Desi sistemul imun are in general un rol de protectie, aceleasi mecanisme prin care organismul este aparat pot sa determine leziuni tisulare severe si uneori pot produce chiar moartea indidului. Aceste stari au fost definite de Gell si Coombs reactii de hipersensibilitate pe care le-a impartit in 4 categorii.
Cuprins:
HIPERSENSIBILITATEA IMEDIATĂ -TIPUL I- |
sus  |
în acest tip de hipersensibilitate antigenul reacţionează cu anticorpul corespunzător care este fixat pe o celulă. Antigenul care mai poartă în acest caz şi numele de alergen poate fi extrem de variat ca polenuri, medicamente (antibiotice, antiseptice, vitamine etc.) praf, alimente, seruri, hormoni etc. Anticorpul este de obicei din clasa IgE, iar celulele pe care acesta se fixează sunt mastocitul şi bazofilul. Expresia clinică poate fi, de asemenea, variată de la simple alergii alimentare până la moarte rapidă (şoc anafilactic). Moleculele IgE sunt produse în principal de plasmocitele mucoasei respiratorii şi ale tractului gastrointestinal. Reglarea producţiei de IgE este sub controlul limfocitelor T helper (Th). Celulele Th 2 produc IL-4 care comută producţiei de IgM spre IgE, iar limfocitele Th 1 produc IFN-7 care blochează efectul IL-4.
în timpul procesului de sensibilizare, antigenul induce secreţie de IgE. Aceste molecule se fixează prin fragmentul lor Fc pe bazofile şi mastocite, lăsând neocupate fragmentele Fab. La un al doilea contact cu antigenul, acesta se fixează pe Fab disponibil al moleculei de IgE ataşată de celulele menţionate. Cuplarea produce modificări în interiorul mastocitelor şi bazofilelor cu eliberarea mediatorilor chimici preformaţi şi tezaurizaţi în granule şi, de asemenea, induce sinteza altora noi. Intre mediatorii preformaţi se numără histamina care este responsabilă de contracţia musculaturii netede (bronhospasm), creşterea permeabilităţii capilare, creşterea secreţiilor nazale. Un alt mediator important este serotonina (implicată în contracţia musculaturii netede). Mai sunt eliberaţi factori chemotactici pentru eozinofile (ECF-A) şi pentru neutrofile (NCF-A). Intre mediatorii nou sintetizaţi se numără un factor de agregare plachetarâ (PAF), SRS-A, LTB4, PGE1 , PGE2. Organele de şoc variază de la specie la specie, plămânul la om şi cobai, cordul la iepure, ficatul la câine. Reacţia imună de tip I este implicată extrem de rar în patogenia bolilor reumatice.
REACŢIA CITOTOXICĂ -TIPUL II- |
sus |
Reacţia citotoxică se realizează cu participarea moleculelor IgG şi IgM care reacţionează cu antigene care sunt fixate pe membrana celulară, fie că fac parte din structura acesteia, fie că sunt adsorbite de aceasta. Procesul destructiv suferit de celulă este urmarea posibilă a unuia din cele trei mecanisme:
- liza sau inactivarea celulei ţintă prin activarea complementului;
- fagocitoza celulei ţintă cu sau fără participarea complementului;
- liza sau inactivarea celulei ţintă dependentă de anticorpi prin activitatea celulelor NK.
Multiplele tipuri de reacţii citotoxice pot fi grupate după felul celulei ţintă.
Cel mai important fenomen clinic este întâlnit la hematie, unde reacţia citotoxică este exemplificată de reacţia transfuzională în cazul unor incompatibilităţi fie în sistemul ABO, fie în sistemul Rh. Urmarea recţiei citotoxice este hemoliza. Fenomenul hemolitic se mai poate întâlni şi în cazul existenţei unor anticorpi specifici creaţi de condiţii patologice (leucemie limfatică, mielom, lupus eritematos sistemic etc.).
Alt exemplu de afectare citotoxică este cel suferit de granulocite. Aşa se explică, de exemplu, granulocitopenia din lupusul eritematos sistemic.
Existenţa anticorpilor antitrombocitari este la originea sindromului hemoragipar din purpura trombopenicâ idiopatica (PTI).
în patologia renală sindromul Goodpasture este exemplul clasic.
REACŢIA PRIN COMPLEXE IMUNE -TIPUL III- |
sus |
Complexele imune se pot forma la locul ţesutului lezat sau se depun ca urmare a lipsei lor de eliminare din circulaţie de către sistemul monocit/macrofag. Complexele imune mari, care au fixat poate şi fracţii de complement sunt cu uşurinţă epurate. Complexele imune mici sunt cele care sunt implicate în producerea leziunilor, deoarece scapă mecanismelor de epurare. Ele traversează endoteliul vaselor sanguine, probabil cu ajutorul aminelor vasoactive eliberate de plachete şi bazofile. Activarea complementului la locul de depunere are drept consecinţe importante creşterea permeabilităţii vasculare şi chemotactismul PMN. Aceasta se realizează prin eliberarea în timpul activării complementului a unor fragmente care au proprietăţile amintite (C3a, C5a). în acest mod, la locul depunerii tisulare se creează un important proces inflamator.
între suferinţele umane care recunosc ca mecanism de producere imun pe cel produs de complexele imune, se numără boala serului, glomerulonefrita acută poststreptococicâ şi o serie de boli considerate autoimune ca lupusul eritematos sistemic, poliartrita reumatoidă etc.
REACŢIA IMUNĂ MEDIATĂ CELULAR - TIPUL IV- |
sus |
Reacţia imună specifică mediată celular este independentă de anticorpi şi complement. Ea este determinată numai de limfocite T funcţionale. Se descriu două tipuri de reacţii efectoare:
- reacţia de hipersensibilitate tardivă;
- reacţia citoliticâ.
Reacţia imună mediată celular începe prin captarea şi prelucrarea antigenului după care are loc activarea limfocitelor T.
In cazul hipersensibilităţii tardive, funcţia efectoare a limfocitelor T înseamnă recunoaşterea antigenului străin, în special agenţi patogeni intracelulari, după care prin intermediul limfokinelor eliberate sunt recrutate celulele propriu zis efectoare care sunt mono şi polinuclearele, creându-se apoi un proces inflamator, cu toată evoluţia lui.
In cazul reacţiei citolitice, evenimentele de recunoaştere a antigenului, mai ales celulele infectate viral şi celulele tumorale, sunt urmate de elaborarea de perforine, substanţe cu proprietăţi citolitice faţă de celulele ţintă.
REACŢIA DE HIPERSENSIBILITATE TARDIVĂ |
sus |
După interacţiunea epitopului omolog prezentat probabil de celula dendritică (ca celulă prezentatoare de antigen), o subpopulaţie T CD4+, denumita Tdth (delayed hipersensitivity), răspunde prin secreţie de limfokine, în special IFN-y. Printre cele mai importante limfokine elaborate de limfocitele sensibilizate în urma contactului cu antigenul specific se numără:
- MIF (Migration-Inhibiting Factor), care inhibă migrarea macrofagelor;
- MAF (Macrophage-Activating Factor), care amplifică activitatea antibac-teriană şi citolitică a macrofagelor;
- MCF (Macrophage Chemotactic Factor), care stimulează infiltrarea cu macrofage;
- transfer factor, ce transferă capacitatea imună mediată celular de la donatori specific sensibilizaţi la receptori nesensibilizaţi;
-LIF (Leukocyte-Inhibiting Factor) ce inhibă migrarea întâmplătoare a leucocitelor;
- LL-2 care este un factor mitogen ce stimulează creşterea limfocitelor T activate;
- TNF-P (limfotoxinâ) ce poate liza unele celule tumorale;
-IFN-y, cu numeroase funcţii printre care inhibiţia replicării virale, inducerea exprimării pe suprafaţa celulelor a moleculelor MHC clasa a Ii-a (activându-le în proprietatea de a prezenta antigenul), creşterea exprimării receptorilor Fc pe suprafaţa macrofagelor, amplificarea activităţii celulelor NK şi altele.
în urma acestui proces, macrofagele activate secretă la rândul lor o serie de monokine care induc inflamaţie şi distrug alte celule străine, ca bacterii şi celule tumorale. Intre cele mai reprezentative monokine se numără IL-1 şi 6 care activează şi stimulează alte limfocite şi macrofage, induc febră şi cresc concentraţia unor proteine serice (proteina C-reactivă, amiloid-A, haptoglobina, ceruloplasmina şi multe fracţii de complement) ca expresie a inflamaţiei acute. In plus IL-1 creşte adezivitatea celulară ca şi TNF-oc, de asemenea de origine macrofagică.
In macrofagele activate creşte producţia de metaboliţi activi ai oxigenului şi de enzime lizozomale prin care se sporeşte capacitatea antibacteriană a celulei.
în timpul procesului de activări celulare se observă o stimulare reciprocă ce se dezvoltă între macrofage şi limfocite prin intermediul citokinelor.
Prin activarea celulară ca şi prin procesul inflamator care se dezvoltă are loc îndepărtarea şi neutralizarea antigenului.
Exemple clinice clasice ale hipersensibilităţii tardive sunt dermatita de contact, reacţia la tuberculină, reacţia granulomatoasă.
REACŢIA CITOLITICĂ |
sus |
Această reacţie este produsă de limfocitele T citolitice (Te). Aceste limfocite au acţiune directă asupra celulelor ţintă (citotoxicitate). Ele se deosebesc de cele implicate în procesul de hipersensibilitate tardivă prin faptul că acestea din urmă acţionează indirect, prin celule intermediare pe care limfocitele Tdth le recrutează şi le activează. Limfocitele Tdth sunt T CD4+, iar cele citotoxice (TC) sunt CD8+.
Limfocitele Te distrug numai celulele ţintă pe care le identifică antigenic. Ele explorează toate celulele organismului şi, în cazul în care recunosc antigene străine, limfocitele Te devin active şi eliberează proteine citotoxice din granulele intracitoplasmatice. Cea mai importantă dintre proteinele citotoxice este perforina, care se integrează în membrana celulară şi prin polimerizare produce canale ce provoacă mari tulburări în menţinerea echilibrului hihro-electrolitic. Celula ţintă pierde electroliţi, se îmbibă cu apă, se umflă şi plezneşte.
Alte proteine citotoxice eliberate din granulele intracitoplasmatice includ proteaze, proteoglicani şi molecule care seamănă cu TNF.
Se consideră că în mecanismul de acţiune al limfocitelor Te intervine şi elaborarea sau activarea unei endonucleaze care fragmentează DNA-ul celulei ţintă. După ce a produs liza celulară, limfocitul Te se desprinde de ţintă şi acţionează asupra altor celule.
Exemple tipice ale unei reacţii citotoxice sunt citoliza care apare în timpul hepatitei epidemice ca şi participarea importantă a celulelor Te în expulzia de grefă.
Ambele reacţii descrise pot să fie atât protectoare pentru organism, cât şi nocive în anumite condiţii date.
HIPERSENSIBILITATEA IMEDIATĂ -TIPUL I-
