Totul se gaseste in iris: boli, accidente, intoxicatii, blocuri informative energetice.
Semnele fundamentale pot fi impartite, conform lui Leon nnier (scoala franceza de homeopatie), in patru grupe:
. linii albe
. nori albi
. umbre
. pete negre
Aceste ultime trei semne sunt inconjurate de linii albe in ochii albastri si de linii galbene in ochii caprui.
Cuprins:
Generalitati |
sus  |
. Liniile albe
Prezenţa liniilor albe arată că un organ sau o parte din el este în dezechilibru. Aceste linii se ridică deasupra suprafeţei irisului, în aşa fel încât părţile irisului care se găsesc între linii par uşor adâncite. Dacă aceste linii sunt deschise, adică nu se închid între ele, atunci observăm o stare subacută de inflamaţie sau iritaţie a organului corespunzător. Starea acută febrilă dispare, dar durerile şi neplăcerile provocate de organul în cauză persistă. Dacă starea se îmbunătăţeşte, alte linii albe se produc în jurul primelor linii, dar sunt închise, mai puţine şi mai clare. Bolnavul se poate vindeca dar organul rămâne slăbit iar semnele din iris indică limpede că punctul de rezistenţă minimă persistă.
. Nori albi
E vorba de un semn mai frecvent în cele trei pătrimi externe ale irisului care poate avea o coloraţie de la alb gri până la albastru. Acest tip de semn care apare deasupra irisului demonstrează prezenţa bolilor inflamatorii acute deseori foarte puternice care {intuiesc bolnavul la pat.
Dacă acest tip de leziune este tratat pe cale homeopatică, regresează ducând la dispariţia norilor albi cu apariţia ulterioară a liniilor albe deschise (stare inflamatorie) care sunt urmate de linii închise (proces numit tăcut).
Semnele care rămân sunt întotdeauna legate de traume sau afecţiuni care nu au fost bine tratate. Deseori atunci când tratamentul urmat este alopatic, irisul capătă în zonele corespunzătoare culoarea substanţei medicamentoase luate.
. Umbre
Umbrele pot fi mai mult sau mai puţin închise şi reprezintă mici nori înconjuraţi întotdeauna de linii albe fine. Acestea indică secreţii catarale sau mucus şi distrugerea ţesutului celular, fiind legate de boli ale mucoaselor sau de inflamaţii cronice.
Umbrele deschise indică secreţie acută cu sau fără febră. Când secreţia se vindecă, liniile se închid, umbra este atunci complet înconjurată şi devine închisă. Deseori persistă indicând distrugerea unei părţi a unui organ afectat care nu se poate vindeca în totalitate. Aceste umbre nu sunt niciodată colorate şi prin urmare nu pot fi confundate cu petele toxinice sau medicamentoase care nu au nicio legătură cu o localizare organică.
. fete negre
Distrugerea unei părţi sau a unui întreg organ se manifestă în ochi prin prezenţa unei pete negre (miasma luetică). Dacă această pată ne-gru-tăciune este delimitată de linii albe neînchise, atunci leziunea nu s-a vindecat încă şi se poate extinde; din contră, prezenţa liniilor albe închise indică faptul că leziunea este de acum inactivă, şi definitivă, şi că s-a pierdut substanţă (osoasă, hepatică, pulmonară, pancreatică etc).
în cazul în care mai multe pete negre sunt apropiate, agravarea organică se exprimă prin dispariţia liniilor albe care împart două pete negre şi prin fuziunea acestor două elemente.
Clasificarea semnelor prezentată mai sus aparţine lui Leon Vannier, reprezentant de seamă al homeopatiei din Franţa în prima jumătate a secolului XX. Prin urmare, deşi existau instrumente puţine şi rudimentare - spre deosebire de iridoscopul din zilele noastre pe bază de fibre optice -a fost posibilă o diagnosticare de bază foarte uşoară şi corectă. Iridologia modernă consideră semnele deschise\' ca indici de hiper-tonie neurovegetativă (semnele yang) spre deosebire de semnele închise de hipotonie neurovegetativă (semnele yin).
Stările acute prezintă semne de un alb strălucitor cauzate de flogoza (stare inflamatorie) ţesutului irisului care provoacă edeme şi umflături.
Stările subacute au tot semne deschise dar mai puţin curate, de un alb murdar.
în cazul stării cronice, semnele precedente devin închise odată cu apariţia pigmenţilor toxinici.
Starea degenerativă se identifică prin trei repere concomitente:
. semne închise de distrugere (ogive şi cripte);
. acumulare de toxine (pete toxinice şi toxiemice);
. semne de activitate (fibre radiale vascularizate, fibre deviante sau transversale). Cu alte cuvinte, în cazul unei stări yin de hipotonie neurovegetativă se activează un focar de hipertonie neurovegetativă yang care furnizează putere şi energie procesului patologic.
Trebuie să fim atenţi să nu confundăm aceste semne cu healing lines (liniile de vindecare ale lui Bernard Jensen).
Etapele unui dezechilibru energetic care duce la boală sunt următoarele:
. dezechilibru neuroendocrino-imunologic;
. dezechilibru inflamator (acut, subacut şi cronic)
. dezechilibru degenerativ.
Genetica a înţeles mecanica interioară a acestui proces. De fapt, prelungirea situaţiilor inflamatorii duce la dezactivarea anumitor gene care ţin sub control informaţia celulară şi permite prin urmare libera proliferare în timp şi în spaţiu a celulelor sau degenerarea celulară.
Din punct de vedere energetic, este vorba de o activare necontrolată yang într-un proces de acum cronicizat yin care inhibă controlul informaţional al .Câmpului Potenţialităţii Pure" sau «Câmpului Unificat".
Teoria fotoperceptiei irisului |
sus |
Semnele structurale ale irisului sunt alcătuite din elemente fundamentale precum ogivele şi criptele. Acestea se determină încă din momentul concepţiei întrucât sunt elemente genotipice.
Semnificaţia lor constă într-o slăbiciune genetică predeterminată de anumite organe sau aparate.
Dacă ne gândim că elementele de deficit ale ţesutului irisului arată clar, în punctele corespunzătoare, straturile adânci ale stromei irisului, putem presupune că aceste găuri constituţionale au şi o funcţie fiziologică de reechilibrare a subiectului prin radiaţiile electromagnetice răspândite în atmosfera terestră în cadrul cărora banda cea mai importantă este ocupată de frecvenţele luminii vizibile.
Teoria fotopercepţiei irisului, pusă la punct de cel ce scrie, susţine că deficienţele din naştere ale structurii irisului constituie radare fotorecep-tive pentru reechilibrarea organelor afectate. Cu alte cuvinte, o lacună, o ogivă sau o criptă la nivelul reprezentării prin iris a ficatului constituie, în acelaşi timp, un element de prognostic constituţional de slăbiciune a organului şi de autoreglare informativă macro-microcosmică.
Ca experiment, se poate folosi o stimulare monocromatică a irisului în scopuri terapeutice. Astfel că pentru un deficit energetic al ţesutului hepatic, irisul se va putea iradia cu 5510 Â corespunzător culorii galben zilnic într-un timp stabilit prin lentile adecvate acestei frecvenţe electromagnetice.
Pentru a înţelege mai în amănunt importanţa fotopercepţiei mono-cromatice, e bine să se aprofundeze conceptele fundamentale legate de sensibilitatea electromagnetică celulară sau fotonică.
La vertebrate, structurile fotoreceptoare, destinate văzului, sunt conurile şi bastonaşele din retină; la nevertebrate, în schimb, fotoreceptorii sunt în petele oculare, oceli şi ochi compuşi, cei din urmă având rabdo-meri, echivalenţi ai conurilor şi bastonaşelor.
Structurile fotoreceptoare au evoluat în aşa fel încât pot capta eficient lumina; acestea sunt alcătuite din corpi celulari care conţin pigmenţi fotosensibili care funcţionează ca transductori ai energiei luminoase în energie chimică sau electrică.
Cloroplastele plantelor prezintă multe asemănări cu conurile şi bastonaşele din retină întrucât sunt formate dintr-o structură lamelară cu membrane de 200 Â grosime.
Unele animale au o sensibilitate dermatologică la lumină pe toată suprafaţa corpului sau doar pe o parte. De exemplu, limbricul şi-a dezvoltat această sensibilitate cu ajutorul numeroaselor celule fotosensibile la nivelul segmentelor inferioare ale corpului.
La anumite specii marine, stimularea luminoasă este în măsură să stimuleze ţesuturi din profunzime precum celulele nervoase, ganglionare sau glandele sexuale.
în concluzie, din punct de vedere evolutiv, fotorecepţia a trecut de la o fază iniţială în care era răspândită în zone tot mai limitate care, cu timpul, s-au lărgit până la formarea ochiului.
Receptarea luminii de către sistemele vii este subordonată prezenţei moleculelor care funcţionează ca receptori primari ai luminii, sau fotoreceptorii care conţin pigmenţi fotosensibili. Aceştia din urmă, după cum am văzut, au o structură lamelară.
în fiziologia umană şi animală, funcţionează legea rezonanţei care poate fi enunţată astfel: "O substanţă, biologică sau nu, care primeşte o frecvenţă luminoasă a cărei undă are o măsură proporţională cu cea a substanţei receptoare, îşi măreşte starea vibraţională si, prin urmare, şi pe cea energetică." De exemplu: roşul vitalizează oasele şi, prin urmare, acestea au o rezonanţă la această culoare. Starea de echilibru celular este reprezentată de gri-alb. Orice grup celular are o pereche de culori (fundamental/complementar); dacă celula este în echilibru, emisia sa energetică va fi neutră (gri-albă), dacă este în dezechilibru, emisia va fi una din culorile pereche.
Cele trei perechi de bază, fundamental/complementar, sunt legate de cele trei foiţe embrionale şi de organele care se dezvoltă din acestea (Fig.10):
roşu-verde = mezodermul galben-violet = endodermul
albastru-portocaliu = ectodermul
De exemplu, oasele sunt de natură mezodermicâ, şi prin urmare legate de perechea roşu-verde. în caz de durere traumatică de oase, echilibrul vibraţional trece de la starea neutră, gri/alb, la roşu; acţiunea terapeutică se va desfăşura pe baza culorii verzi care mută echilibrul spre starea neutră de sănătate.
Urmând îndelungatul proces de evoluţie, de când viermele primitiv a ieşit din apele abisale pe uscat iar lumina s-a manifestat pe corpul său, celulele sale au învăţat să îşi ia substanţele nutritive şi să vibreze cu aceasta. De atunci, s-au tot dezvoltat, pe de o parte, organe din ce în ce mai specializate ale percepţiei vizuale şi, de cealaltă parte, grupurile celulare şi-au păstrat şi şi-au mărit capacitatea lor de răspuns la diferitele frecvenţe electromagnetice ale spectrului, astfel încât la oameni, foiţele embrionare şi, prin urmare, celulele diferitelor organe răspund în mod armonios energiei din culoare.
Se poate conchide că organele de natură endodermică (sistemul digestiv şi respirator) vor fi tonificate de galben la 5510 Â şi slăbite de violet la 4230 Â.
Organele de natură mezodermică (scheletul, sistemul muscular şi cardiovascular) vor fi tonificate de roşu la 6200 A şi slăbite la 5120 A.
Organele de natură ectodermică (sistemul nervos şi epidermal) vor fi tonificate la 5890 A şi slăbite de albastru la 4750 A.
Semnele reflectate ale irisului |
sus |
Semnele reflectate ale irisului se întâlnesc în regiunea ciliară mezodermică cu energie yang.
Firele de păr, descrise pentru prima oară de Alfred Maubach, sunt fibrele deschise la culoare plecând de la coroană care urmează dispunerea fibrelor irisului. Indică hiperfuncţionalitate în regiunea corespunzătoare.
Firele de argint sunt fibre de un alb-strălucitor care, deşi îşi păstrează caracterul structural radial, se evidenţiază între celelalte. Chiar şi acesta este un semn de hiperactivitate neurovegetativă mai pronunţat decât în cazul firelor de păr al lui Maubach.
Acest semn poate fi asociat câteodată patologiilor tumorale.
Radialele vascularizate sunt fibre vascularizate (de culoare roşie) atât cu aspect radial cât şi deviant de obicei localizate în zona mezodermică aflată în vecinătatea celei ectodermice.
Nu există o interpretare sigură, dar unii susţin că ar fi în legătură cu o alterare sangvină sau hemoragică.
Radialele deviante sunt fibre radiale care îşi pierd traiectoria pentru a pătrunde în alte regiuni. Pot fi fie albe, fie de aceeaşi culoare cu celelalte fibre.
Interpretarea diagnosticului cea mai obişnuită este cea a procesului de aderenţă, retenţie, limitare a mobilităţii etc.
Transversalele sunt fibre care îşi pierd complet caracterul radial în defavoarea unui parcurs transversal sau în zig-zag. Indică procese de expansiune4.
Razele solare |
sus |
Este vorba de razele centrifuge care se observă mai frecvent în cadranele superioare (zona capului) (Fig. T2). Conform lui B. Jensen, aceste raze semnalează o problemă funcţională digestivă care se reflectă în mod centrifug asupra unui organ, de cele mai multe ori, capul (cadran superior). Cu alte cuvinte, raza solară din iris indică o cale de drenaj toxinic al aparatului digestiv spre organe ţintă sau dă chiar semne de o posibilă insuficienţă de-a lungul traiectoriei în cauză. Razele solare pot fi majore sau minore:
. primele pleacă din interiorul zonei pupilare şi traversează coroana nervoasă autonomă întrerupând-o; acestea determină o alterare a fluxului neurovegetativ;
. al doilea tip de raze pornesc de la coroana nervoasă autonomă şi arată pur şi simplu o supraîncărcare toxinică fără indicaţii despre fluxul neurovegetativ.
Importanţi sunt şi următorii şapte factori tipici razelor:
1. linearitatea (deviaţia - semn negativ)
2. mărimea
3. cantitatea
4. coloraţia (conform logicii ţesuturilor irisului: culoare deschisă indică inflamaţie, culoare închisă indică degeneraţie)
5. zona influenţată
6. contribuţia la alte semne ( + ogive - agravare din cauza insuficienţei5; + cripte6 .> agravare din cauza leziunii)
7. punctele de intersecţie cu eventuale inele nervoase (complicaţie cu o situaţie neurovegetativă necontrolată de tip spastic).
Test de evaluare:
Regiunea cea mai importantă este cadranul superior al irisului unde este reprezentat telencefalul sau, mai bine zis, capul cu toate componentele sale. Aici razele solare pot fi corelate cu cefaleele, stare de congestie cefalică sau de dificultate în fixarea ideilor. Razele sunt obişnuite în regiunea cefalică si, prin urmare, nu reprezintă un anumit prognostic.
De mare importanţă poate fi acelaşi semn, dar într-o altă regiune în care, fiind neobişnuit, măreşte semnificaţia diagnosticului.
Arcurile nervoase sau inelele de crampe sau inelele cardiace sau şanţurile de adaptare |
sus |
Este vorba de mici arcuri dispuse în mod circular care se găsesc în partea periferică a regiunii ciliare (Fig.T2). Acestea sunt prezente la majoritatea oamenilor în raport cu condiţiile de viaţă stresante din ultimele decenii.
Mărimea arcurilor este de obicei redusă, atingând foarte rar jumătate de circumferinţă. Prezenţa acestui semn din iris este determinat în prealabil de stratul retinal şi se concretizează printr-o rugozitate a ţesutului conjunctiv al irisului.
Prezenţa multor inele presupune o persoană stresată, obosită sau cu dese crize de hemicranie, sau cu vechi probleme legate de menstruaţii dureroase.
Elementul fundamental al diagnosticului constă în evaluarea exactă a acestor arcuri sau, mai bine zis, a interferenţelor cu alte structuri în dezechilibru, raze solare, ogive, cripte etc.
Elementele esenţiale de evaluare a arcurilor sunt:
. localizarea: indică organul sau zona afectată;
. numărul: unu sau două inele indică o spasticitate moderată, trei sau patru inele o spasticitate serioasă, mai mult de patru inele o situaţie spastică clar patologică;
. adâncimea: cu cât semnul e mai adânc cu atât mai mult va indica o situaţie cronică (acest parametru trebuie evaluat cu o luminare laterală);
. circularitatea: o neregularitate în centrare sau aspectul oval al semnului arată o lipsă de coordonare în distribuţia energetică vegetativă;
. fragmentarea: întrucât se acordă o mare importanţă părţii de început şi de final a unui arc, se poate astfel deduce că cu cât aceasta este mai fragmentat cu atât mai multe organe vor avea o lipsă de organizare în distribuţia de energie neurovegetativă;
. colorajia: cu cât e mai închis la culoare, cu atât mai mult indică o patologie spastică clar cronică şi profundă; culoarea închisă a unei părţi poate indica o situaţie de toxemie care determină o acumulare de pigmenţi sau poate fi în legătură cu o criptă sau cu culoarea închisă a ţesuturilor profunde ale irisului. în toate aceste cazuri, ne confruntăm cu o alterare care nu mai este funcţională, ci clar le-zională.
Acest semn reintră în orbis-ul energetic a ficatului-vezicii biliare, adică acesta este mereu legat de o problemă energetică de acest tip funcţional.
Semnele din iris, lacunele şi pigmenţii, pot fi interpretate, din punctul de vedere al lui Herry Wolf, psihosomatic, aşa încât lacunele pot reprezenta puncte calde în care energia este reflectată de la interior spre exterior şi caracterizează tipul emoţional centrifug spre deosebire de tipul analitic mental centripet în care predomină pigmenţii, iar procesul energetic înmagazinează energie.
Din acest punct de vedere, lacuna constituie un punct cald centrifug iar pigmentul un punct rece centripet, o cristalizare. Tendinţa caracteristică va înclina spre entuziasm şi extroversiune la tipul emoţional bogat în lacune şi spre raţionalitate şi analiză la tipul mental bogat în pigment.
Generalitati
