Limfocitul este celula fundamentala a aparatului imun. Celula limfatica primitiva se diferentiaza in sacul telin din celula primordiala multipotenta. Celulele cu destinatie evolutiva limfocitara care pron din ea migreaza in organele limfatice centrale, primare (timus si maduva osoasa), unde sufera diferentieri sub influenta unor factori locali de mediu, in afara oricaror contributii antigenice. Procesul de maturare deplina are loc insa in organele limfatice secundare, periferice.
Limfocitele sufera un proces de recirculatie permanenta, proces prin care se asigura o supraveghere imuna competenta cu un numar relativ redus de celule.
Originea celulelor limfatice. in prezent este acceptata ideea nasterii precursorilor tuturor seriilor celulare sanguine (granulocitara, eritrocitara, megacariocitara, monocitara, limfocitara) dintr-o celula susa pluripotenta denumita celula stern. Aceasta celula originara in lacurile sanguine embrionare ale sacului telin se caracterizeaza printr-o proliferare extensiva, printr-un proces de autoreinnoire permanenta si prin posibilitatea diferentierii spre diverse linii celulare. Parasind locurile de origine prin fenestratii sinusoidale, ea trece in circulatie si populeaza organele hematopoetice embrionare (ficat, splina, maduva osoasa) si pe cele limfatice primitive.
Organe limfatice primare; diferentierea limfocitelor. Organele limfatice primare (centrale) sunt organe limfoepiteliale derivate din jonctiunea ectoendodermica in asociere cu epiteliul intestinal. In aceste sedii, sub influente locale, celula multipotenta este convertita in elemente limfoide prin trepte succesive de diferentiere, independent de stimulare antigenica. Neavand cai aferente si nici modalitati de captare si prelucrare a antigenului, organele limfatice centrale nu au capacitatea de raspuns imun. Ele sunt specializate numai in geneza de celule limfoide. Cele doua serii de limfocite (T si B) se deosebesc intre ele prin locul de origine si prin caracterele morfofunctionale. La om cele doua organe limfatice centrale implicate in formarea de limfocite sunt timusul (pentru limfocitele T) si maduva osoasa (pentru limfocitele B). Denumirea de T si B indica locul genezei (Thymus si Bone marrow = maduva osoasa).
Diferentierea limfocitelor B are loc in organele limfatice primare care la om in perioada prenatala sunt ficatul si maduva osoasa. Aici sub influente locale se diferentiaza limfocitele B din celulele stern. Primele limfocite B sunt detectate in ficatul fetal uman la varsta de 5-7 saptamani. Ele sunt recunoscute datorita prezentei in citoplasma a lanturilor grele u, ale moleculei de IgM (clgM). Ulterior apar si alte semne distinctive cum sunt IgM de suprafata (slgM) si receptori pentru unele fractii de complement (C3). Postnatal, majoritatea limfocitelor B deriva din maduva osoasa. Parasind organele centrale, limfocitele B populeaza zonele timoindependente ale organelor limfatice secundare (ganglion si splina). In acest timp densitatile slgM si receptorilor pentru C3 cresc. Procesul de maturare este independent de influentele mediului. El implica si alte modificari ale structurii biochimice citoplasmatice si membranare. Limfocitele B den celule imuno-competente mature. Pe suprafata lor apar si receptori pentru antigen de tip IgD alaturi de cei IgM deja existenti. Pana la contactul cu antigenul, limfocitele B sunt socotite inocente, rgine. Contactul cu antigenul schimba tipul receptorilor.
Limfocitele B se pot imparti in diverse seturi si subseturi celulare pe baza functiei, a felului antigenelor membranare. Ele au insa ca functie principala secretia de Ig. Cand castiga aceasta proprietate dupa stimulare antigenica, se mai numesc si plasmocite sau celule formatoare de anticorpi.
Pe suprafata externa a limfocitelor B se gasesc mai multe feluri de markeri, intre care unii au functie de receptori, ca cei pentru antigen, pentru fragmentul Fc al moleculelor de Ig, pentru moleculele de adeziune etc.
Receptorii specifici pentru antigen sunt de structura imunoglobulinica si sunt imtati pe suprafata externa a limfocitelor B. Recunoasterea si cuplarea antigenului corespunzator de catre un astfel de receptor reprezinta unul dintre punctele de plecare in desfasurarea procesului imun. Receptorii imunoglobulinici sunt fixati pe membrana limfocitara prin capatul lor Fc, lasand libera extremitatea Fab de cuplare cu antigenul. Cum s-a aratat deja, in procesul de diferentiere celulara, limfocitele B nu prezinta in faza de celula precursoare nici un fel de receptor pentru antigen. Ulterior sunt sintetizate lanturile grele de tip u, dupa care receptorul dene mai complex, fiind constituit din molecule complete de IgM monomeric. La celula matura si/sau in procesul de activare imuna apar si receptori imunoglobulinici de tip IgD.
In raspunsul imun secundar cand secretia de imunoglobuline este predominant de tip IgG, receptorul pentru antigen este de tip IgG. Receptorii pentru antigen sunt distribuiti pe suprafata celulei intr-un mod neomogen, insular, dar datorita proprietatilor fluide ale membranei celulare ei sufera o rearanjare si redistribuire permanenta.In afara receptorilor specifici pentru antigen (de structura imuno-globulinica), pe suprafata celulei se gasesc receptori de recunoastere a insasi moleculelor de Ig. Ei au fost denumiti receptori Fc (FcR) datorita faptului ca identifica segmentul omolog al moleculei de Ig. Nomenclatura internationala actuala ii marcheaza si cu insemnele CD, ca de fapt pe toate proteinele de membrana. CD este urmat de numere ce caracterizeaza diferitele tipuri de lanturi grele de Ig, de exemplu CD 16 = FcyRIII, CD23 = FceRII etc. Interactiunea receptorului limfocitar cu fragmentul Fc imunoglobulinic are loc numai dupa unirea anticorpului cu antigenul, situatie urmata de modificari moleculare stereochimice ale fragmentului Fc. Deoarece fragmentele Fc ale Ig prezinta specificitate de clasa, inseamna ca si receptorii Fc vor fi deosebiti din acest punct de vedere.
Astfel receptorul Fc al IgG poate fi identificat prin testul rozetei cu eritrocite de oaie sensibilizate cu IgG specifice. Existenta acestor receptori se observa la microscopul optic cand eritrocite de oaie acoperite cu anticorpi IgG antieritrocitari sunt puse in contact cu celule B. Se formeaza un halou (rozeta) de eritrocite in jurul fiecarui limfocit B.
Pe suprafata unui limfocit B s-au identificat si alte tipuri de receptori.
Virusul Epstein-Barr are capacitatea de a se fixa pe limfocitele B pe un receptor specific (CD21), stimuland in mod continuu si nespecific replicarea celulara si secretia policlonala de Ig.
Unele fractii pentru complement au receptori specifici pe celula B. Ei sunt diferiti pentru C3b (CD35), C3d, C4, Clq.
Limfocitele B au pe suprafata lor moleculele complexului major de histocompatibilitate (MHC) din clasa a H-a ca si macrofagele si celulele dendritice. Dintre MHC clasa a Il-a, celulele B exprima produsele genelor HLA DR, molecule implicate in prezentarea antigenului de catre macrofag limfocitelor T.
Suprafata celulei B mai este si sediul unor receptori pentru hormoni sau produse ale celulei T si a mai multor markeri CD a caror semnificatie este inca neclara.
Alti markeri de suprafata intalniti sunt proteinele de adeziune ca LFA-l, ICAM-l, CD22, L-Selectina.
Din punct de vedere functional, al dezvoltarii si al exprimarii antigenelor de suprafata, limfocitele B pot fi impartite in trei categorii:
Celulele B primare, "conventionale", reprezinta majoritatea celulelor B la un adult neimunizat. Diversitatea repertoriului de recunoastere a antigenului este foarte mare. Acest subset celular are pe suprafata sa receptori IgM, IgD, antigene MHC din clasa a H-a, antigen de suprafata termosil (Heat Sle Antigen = HSA). Celulele raspund foarte puternic la toate categoriile de antigene si la diverse substante mitogene;
Celulele B CD5 reprezinta o mica proportie de limfocite B, cu exceptia nou nascutului si a catatii peritoneale a adultului. Au foarte putini receptori IgD. Se pot converti in plasmocite, dar nu formeaza centri germinati si nici celule cu memorie. Aceste celule exprima markerii CD5 (specifici liniei T) si Maci (specifici macrofagului). Ele sunt caracterizate de capacitatea de a produce mari cantitati de IL-l0, in acelasi timp avand nevoie de aceasta pentru dezvoltarea lor. Dezvolta un raspuns cantitativ superior la antigene bacteriene, iar anticorpii produsi au o reactitate incrucisata larga. Celulele B CD5 produc spontan o mare cantitate de TgM, fiind responsabile de prezenta acestui tip de anticorpi in serurile neimune.
Atat celulele B CD5, cat si anticorpii pe care ii produc joaca un rol foarte mare in apararea antibacteriana. Limfocitele din leucemia limfatica cronica poarta aproape in totalitate proteina de suprafata CD5;
Celulele B cu memorie se caracterizeaza prin faptul ca exprima cantitati reduse de antigen termosil si de molecule receptori de tip IgD si IgM, ele putand prezenta imunoglobuline de suprafata de alte tipuri. Se gasesc in centrii germinati si sunt specializate in pastrarea unui raspuns imun de mare afinitate fata de microorganisme. Dupa stimularea antigenica ele genereaza clone de celule B secundare, dar nu produc molecule de Ig antigen specifice.
Diferentierea limfocitelor T are loc in timus, organ care apare foarte devreme in embriogeneza si prezinta o dezvoltare completa la nastere. Dupa pubertate sufera un proces de involutie, proces indus probabil de hormonii corticoizi si androgeni. Timusul este format din doi lobi, fiecare dintre ei prezentand o zona centrala (medulara) si o zona periferica (corticala). in medulara se gasesc corpii Hassall in al caror centru se afla celule degenerate, cheratinizate sau spatii chistice. Rolul acestor corpusculi este incomplet elucidat. Tot aici se mai gasesc si celule limfocitare mici, asemanatoare celor din sangele periferic, foarte rezistente la actiunea cortizonului.
Celulele corticalei sunt intr-o foarte e actitate de multiplicare, cu un indice mitotic de circa 10 ori mai mare ca cel al ganglionului periferic. Majoritatea limfocitelor (90-95%) rezultate dupa 5-7 trepte de multiplicare mor pe loc fara a parasi timusul. Se considera ca este vorba de asa-zisul contigent distrus, compus din clonele celulare corespuzatoare antigenelor proprii. Distrugerea lor impiedica aparitia procesului de autoimunitate. Putinele limfocite abile trec in circulatie dupa un pasaj prin medulara, unde capata identitate de limfocite T. Cea mai mare parte a limfocitelor care parasesc timusul o fac pe cale sanguina si foarte putine folosesc calea limfatica. Pentru timus este caracteristic faptul ca nu are decat vase limfatice eferente. Limfocitele care au parasit timusul vor popula apoi zonele timodependente din tesutul limfatic periferic. In timpul stationarii proliferative in timus, celulele limfoide dezvolta izoantigene de suprafata. La om ele au o structura glicoproteica. In procesul de maturare a celulei T unele dintre aceste antigene dispar, iar altele noi apar. In acelasi timp se schimba si echipamentul enzimatic intracelular. Limfocitele T imature contin deoxinucleotidil-transferaza terminala (TDT), iar celulele mature prezinta a-naftolacetat-esteraza (ANAE). Concomitent cu evenimentele mentionate, pe suprafata celulei apar diverse clase de receptori si alte tipuri de proteine.
Transformarile descrise sunt induse de polipeptide cu greutate moleculara mica (aproximativ 10 000 daltoni) considerate a fi hormoni timici (timopoetina, timozina etc). Cum s-a spus, in procesul de maturare a limfocitelor T apar temporar sau permanent noi proprietati si markeri de diferentiere (enzime, glicoproteine, receptori specifici). De asemenea, in stari de actitate unele limfocite T exprima pentru perioade limitate markeri caracteristici.
Unul dintre markerii de suprafata cei mai importanti ai limfocitului T matur este receptorul specific pentru antigen (T Cell Receptor = TCR). Acest receptor ce recunoaste antigenul specific este compus din doua componente: receptorul propriu-zis (insemnat Ti) si un complex polipeptidic invariabil (marcat CD3)(.l.5).
Receptorul pentru antigen a fost identificat folosindu-se anticorpi monoclonali fata de determinantii idiotipici ai locusului combinativ, de unde si numele de Ti (i de la idiotip). intre determinantii idiotipici ai TCR si cei ai moleculelor de Ig exista o mare similitudine.
Partea de recunoastere a antigenului din structura TCR este compusa din doua lanturi moleculare cu o organizare foarte asemanatoare imunoglobulinelor. Sunt identificate patru tipuri de lanturi moleculare: a, b, y si 8. Perechile de lanturi intalnite in structura TCR sunt fie afi, fie yb. Un limfocit T prezinta numai un singur fel de pereche, ab (TCR2) sau yb (TCR1), niciodata ambele. Fiecarui polipeptid i se identifica o secventa hipervariabila de aminoacizi, analoaga celei din structura imunoglobulinica unde poarta numele de Complementary-Determining Region (CDR).
Genele care codifica atat structura imunoglobulinelor cat si a receptorului Ti sunt similare. De aceea ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de superfamiliu genelor imunoglobulinice, iar produsele lor constituie superfamilia imunoglobulinelor (.1.6).
Organizarea genelor umane care codifica lanturile amintite are cateva caractere. Pentru lanturile a si fi se folosesc segmentele de gene V si J intr-un mod asemanator sintezei lanturilor usoare ale imunoglobulinelor, iar pentru lanturile y si 8, segmentele de gena V, D si J se comporta ca in sinteza lanturilor grele imunoglobulinice ( controlul genetic al sintezei de Ig). intr-o linie germinativa, genele Va si Vp sunt de cel putin 10 ori mai numeroase ca cele Vy si V8, de aceea celulele purtatoare de TCR afi (95%) depasesc numeric pe cele de tip y5 (5%). Principiile generale de rearanjare genetica sunt aceleasi ca pentru imunoglobuline. Excluderea alelica, ca si in cazul imunoglobulinelor, face ca o celula T sa nu aiba decat o singura specificitate antigenica. Celulele T y8, mai putin numereoase, apar in timus inaintea celor ab si sunt lipsite de moleculele CD4. Unele exprima insa CD8.
CD3 este compiexui polipeptidic care se gaseste pe supraiata limfocitelor T Vn asociere necov atenta cu Ti. EA este compus din 5 po\\ipeptide de structura constanta indiferent de tipul si specificitatea pentru antigen a celulei T.
Pe suprafata limfocitului T se gasesc si alti markeri importanti in functia imuna a celulei. Printre ei se numara cei marcati CD4 si CD8. Acestia "conlucreaza" cu molecula MHC in timpul prezentarii antigenului de catre macrofag spre celula T. Aceste molecule de structura constanta, desi sunt socotite molecule accesorii, joaca un rol important in interactiunea celulei T cu alte celule non-T. Prezenta CD4 pe limfocitul T se asociaza cu recunoasterea moleculelor MHC clasa a Ii-a de pe celula prezentatoare de antigen, iar existenta CD8 este necesara recunoasterii moleculelor de clasa I. Receptorul CD4 este locul de fixare al rusului HIV (Human Immunodeficiency Virus) si de penetrare a acestuia in limfocitul T.
Alti markeri CD prezenti pe suprafata limfocitului T matur sunt CD2 si CD5. CD2 este un receptor ce interactioneaza cu molecula LFA-3 (CD58) care se gaseste pe multe celule, inclusiv pe eritrocitele de oaie. Datorita acestei afinitati (CD2 - CD58), eritrocitele de oaie (nesensibilizate, neacoperite de molecule de Ig) se dispun "in rozeta" in jurul limfocitelor T, fenomen folosit pentru identificarea si numararea acestora din urma.
Despre CD5 de pe suprafata limfocitului T se stiu putine lucruri.Intre moleculele de suprafata ale celulelor T se mai numara si moleculele MHC de clasa I si a Ii-a.In afara moleculelor CD2, CD4 si CD8, cu rol in adeziunea celulara, pe celulele T, ca si pe alte multe celule, se mai gaseste o molecula de adeziune, numita LFA-l (Leucocyte Function Associated antigen-l = CDlla). Prin LFA-l celula se cupleaza cu molecula ICAM-l (Intercellular Adhesion Molecule-l = CD54) de pe alta celula.
Din punct de vedere functional limfocitele T pot fi impartite in mai multe clase:
Limfocite T citotoxjce (Te) provoaca liza celulelor tinta purtatoare de antigen. Ele apartin grupului de limfocite T care poarta markerul de suprafata CD8 (limfocite CD8+). Actitatea lor este indreptata impotriva celulelor tumorale, a celor infectate ral si a celor transtate. Interactiunea dintre limfocitele Te, pe de o parte, si celulele cu antigenele tumorale sau infectate ral pe de alta parte, are loc numai in cazul in care cei doi competitori exprima acelasi MHC de clasa I. Fenomenul poarta numele de restrictia MHC. El nu actioneaza in cazul expulziei de grefa ci numai in cazul celor doua situatii anterior mentionate, de citoliza a celulelor cu antigene tumorale sau infectate ral.
Limfocitele Thelper (Th) au markerul de suprafata CD4 (limfocite CD4+). Ele recunosc antigenul specific care este prezentat in asociere cu MHC clasa a H-a. Limfocitele Th colaboreaza cu macrofagele si cu limfocitele B in raspunsul imun humoral (producere de Ig) sau cu alte tipuri de limfocite in cazul raspunsului imun celular (producere de limfocite Te). in cadrul clasei de limfocite Th se identifica doua subgrupe Thl si Th2.
Celulele Thl sunt implicate in fenomenul de citotoxicitate (in aparitia si dezvoltarea limfocitelor Te), in producerea de IgG2 si in reactia inflamatorie (prin secretia de IFN-y, TNF a si p, IL-2 si IL-3).
Celulele Th2 coordoneaza secretia de IgE, IgA si IgGl, secreta IL care amplifica formarea anticorpilor (IL-4,5,6), comuta secretia de Ig spre IgE (IL-4), induc proliferarea eozinofilelor (IL-5) si a mastocitelor (IL-3,4).
Intre cele doua subgrupe (Thl si Th2) exista interrelatii stimulatoare si inhibitoare. IFN-y (secretat de Thl) deprima maturarea Th2 cu consecinte functionale, iar Th2 (prin IL-l0) suprima productia de Thl actionand ca un fel de celula supresoare.
Limfocite T inducer sunt CD4+. Ele recunosc antigenul care este asociat moleculelor MHC din clasa a H-a. Daca limfocitele Th actioneaza in principal pe celulele B in vederea producerii de anticorpi, limfocitele T inducer stimuleaza in principal actitatea altor limfocite T (helper, suppresor, cytotoxic) si a macrofagelor.
Limfocitele T suppresor (Ts) sunt CD8+. Formarea lor din precursori este urmarea contactului cu antigenul, dar fara implicarea MHC. Actiunea lor supresoare se efectueaza prin actiune directa asupra celulelor implicate in raspunsul imun sau prin intermediul unor factori supresori. Prin stimularea Ts de catre antigenele proprii (seif) este prevenit procesul de autoimunitate.
Limfocitele efectoare ale hipersensibilitatii tardive (Tdth sau TD) au pe suprafata lor markerii CD4 si sunt angajate in reactia de hipersensibilitate tardiva.
Limfocitele T cu memorie (Tm) sunt formate in timpul raspunsului imun primar si sunt limfocite CD4+. Ele sun\' supuse fenomenului de restrictie imuna cu participarea MCH clasa a H-a. Desi au r ata lunga, de peste 40 ani, perioada lor de actitate pare a fi de numai 10-l5 an,.In natura exista mai multe substante care se fixeaza pe limfocite inducandu-le acestora proliferare si diferent ere. Ele poarta numele de mitogene sau activatori policlonali pentru ca stimuleaza intreaga clasa de limfocite fara a face deosebire de specificitatea fiecarei clone. Doua glicoproteine vegetale, concanavalina A (Con A) si phytohernagglutinina (PHA) sunt mitogene pentru limfocitele T, iar lipopolysaccharidele (LPS) izolate din peretele celular al bacteriilor gram-negative activeaza policlonal limfocitele B. Pokeweed mitogen este activator pentru ambele tipuri de limfocite T si B. in cazul limfocitelor T, activarea policlonala nespecifica este mediata de CD2 printr-un alt epitop decat cel pentru formarea rozetelor cu hematii de oaie.
Cele doua tipuri de limfocite descrise (B si T) au o morfologie identica la microscopia optica, unde apar ca celule ovoide cu diametre de 8 - 12 u.m. Ele au un nucleu care ocupa aproape intreaga celula lasand o margine mica de citoplasma care contine cateva vacuole si granule.
Organe limfatice secundare. in organele limfatice periferice sau secundare poposesc limfocitele T si B. Ele ocupa zone specifice. Alaturi de limfocite, in aceste structuri limfatice periferice se mai gasesc macrofage si celule dendritice, celule care desi nu sunt de origine limfatica contribuie substantial la elaborarea raspunsului imun si la pastrarea amintirii calitatii antigenului.
Ganglionul limfatic are un aspect reniform. Prin hilul sau patrund vase limfatice si sanguine. Ganglionul limfatic este inconjurat de o capsula care trimite septuri incomplete spre interior. Subcapsular se gaseste un sinus ce primeste vase limfatice aferente. Elementele celulare limfatice sunt asezate in ochiurile libere ale retelei formate din septuri, vase sanguine, celule reticulare cu fibrele lor. Histologic se deosebesc trei zone (. 1.7):
» Cortexul este format din limfocite B acumulate in asa-numitii foliculi primari care in cazul stimularii antigenice se maresc si poarta numele de centri germinati, pentru ca ei contin numeroase celule in stare de diziune. Foliculii limfatici constituie asa-zisa zona timoindependenta;
» Paracortexul sau zona timodependenta ocupa o portiune mare din ganglion si contine predominant limfocite T. In aceasta zona mitozele se intalnesc rar. Uneori aici se gasesc si macrofage;
\'Medulara este bogata in vase sanguine, sinusuri limfatice si coloane celulare formate din limfocite T si B, plasmocite si macrofage.
In ganglion se deosebesc doua arcade vasculare: una subcapsulara si alta la jonctiunea regiunilor medulara si paracorticala. O atentie speciala este acordata segmentului vascular denumit venula postcapilara ale carei celule endoteliale sunt cilindrice si puternic bazofile, spre deosebire de restul celulelor endoteliale venoase care sunt plate. Aceasta zona cu celule cilindrice este locul de trecere al limfocitelor din circulatia sanguina in ganglion.
In ganglionul limfatic stimulat antigenic are loc o crestere a fluxului sanguin de aproximativ 4 ori, prin marirea venulelor postcapilare si prin deschiderea de sunturi arteriovenoase. Simultan se modifica si traficul celular.
Splina este cel mai mare organ limfatic. Ea reactioneaza prompt la antigenele circulante, mai ales daca acestea sunt corpusculare. Splina reprezinta un filtru in sistemul circulator, asa cum ganglionul reprezinta un filtru pentru limfa. Splina nu are vase limfatice aferente sau eferente, comunicarea facandu-se astfel cu sistemul circulator. Din capsula formata din tesut conjunctiv dens se desprind septuri ce timenteaza organul. Trabeculele conjunctive care patrund in interiorul splinei poarta artere si vene. Din arterele trabeculare se desprind arterele centrale care sunt infasurate de teci de tesut limfatic ocupate in special de limfocite T (zone timodependente). Aceste structuri sunt inconjurate din loc in loc de aglomerari limfatice alcatuind foliculi constituiti in special de limfocite B (arie timoindependenta). La periferia foliculului limfatic se gaseste zona sinusurilor marginale incarcate in celule dendritice si macrofage cu o puternica actitate de fagocitoza. Aici se opresc majoritatea antigenelor sosite pe cale arteriala (. 1.8).
Limfocitele circulante migreaza din sinusurile marginale orientandu-se spre locul de rezidenta, ariile timodependente sau timoindependente. Limfocitele T trec astfel pe langa celule ce poseda si prezinta antigenul. Limfocitele care ii vor recunoaste vor initia un raspuns imun. De exemplu: limfocitele B care au recunoscut un antigen migreaza spre centrul germinativ al foliculului din puipa alba. Aici ele dau nastere la plasmocite care migreaza in pulpa rosie vecina, unde se silesc si elibereaza anticorpi in sinusurile sanguine alaturate.
Tesutul limfatic asociat tubului digestiv. In jurul faringelui se gaseste inelul limfatic al lui Waldayer compus din amigdalele palatine, faringiene si linguale. La nivelul intestinului subtire, mai ales in ileon se gasesc placile Peyer ce sunt in fapt centri germinati ce contin limfocite T si B. Aceste structuri limfatice submucoase dreneaza in ganglionii mezenterici. Epiteliul intestinal care le acopera este mai turtit si nu are celule secretorii in cupa si nici microli, probabil pentru a usura transportul antigenelor spre tesutul limfatic. Prin secretia importanta de IgA, ele contribuie la apararea antiinfectioasa.
