Diabetul de tip 2 este o tulburare a meolismului glucozei din cauza careia se perturba procesul de depozitare si utilizare de catre organism a acestui carburant atat de necesar asigurarii energiei sale. Problema apare ca urmare fie a unei insuficiente, partiale sau totale, a pancreasului de a sintetiza insulina, fie a incapacitatii celulelor de a o utiliza, in vederea absorbirii glucozei. Aceasta fiind absorbita defectuos de catre celule, concentratia ei in sange creste treptat, iar hiper-glicemia se accentueaza in mod progresiv, ceea ce farizeaza aparitia diabetului de tip 2. Care sa fie oare cauza acestei proaste functionari?
Cuprins:
Până în prezent, nu se cunoaşte cauza exactă a diabetului de tip 2. Cu siguranţă, în unele cazuri, putem identifica o cauză precisă: leziuni inflamatorii ale pancreasului cauzate de alcool sau de malnutriţie, operaţii la pancreas, maladii hepatice, dereglări endocrine. însă, în aceste cazuri, este vorba mai degrabă despre tipuri secundare de diabet, nu despre diabetul de tip 2. Pentru acesta din urmă, caracterizat de excesul zahărului în sânge, nu există doar un factor cauzal. Maladia este complexă şi apare, de obicei, la o vârstă destul de înaintată, ca urmare a efectului combinat al mutaţiilor suferite de gene şi al mai multor factori de mediu. Aceştia din urmă joacă un rol major în declanşarea diabetului. Şi întotdeauna ei sporesc vulnerabilitatea genelor.
Ereditatea are un rol important în dezvoltarea bolii, cei printre ale căror antecedente familiale figurează diabetul fiind expuşi riscului. El nu este chiar atât de mare în cazul persoanelor care, deşi au astfel de antecedente, se bucură de un pancreas cu activitate insulinosecretorie ireproşabilă, însă, odată cu înaintarea în vârstă, toţi cei care au moştenit asemenea gene ar trebui să aibă grijă. Pentru copiii ale căror mame au diabet de tip 2, riscul de îmbolnăvire se ridică la 40%.
El scade atunci când doar tatăl este diabetic şi creşte atunci când ambii părinţi sunt diabetici. Iar dacă un geamăn are diabet, riscul la care se expune celălalt variază între 60 şi 80%.
Trebuie menţionat că nici una dintre cercetările efectuate până acum nu a reuşit să stabilească o genă responsabilă cu declanşarea diabetului de tip 2. Putem spune deci că afecţiunea nu se transmite ereditar printr-o genă anume, ceea ce ar însemna că boala este cauzată de acţiunea comună a mai multor gene, fiind, probabil, consecinţa unei disfuncţii a acestora. La ora actuală, cea mai mare provocare pentru cercetători este să înţeleagă şi să identifice mecanismele de acţiune şi modalităţile în care ele îşi combină efectele pentru a favoriza apariţia diabetului de tip 2. însă, în varianta în care maladia ar fi cauzată de acţiunea mai multor gene, toţi ascendenţii sunt responsabili de transmiterea ei, inclusiv părinţii, atât cel diabetic, cât şi cel neafectat de această boală.
Pe de altă parte, statisticile privitoare la antecedentele familiale ne indică faptul că un caz de diabet survenit la o rudă de gradul întâi nu ne dă certitudinea îmbolnăvirii descendenţilor, însă reprezintă un factor major de risc. Cu alte cuvinte, ei sunt predispuşi să se îmbolnăvească.
Alimentaţia defectuoasă şi sedentarismul |
sus  |
Predispoziţia la diabet creşte în cazul subiecţilor cu antecedente familiale atunci când la aceasta se adaugă anumiţi factori de mediu. Regimul alimentar (bogat în grăsimi saturate şi în zaharuri, dar sărac în fibre vegetale) şi lipsa activităţii fizice, tipice societăţilor occidentale moderne, sunt primele blamate, ca factori ce contribuie la creşterea progresivă a numărului de cazuri de diabet în rândul persoanelor cu predispoziţie genetică.
Să luăm drept exemplu consumul excesiv de zaharuri. El poate atrage înregistrarea constantă de valori hipergli-cemice, iar acestea, la rândul lor, riscă să deregleze ficatul. Astfel, se poate dezvolta progresiv o intoleranţă la glucoza, care creşte semnificativ şansele instalării diabetului. In Statele Unite, consumul de zahăr rafinat s-a mărit de 60 de ori de la începutul secolului trecut, iar numărul persoanelor diabetice şi obeze a crescut de la 3% la 25% din populaţie, în acelaşi interval de timp. De fapt, acest stil de viaţă (alimentaţie defectuoasă şi lipsa activităţii fizice), împreună cu modificările la nivel fiziologic care îl însoţesc (nivel ridicat al colesterolului "rău", nivel scăzut al colesterolului "bun", obezitate abdominală, hipertensiune etc), duce treptat la dezvoltarea rezistenţei la insulina, sporind riscul de îmbolnăvire cu diabet de tip 2.
Printre modificările de ordin fiziologic produse de o alimentaţie inadecvată şi de sedentarism, obezitatea este un factor de risc major în apariţia diabetului. Astfel, s-a constatat că diabeticii de tip 2 au deseori antecedente în familie şi prezintă frecvent un exces de grăsime abdominală. Aproximativ 80% dintre diabeticii de tip 2 sunt supraponderali sau obezi, iar aproape 20% dintre persoanele obeze suferă de diabet. Procentul creşte până la 50% în cazul celor cu un exces ponderal de peste 50 kilograme. în plus, modul de repartizare a grăsimilor joacă, de asemenea, un rol decisiv. într-adevăr, diabetul de tip 2 este mai des întâlnit în rândul oamenilor care prezintă acumulări de grăsime în special în zona abdominală, comparativ cu acei ale căror excese de grăsime sunt localizate îndeosebi în zona şoldurilor şi a coapselor. Persoanele obeze ori supraponderale sunt de două ori mai expuse riscului de îmbolnăvire de diabet decât cele cu greutate normală, iar aceasta deoarece, pe măsura accentuării obezităţii, pancreasul este forţat să lucreze tot mai mult, riscând astfel să se suprasolicite.
Dar care o fi rolul jucat de obezitate în apariţia "bolii zahărului"? Cercetătorii au descoperit că ţesutul adipos nu se limitează doar la depozitarea temporară a grăsimilor. El este considerat astăzi un fel de glandă endocrină, de aceeaşi importanţă ca pancreasul, pentru că secretă hormoni: citochi-nele proinflamatorii. Cu cât este mai gros, cu atât secretă mai multe citochine. Problema ridicată de acestea ar fi că, printr-un proces complex, ele stimulează o enzimă care produce, la rândul ei, cantităţi anormale de monoxid de azot. Acest gaz împiedică insulina să acţioneze aşa cum trebuie şi, implicit, stânjeneşte pătmnderea glucozei în muşchi. Pe scurt, celulele adipoase duc la creşterea nevoii de insulina, iar persoanele obeze dezvoltă o rezistenţă la acţiunea ei. Nivelul de zahăr din sânge este, prin urmare, tot mai mare, ceea ce provoacă diabetul.
Evident, nu toţi obezii ajung să fie diabetici, însă riscul de îmbolnăvire există, în special în cazul subiecţilor cu antecedente familiale de acest gen. în general, odată cu înaintarea în vârstă, are loc o reducere a capacităţii pancreasului de a mai produce insulina, în timp ce creşterea în greutate este asociată dezvoltării rezistenţei la insulina.
Grupuri etnice predispuse unui risc sporit de îmbolnăvire |
sus |
Pe de altă parte, predispoziţia la această boală este mai accentuată în rândul anumitor populaţii. Astfel, întâlnim o răspândire pe scară largă a diabetului la sud-americani, asiatici şi persoane de origine africană din America de Nord, cât şi la populaţiile indigene canadiene.
Conform Ministerului Sănătăţii, în Canada numărul cazurilor de diabet înregistrate în rândul indigenilor este de 3-5 ori mai mare decât cel înregistrat la nivelul întregii populaţii a ţării. Cauzele de îmbolnăvire sunt strâns legate de o anumită predispoziţie genetică, la care se adaugă un stil de viaţă din ce în ce mai sedentar şi o alimentaţie bogată în grăsimi, zahăr şi sare. Alte cauze ar fi lipsa de educaţie şi de servicii medicale adecvate. De altfel, un studiu realizat de autorităţile federale între anii 2002 şi 2006 pe un eşantion de 4000 de indigeni canadieni din Quebec şi Labrador semnalează faptul că 67% dintre adulţi şi 52% dintre copii suferă ori de supraponderabilitate, ori de obezitate. Aceasta din urmă poate creşte numărul cazurilor de diabet, boală ce afectează deja 15% din populaţia adultă a ţârii. Atât supra-ponderabilitatca, cât şi obezitatea se manifestă în rândul populaţiei indigene de cel puţin două ori mai frecvent decât la nivel naţional.
Anomalia glicemiei
Persoanele a căror concentraţie de glucoza în sânge depăşeşte valoarea normală, însă rămâne inferioară valorii de prag în baza căreia este diagnosticat diabetul în testele standard, nu sunt totuşi considerate diabetice. Ele suferă de o anomalie a glicemiei măsurate pe nemâncate sau de o scădere a toleranţei la glucoza şi ar putea fi expuse unui risc mărit de îmbolnăvire de diabet sau de dezvoltare a unor complicaţii aferente.
Factori de risc prezentaţi pe scurt |
sus |
Nu există vreo cauză unică de apariţie a diabetului de tip 2; mai mulţi factori ar putea favoriza dezvoltarea lui, dintre aceştia remarcându-se în special următorii:
. prezenţa unui caz de diabet în familie;
. supraponderabilitate (mai ales dacă grăsimea este localizată în zonele superioară şi mediană a abdomenului);
. alimentaţie bazată pe produse bogate în calorii "goale" (fără aport de substanţe nutritive) şi în grăsimi saturate, pe de o parte, şi sărace în fibre vegetale, pe de alta;
. stil de viaţă sedentar (inactivitate fizică);
. vârstă (peste 40 de ani);
. hipertensiune arterială;
. intoleranţă la glucoza sau valoare a glicemiei măsurate pe nemâncate aflată la limita superioară;
. nivel ridicat de insulina în sânge între mese, când stomacul e gol;
. nivel scăzut de colesterol "bun";
. nivel ridicat de trigliceride în sânge;
. antecedente de diabet gestaţional (diabet în timpul sarcinii);
. naşterea unui copil de peste 4 kg;
. prezentarea sindromului de rezistenţă la insulina sau a sindromului X;
. originea etnică.
Genele
