genetici şi riscul îmbolnăvirii de diabet (gene de predispoziţie ereditară), ceea ce îi deschide medicinei predictive calea elaborării unor strategii de depistare. De exemplu, trăsăturile genetice ar putea explica de ce diabetul de tip 2 se manifestă numai la unele persoane supraponderale, dar nu şi la altele. Un cercetător canadian a demonstrat că o genă responsabilă cu reglarea producţiei insulinice poate suferi transformări şi că, în combinaţie cu o dietă bogată în grăsimi saturate şi trans, ea este capabilă să dubleze riscul dezvoltării diabetului de tip 2. Astfel de studii vor permite eventual depistarea pe cale genetică a predispoziţiilor, ceea ce îi va putea ajuta pe oameni să fie mai sănătoşi, prevenind bolile cu risc mărit de dezvoltare. înţelegerea rolului genelor de predispoziţie ar trebui totodată să conducă la inventarea unor medicamente care să le inhibe sau, dimpotrivă, să le stimuleze activitatea.
Pe de altă parte, nişte rezultate foarte interesante au fost obţinute de pe urma cercetărilor care au vizat elaborarea unei metode de transplant a celulelor din insulele pancreatice în corpul pacienţilor diabetici, pentru ca acestea să funcţioneze normal şi să producă insulina fără a fi atacate de autoanticorpi. Transplantul celulelor din insulele pancreatice, metodă dezvoltată de o echipă de la Universitatea din Alberta şi cunoscută peste tot în lume sub numele de Protocolul Edmonton, trezeşte într-adevâr speranţe mari. Datorită acestei intervenţii, oameni care sufereau de diabet de tip 1 au trăit fără insulina timp de cel puţin un an. Ei ar fi trebuit să ia medicamente imunosupresoare, dar, în cele mai multe cazuri, efectele secundare au fost neglijabile. Din păcate însă, potenţialul acestei metode este limitat din cauza aprovizionării defectuoase cu celule provenite din insulele pancreatice umane. Există totuşi cercetători care încearcă să rezolve această problemă. Studierea celulelor stern adulte ar putea furniza o sursă de înlocuire a celulelor din insulele pancreatice, simplificând procedura şi extinzându-i aria de folosire. în cazul şoarecilor cărora li s-au administrat celule stern adulte din măduva osoasă s-a constatat o regenerare a ţesuturilor pancreatice şi o reactivare a procesului de producţie insu-linică. Contrar aşteptărilor, regenerarea nu s-a datorat transformării celulelor stern în celule pancreatice, ci faptului că celulele stern au stimulat regenerarea celulelor primitorului.
Capacitatea celulelor stern de a regenera în mod natural celulele organismului ar putea avea ca rezultat diminuarea nevoii de transplantare a celulelor din insulele pancreatice - lucru bun, deoarece transplantul depinde de existenţa unui donator. Alţi cercetători canadieni au descoperit o nouă procedură de cultivare a celulelor pancreatice în laborator, cu ajutorul unui bioreactor. Descoperirea deschide drumul către crearea pe cale artificială a celulelor generatoare de insulina, de care diabeticii ar putea beneficia prin transplant. Cei din echipă preconizează că în curând vor putea produce cantităţi importante de astfel de celule, folosindu-se de pancreasul de porc. Un alt grup de cercetători a reuşit să vindece temporar de diabet nişte maimuţe transplantându-le insule pancreatice de purcel. în medie, după transplant, maimuţele nu au avut nevoie de injecţii cu insulina timp de 160 de zile. Prin urmare, medicii vor avea la îndemână o sursă practic inepuizabilă de ţesuturi pe care le vor putea utiliza pentru vindecarea pacienţilor diabetici.
Se mai studiază şi alte metode de înlocuire a celulelor distruse din insulele pancreatice. Oamenii de ştiinţă lucrează la dezvoltarea unei insuline umane recombinante, adminis-trabilă pe cale orală, care ar putea modifica sistemul imunitar, făcându-1 să nu mai distrugă celulele din insulele pancreatice.
Această insulina este în prezent supusă unei a doua serii de teste clinice şi, dacă rezultatele vor fi concludente, ea ar putea deveni un instrument valoros în prevenirea diabetului, în afară de posibilităţile oferite de metoda ADN-ului recom-binant, se fac cercetări şi în ceea ce priveşte neoplastia insulelor pancreatice, o tehnică ce constă în a-i administra pacientului o anumită proteină inedită pentru a-i stimula corpul să fabrice noi insule. Chiar dacă aceste metode se află în primele faze de cercetare, ele ar putea aduce avantaje semnificative în ceea ce priveşte înlocuirea celulelor din insulele pancreatice.
Mai mult chiar, s-a reuşit implantarea celulelor pancreatice în ficatul uman. Ele s-au fixat cu uşurinţă în ţesutul hepatic şi au reînceput în foarte scurt timp să producă insulina. Totuşi, celulele transplantate au murit în cele din urmă. Cercetătorii nu ştiu exact de ce, însă au constatat că eşecul a fost cauzat în mare parte de medicamente imunosupresoare pe bază de steroizi. Totuşi, acesta este un pas înainte, iar cercetările continuă.
Programe de cercetare |
sus |
în plus, s-a descoperit şi că anumite medicamente prescrise pentru alte boli pot avea repercusiuni asupra diabetului. De exemplu, s-a constatat că, în cazul persoanelor diabetice, diureticele ieftine (pastile împotriva retenţiei de apă) sunt la fel de eficace în prevenirea crizelor cardiace sau a bolilor cardiace mortale ca şi medicamentele ceva mai noi şi mai costisitoare. Pe de alta parte, IRSC finanţează realizarea unor teste clinice menite evaluării capacităţii medicamentelor din seria denumită Ramipril (remedii împotriva hipertensiunii arteriale) de a preveni diabetul. S-a constatat o diminuare cu 34% a cazurilor de diabet semnalate de pacienţi în timpul unui test care viza folosirea comprimatelor de Rampiril pentru a trata bolile de inimă. Prin urmare, cercetătorii au decis să aprofundeze studiile pe această temă.
Alţi cercetători canadieni au descoperit că o moleculă numită valproat poate să micşoreze glicemia şi să frâneze acumularea celulelor adipoase în interiorul pereţilor vaselor de sânge. Această descoperire dă speranţa introducerii unui tratament care să reducă numărul deceselor cauzate de boli cardiovasculare în rândul persoanelor diabetice, întrucât aproximativ 80% dintre ele mor în urma unei astfel de afecţiuni.
O altă cercetare are în vedere anumite tipuri de globule albe (limfocite T), care au atacat, în cazul şoarecilor, o proteină a celulei beta, numită IGRP. Celulele beta sunt esenţiale în producerea insulinei. Echipa de cercetători a reuşit să prezică foarte precis apariţia diabetului la şoareci, măsurându-le cantitatea de limfocite T din sânge. Ei au dezvoltat şi un tratament care elimină agresivele limfocite T şi previne apariţia diabetului la şoareci. Având în vedere câ proteina în cauză se găseşte şi în celulele beta umane, se presupune că un atac limfocitic similar ar duce la apariţia diabetului de tip 1 la oameni. Etapele următoare ale cercetării vor încerca să confirme că un asemenea atac se produce şi în organismul uman, apoi să afle cauzele producerii lui, pentru ca în final să poată fi elaborat un tratament preventiv.
O altă echipă, formată în mare parte din cercetători originari din Quebec, a demonstrat, pentru prima oară, că fosfataza (SHP-1), un fel de proteină, joacă un rol esenţial în controlul metabolismului glucozei şi în clearance-ul hepatic al insulinei. Deja recunoscută pentru funcţia sa de reglare a sistemului imunitar, proteina SHP-1 este importantă şi în controlul concentraţiei de glucoza din sânge. Cercetătorii au modificat genetic nişte şoareci, astfel încât organismul lor să nu mai producă deloc SHP-1 sau cantitatea produsă să fie foarte redusă. Ei au devenit deosebit de sensibili la insulina şi, astfel, metabolizarea glucozei la nivelul ficatului şi a muşchilor a ajuns să fie foarte eficace.
Deci am putea crede că, neutralizând activitatea proteinei SHP-1, dar fără a-i anula rolul esenţial jucat în sistemul imunitar, ar fi posibil să restabilim nivelul de glucoza din sânge. Totuşi, rămâne de demonstrat cu exactitate care este rolul proteinei SHP-1 în reglarea metabolismului glucozei şi în dezvoltarea diabetului de tip 2 la oameni. Apare astfel, datorită acestei cercetări, un nou obiectiv terapeutic împotriva diabetului de tip 2.
Cercetările avansează şi în ceea ce priveşte posibilitatea de utilizare a insulinotropinei, un hormon natural care stimulează secreţia de insulina ca reacţie la creşterea nivelului de glucoza din sânge. Produsul ar putea fi eficace pentru diabeticii de tip 2, în cazul cărora celulele din insulele pan-creatice produc o cantitate insuficientă de insulina pentru
echilibrarea glicemiei. Totodată, este pe cale de a fi pus la punct un nou medicament. E vorba despre un analog de ami-lină umană sintetică, administrabilâ pe cale orală. Amilina umană este o peptidă secretată de către celulele beta pancrea-tice în mod normal odată cu insulina, însă uneori în cantitate insuficientă în cazul pacienţilor diabetici. Acest analog ar putea trata diabeturile de tip l şi 2, ajutând Ia controlul nivelului glucozei din sânge.
într-un alt domeniu de cercetare, un pancreas bioartificial realizat pe bază de ţesut viu şi artificial se află în primele faze de dezvoltare. Componenta vie este reprezentată de insulele Iui Langerhans, care detectează glucoza şi secretă insulina. Componenta artificială protejează aceste insule de rezistenţa opusă de organismul diabeticului, permiţându-le totodată să se şi dezvolte. Dacă acest pancreas se demonstrează a fi eficace, el va putea pune capăt injecţiilor cu insulina, supravegherii constante a nivelului glucozei din sânge şi restricţiilor dietetice. Totodată, va permite eliminarea perioadelor lungi de aşteptare a grefelor şi, pe deasupra, ar fi mai puţin costisitor decât o grefă normală de pancreas.
Cercetătorii nu îşi mai petrec atât de mult timp în laborator, ci mai degrabă în faţa calculatoarelor, concentrându-se asupra modalităţilor de reducere, prin nişte strategii de prevenire, a presiunii economice exercitate de diabetul de tip 2 asupra sistemului sanitar. în acest sens, au studiat mai întâi cheltuielile care trebuie acoperite de sistemul sanitar pentru bolile cardiovasculare, afecţiunile renale sau problemele de cecitate manifestate ca frecvente complicaţii ale diabetului. Ei vor să stabilească nişte modele, care să le permită să prezică atât numărul de persoane afectate de diabet de tip 2 în următorii 30 de ani, cât şi costurile probabile ale îngrijirii lor. Datorită acestor modele solide de proiecţie pentru viitor, vor putea să estimeze totalul sumelor economisite prin investiţii făcute încă de pe acum în programe eficace de prevenire a diabetului.
Alţi oameni de ştiinţă îşi unesc forţele în cadrul celor mai vulnerabile comunităţi, cum ar fi populaţiile indigene canadiene, unde o adevărată epidemie de diabet de tip 2 face ravagii. Aceşti cercetători lucrează împreună cu respectivele comunităţi autohtone pentru găsirea unor noi moduri de prevenire a diabetului de tip 2, de luptă împotriva acestei boli, şi pentru a le acorda o asistenţă care să răspundă nevoilor lor particulare. Ei analizează mai ales metodele de mobilizare a comunităţilor şi de includere a practicilor tradiţionale, pentru a încuraja adoptarea unui mod de viaţă sănătos.
Şi, ca ultimă idee, doar întâmplarea i-a stimulat pe cercetători să studieze câteva căi nebănuite de tratament, care ar putea avea ca rezultat vindecarea. De exemplu, în mai multe cazuri s-a constatat că tratamentele chirurgicale pentru obezitate, cum ar fi cele de reducere a capacităţii stomacale prin montare de inele gastrice laparoscopice, au eliminat diabetul de tip 2 la aproape 77% dintre pacienţii operaţi.
Datorită progreselor din domeniul cercetării (echipa de cercetare este formată adesea din specialişti numeroşi, proveniţi din ramuri diferite ale ştiinţelor medicale), mai ales a celor din genetică, bioinginerie şi biologie moleculară şi celulară, medicina dispune la ora actuală de resurse greu de imaginat acum câţiva ani. Atât în domeniul cercetării aplicate, cât şi în cel al cercetării fundamentale şi clinice, progresul rapid al ştiinţei dă speranţe mari.
Atunci când suferim de diabet de tip 2, corpul produce insulina, însă fie cantitatea produsă nu este suficientă, fie insulina nu funcţionează normal. Astfel, zahărul se acumulează în sânge fără a putea fi utilizat de către organism, ceea ce duce la pierderea permanentă sau aproape permanentă a controlului glicemiei. în timp, această situaţie generează o serie de incidente care pot avea repercusiuni foarte dezagreabile. Gravitatea diabetului nu trebuie sub nici o formă minimalizată vorbindu-se despre un "început de diabet". Complicaţiile cronice ale acestei boli (probleme cardiovasculare, probleme vasculare cerebrale, insuficienţă renală, cecitate, impotenţă, complicaţii în timpul sarcinii, afecţiuni ale nervilor şi ale vaselor de sânge de la nivelul ochilor, ale rinichilor sau ale extremităţii membrelor) pot avea consecinţe grave asupra calităţii vieţii unei persoane diabetice.
Predispoziţia genetică, combinată cu anumiţi factori de mediu, cum ar fi alimentaţia necorespunzătoare, excesul ponderal şi lipsa activităţilor fizice, contribuie la apariţia diabetului de tip 2. Nu putem face mare lucru împotriva factorilor genetici, însă cei de mediu sunt uşor de controlat. Corectân-du-ne obiceiurile de viaţă, putem întârzia apariţia bolii. Ii prevenim complicaţiile pe termen lung şi uneori chiar îi diminuăm consecinţele. Pe scurt, controlăm diabetul.
Introducere
