Diagnosticarea pe baza irisului, asa cum este practicata astazi, isi are originea in studiile lui Ignacz von Peczely, un medic maghiar care a trait la sfarsitul secolului trecut. Dar bazele ei, respectiv forta obsertiei patrunzatoare, are radacini adanci care se pierd in trecutul indepartat.
Cuprins:
Capacitatea de observaţie |
sus  |
Voltaire povesteşte istoria a doi doctori care priveau un portret. După ce l-au studiat timp de câteve minute, unul dintre ei s-a întors către celălalt, spunând: "Dacă artistul a exprimat precis realitatea, subiectul acestui tablou a murit de inimă." Colegul său nu 1-a crezut şi nu a putut înţelege cum putea face cineva o asemenea remarcă hazardată. Fiind un om de ştiinţă prin vocaţie, el s-a decis să facă investigaţii. Spre uimirea sa, a aflat că persoana în cauză murise într-adevăr datorită unei boli cardiace. Medicul care avansase presupunerea menţionată era Jean Nicholas Corvisart al cărui spirit de observaţie era foarte ascuţit. Sir Arthur Conan Doyle, medic şi scriitor, a fost inspirat în crearea detectivului rafinat Sherlock Holmes de către unul dintre profesorii săi, Dr. Joseph Bell, care avea un simţ de observaţie asemănător. Tocmai această capacitate de observaţie constituie baza iridologiei. Auto-observarea poate avea o importanţă vitală atunci când un anumit marcaj al irisului este corelat cu o condiţie fiziologică sau patologică.
într-adevăr, până acum 50 de ani, principala modalitate de determinare a prezenţei unei boli o constituia diagnosticul fizic. Bolnavii se plâng astăzi, în mod frecvent, că medicii îşi ridică rareori privirile de pe reţetele pe care le prescriu pentru a-şi "observa" pacientul. în anii \'40 însă, existau reguli serioase de observare a pacientului.
Profesorul Ralph H. Major mergea atât de departe încât considera că studenţilor facultăţii de medicină ar trebui să li se interzică să posede sau să folosească un stetoscop înainte ca ei să fi studiat, timp de cel puţin şase luni, diagnosticarea fizică şi percepţia precisă.
Cu o minte clară ne putem urma de obicei instinctele deşi redescoperirea lor ar putea necesita unele eforturi, majoritatea fiind distruse de "civilizaţie". Dar, în timpurile preistorice, observaţia s-a dezvoltat din instinct. Hipocrate, marele învăţat al Greciei antice, vorbea despre importanţa observaţiei. După 500 de ani, Galen (130 d. Chr.) a căutat să descopere modul şi cauzele funcţionării organismului, apelând şi el la observaţie. Acesta a fost momentul naşterii medicinei ştiinţifice.
Irisul a constituit, într-o măsură mai redusă, obiectul observaţiei şi diagnozei, pur şi simplu datorită faptului că observarea cu precizie a unei suprafeţe atât de mici a corpului este complicată. Primii iridologi, de la începutul secolului nostru, nu puteau utiliza decât lumina naturală sau lentile cu o putere mică de mărire. Astăzi avem avantajul unei puteri mari de mărire şi a fotografiilor clare şi precise. Biomicroscoapele sunt instrumente excelente pentru observarea fibrelor irisului situate sub cele de la suprafaţă.
Ignacz von peczely (1822-1911) |
sus |
Descrierea de care dispunem în legătură cu descoperirea lui Peczely privind diagnosticul pe baza irisului ar putea fi apocrifă, dar reprezintă o poveste interesantă. Tânărul Ignacz a crescut în oraşul Egervâr, Ungaria, şi la vârsta de 11 ani şi-a dorit un animal-mascotă. Aproape de casa părintească se afla o pădure şi, într-o zi, el a văzut o bufniţă pe care a reuşit să o prindă. Pasărea s-a chinuit să scape, rupându-şi piciorul în timpul luptei. Având un suflet sensibil, Ignacz a fost cuprins de remuşcări. El a învelit atent bufniţa în haina sa şi a transportat-o acasă spre a-i acorda îngrijiri. în timp ce bandaja piciorul rupt, el a observat un mic norişor alb care a apărut într-unui din ochii păsării, situat pe aceeaşi parte cu piciorul rupt. După mai multe zile de îngrijire atentă şi afectuoasă, norişorul s-a transformat într-o pată neagră. După ce i s-a vindecat piciorul, pasărea a rămas la Ignacz timp de mai multe luni, deşi era liberă să zboare, iar Ignacz a observat că pata de culoare neagră începuse să dispară din ochiul animalului, rransformându-se în final într-o linie albă. Această întâmplare 1-a determinat să îngrijească şi alte animale şi să le observe ochii, atât în perioadele de sănătate, cât şi în cursul bolii.
Independent de adevărul acestei istorii, restul vieţii lui Peczely constituie un record. El avea talent la desen şi pictură şi era dotat pentru matematică. In tinereţe a fost implicat în revoluţia de la 1848 şi a fost închis, fiind considerat activist şi instigator. în perioada de detenţie, gândurile sale se întorceau mereu la zilele copilăriei şi la bufniţa sa şi a început să facă observaţii atente asupra deţinuţilor. Curând, şi-a dat seama de amploarea observaţiilor sale, deoarece în multe ocazii a identificat bolile de care sufereau deţinuţii. El şi-a folosit timpul de detenţie pentru a întocmi note detaliate asupra observaţiilor sale, însoţite de concluzii şi sugestii.
După eliberarea din închisoare a studiat medicina şi, pentru a-şi confirma descoperirea şi a-şi dezvolta în continuare concluziile, s-a hotărât să lucreze în sălile de disecţie şi operaţie. A absolvit Universitatea din Budapesta cu diplomă de merit şi a devenit Doctor în medicină la Universitatea din Viena, în 1867. O mare parte din timpul său a fost dedicată observării marcajelor irisului persoanelor decedate în urma diferitelor maladii. Secţia de chirurgie a spitalului universitar i-a furnizat multe ocazii de a examina ochii pacienţilor, înainte şi după operaţie, astfel încât a obţinut multe confirmări şi reconfirmări ale faptului că aceeaşi condiţie determina apariţia aceloraşi marcaje, în aceeaşi zonă a irisului.
După o perioadă îndelungată, el a adunat o serie de note meticuloase pe care le-a comparat cu studiile asupra irisului, alcătuind astfel prima diagramă exactă a irisului (vezi figura 13).
Cu ajutorul unui asistent, şi-a dezvoltat ideile într-un studiu pe o perioadă de mai mulţi ani. Faima lui s-a răspândit în afara hotarelor ţării şi există menţiuni că el ar fi consultat câte 20000 de pacienţi pe an. în 1881, a publicat lucrarea "The Discovery in Natural History and Medical Science, a Guide to the Study and Diagnosis from the Eye" (O descoperire în domeniul istoriei naturale şi ştiinţelor medicale - Ghid pentru studierea şi diagnosticarea pe baza examinării ochiului). Această lucrare a provocat o mare agitaţie şi i-a adus recunoaşterea internaţională. Interesul pentru stabilirea diagnosticului pe baza irisului s-a mărit, în special în Germania. Dr. E. Schlegel a studiat intensiv acest subiect, interesul său fiind împărtăşit şi de alţii. Toţi aceştia l-au vizitat pe Peczely în Ungaria pentru a-i solicita îndrumări. Peczely însuşi făcuse progrese atât de importante încât putea distinge în iris diferite zone. Dar confruntările şi criticile cărora a trebuit să le facă faţă i-au provocat de multe ori stări depresive.
Câţiva ani mai târziu, la cererea unui coleg, el a prezentat la o conferinţă din Londra un material numit "Diagnosticarea pe baza examinării ochiului".
Deşi a avut un succes răsunător, instituţia organizatoare nu i-a acordat permisiunea să publice textul comunicării şi 1-a denunţat în mod deschis a fi un "ridicol, cu o reputaţie teribilă". La puţin timp după acest atac, Peczely şi-a pierdut elanul şi a renunţat la încercarea de a înscrie iridologia în rândul disciplinelor medicale, ca mijloc valoros de diagnosticare. Se spune ca, de atunci, nu a mai părăsit niciodată încăperea în care trăia. El s-a stins în 1911, părăsin-du-ne cu cuvintele Hic signum, ubi ulcus? ("Iată marcajul, unde este ulcerul?").La sfârşitul vieţii, s-a adresat familiei şi prietenilor cu cuvintele: "Risipiţi-mi cenuşa şi faceţi să-mi dispară numele pentru totdeauna." Numele lui Peczely este legat de istoria tragică a unei vieţi destinate luptei pentru demonstrarea valorii diagnosticului bazat pe cercetarea irisului. Dacă ar fi fost conştient de faptul că se vor găsi mulţi alţii gata să ducă mai departe lupta pentru ideea sa, cu siguranţă că ar fi murit mult mai fericit.
După ce descoperirile lui Peczely au fost făcute publice, mulţi oameni de ştiinţă şi practicieni din întreaga lume şi-au dedicat mult timp activităţii de perfecţionare a acestei ştiinţe extraordinare, însă şcolile consacrate de medicină clasică au ridiculizat şi ignorat valoarea metodei de diagnostic pe baza irisului. Cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că metoda propusă de Peczely dovedeşte falsitatea multora dintre teoriile şi practicile medicinei clasice.
Faptul nu este nici surprinzător, deoarece mulţi oameni mari au fost ridiculizaţi de-a lungul timpului pentru a fi îndrăznit să avanseze idei noi. Sir Clifford Allbutt, care a murit în 1922, a fost frecvent ridiculizat, ca tânăr medic, deoarece folosea un termometru!
în cursul studiilor sale, Peczely a fost confruntat cu o problemă pentru care nu a găsit nici un răspuns. El şi-a dat seama că existau diferenţe între marcajele pe care le constata pe iris şi datele clinice. Acest lucru 1-a neliniştit deoarece, în momentul respectiv, nu a putut găsi nici o explicaţie.
El a căutat răspunsul studiind mai multe surse, însă ştiinţele medicale nu l-au putut ajuta, astfel că nu a obţinut răspunsul dorit. Peczely nu dispunea nici de echipamentul tehnologic necesar unei examinări precise a irisului. Singurul instrument pe care îl avea la dispoziţie era o lupă de mână cu o putere de mărire de 2x. Microscopul potrivit acestor studii nu s-a inventat decât mai târziu.
Succesorii lui peczely |
sus |
Anii care au urmat s-au caracterizat prin platitudine; era mai uşor să practici medicina decât să efectuezi cercetări. Mulţi dintre adepţii iridologiei au acordat o atenţie redusă preciziei, în timp ce alţii, care au găsit marcaje specifice ale irisului corelate cu anumite boli, nu s-au străduit prea mult să-şi publice rezultatele. Unii şi-au prezentat cazurile în aşa fel încât acestea să se încadreze, pur şi simplu, în propriile lor teorii, după cum rezultă din faptul că acumulările de pigmenţi din iris au fost corelate cu anumite medicamente şi substanţe toxice cunoscute în momentul respectiv, ca de pildă gudronul de cărbune, mercurul, bismutul, bromurile şi plumbul; deşi medicamentele au fost înlocuite ulterior cu altele, mai sofisticate, acumulările de pigmenţi considerate ca specifice lor nu au dispărut.Unul dintre continuatorii activităţii lui Peczely a fost pastorul E. Felke (1856-1926) care în tinereţe a slujit biserica. Interesul său pentru medicină a crescut din ce în ce mai mult, iar în 1912 a renunţat la funcţia de pastor pentru a se dedica exclusiv îngrijirii pacienţilor. Anii care au urmat l-au făcut cunoscut ca specialist în medicină naturistă şi iridolog. El a lucrat foarte mult în cercetări privind structura irisului şi a fost primul care a afirmat: "Irisul dictează prescripţia."
Faima pe care şi-a câştigat-o i-a adus, desigur, şi oprobriul profesioniştilor specialişti în medicină tradiţională, care l-au acuzat, în 1909, că ar fi provocat moartea unui pacient în vârstă de 18 ani datorită diagnosticului şi tratamentului nepotrivit. Tânărul murise datorită perforării apendicelui şi, după cum pot confirma mulţi clinicieni, problemele de diagnosticare a apendicitei sunt extrem de grele; într-adevăr, majoritatea manualelor medicale moderne arată că aceasta este una dintre cele mai grele diagnosticări. Felke şi-a recunoscut limitele însă diagnosticul său nu a fost mai bun sau mai rău decât ar fi fost cel al specialiştilor în medicină clasică din acele timpuri.
Autorităţile medicale au cerut verificarea cunoştinţelor de iridologie ale lui Felke, solicitând ca acesta să examineze ochii a 20 de pacienţi, necunoscuţi lui, fără a-i chestiona sau a urmări istoricul evoluţiei bolilor lor. Se credea că el dispune de anumite puteri psihice. Dar, la fel ca în oricare procedeu de diagnoză medicală, iridologia reclamă o examinare fizică pentru a stabili zonele dureroase, iar pacientul trebuie chestionat. în condiţiile date, nu este surprinzător că metoda a fost considerată ineficientă, iar întregul fiasco s-a încheiat cu achitarea lui Felke. Fără a fi speriat de această experienţă, Felke şi-a continuat activitatea. în 1936, după zece ani de la moartea sa, i-a fost ridicat un monument ca recunoaştere a meritelor de vindecător.
Experienţele lui Felke au fost consemnate cu mare precizie de către Heinrich Hense (1868-1955), el însuşi un iridolog de seamă. El şi-a dedicat activitatea studiilor privind topografia irisului şi a fost cel care a obţinut primele fotografii ale irisului şi primele imagini stereoscopice în alb-negru. Curiozitatea 1-a împins către studiul heterocromiei (decolorării) irisului, iar lucrările sale sunt şi astăzi consultate.
Un alt specialist ale cărui lucrări se bucură şi în prezent de interes este Rudolf Schnabel (1882-1952). Schnabel a fost profesor-îndrumător la un colegiu, însă practica şi medicina naturistă. La vârsta de 22 de ani, el a vindecat un copil care suferea de o infirmitate a piciorului, fapt care i-a adus multă preţuire. El a studiat medicina naturistă la Zurich. în timpul şederii sale acolo, a publicat lucrarea The Eye as a Mirror of Health ("Ochiul ca oglindă a sănătăţii") care i-a adus excluderea din universitate. Mutându-se la Mun-chen, el a fondat Laboratorul de ştiinţe auxiliare oftalmologico-fiziologice şi de diagnostic. Lucrarea sa cu privire la anomaliile pupilei nu a fost niciodată depăşită, iar universităţile din lume i-au acordat distincţii medicale onorifice.
Joseph deck |
sus |
Născut în Germania, Joseph Deck şi-a dedicat viaţa cercetărilor şi aspectelor practice ale iridologiei. în urma activităţii de o viaţă a elaborat două manuale Principles of Iris Diagnosis (.principiile diagnozei pe baza irisului") şi Differentia-tion of Iris Markings ("Diferenţierea marcajelor irisului"). El a urmărit ca, prin cercetările sale, să introducă iridologia în medicina generală. Timp de 30 de ani, a ţinut un număr mare de conferinţe în oraşul său de reşedinţă, Ettlingen, prezentându-şi rezultatele cercetărilor şi ducând o luptă constantă pentru obţinerea de fonduri. Nu a renunţat niciodată la această luptă şi a elaborat o platformă solidă pentru studiile ulterioare de iridologie.
în 1935, s-a confruntat cu aceeaşi problemă ca şi Peczely: Hic signum, ubi ulcus? ("Iată marcajul, unde este ulcerul?"). A invitat nume ilustre din domeniul iridologiei să participe la o reuniune unde această problemă să poată fi discutată şi rezolvată. Din păcate, din lipsa fondurilor necesare, nimeni nu a fost dispus să-şi piardă timpul cu acest studiu. Deck a rămas singur în faţa enigmei şi curând şi-a dat seama ce povară trebuia să fi fost acel mister pentru Peczely. El s-a luptat continuu să găsească răspuns la întrebarea dacă un marcaj indică o problemă curentă sau o condiţie latentă.
Similar colegilor săi, şi-a dedicat un timp îndelungat activităţii practice şi a avut mari satisfacţii morale şi materiale, iar, sub influenţa tragicei poveşti a lui Peczely, a fondat în memoria sa Institutul de cercetări fundamentale în domeniul diagnozei prin studierea ochiului.
Pe măsură ce lucrările sale avansau, Deck şi-a găsit mulţi adepţi în rândul specialiştilor în medicină naturistă şi al altor medici dar nu a progresat deloc în ceea ce priveşte corelarea marcajelor irisului cu problemele clinice. Atunci a intervenit hazardul. Deck povesteşte evenimentul după cum urmează:
"In 1950, am făcut cunoştinţa cu un renumit profesor, specialist în medicină, fiind rugat să îl examinez. în irisul său stâng, în poziţia corespunzătoare orei unu pe cadranul de ceasornic, am găsit un marcaj focal în aria stomacului, care indica zona abdominală superioară. Au trecut unsprezece ani până să se poată stabili semnificaţia acestui marcaj latent: o perforaţie neaşteptată a stomacului a făcut necesară efectuarea unei gastrectomii parţiale. Deoarece după examenul efectuat eu îi înmânasem profesorului, în faţa unor martori, rezultatele diagnosticului pe baza irisului, împreună cu o schiţă, era de aşteptat ca el să-şi amintească diagnosticul meu şi, având în vedere poziţia sa, să-i recunoască validitatea.
Speranţă deşartă! în general, m-aş fi aşteptat la mai mult curaj şi dorinţă de acţiune, în special din partea acelora care răspund, cu aparentă infailibilitate, de destinele şcolii de medicină şi mă refer la responsabilităţile cercetării. Aceştia sunt însă oameni care îşi apără cu îndârjire opiniile formate anterior, căutând să oprească accesul opozanţilor la sursele de fonduri ale statului, pe care ei le folosesc din plin, afirmând că
Mânia 1-a împiedicat, un timp, pe Deck să-şi dea seama de semnificaţia descoperirii sale, anume că, un marcaj al irisului poate indica apariţia unor simptome clinice specifice la un moment dat. Lucrările sale aveau acum o direcţie clară, iar el s-a concentrat asupra acelor simptome care urmau să se manifeste la o dată ulterioară; astfel a fost stabilit principiul de bază al iri-dologiei şi s-a fundamentat platforma acestei metode, oferindu-se sprijinul necesar tuturor iridologilor din lume. Deck a murit în 1992.
Diagrama irisului utilizată în marea britanie |
sus |
După anii \'80, în Marea Britanie, iridologia a devenit o tehnică de diagnosticare mult mai larg acceptată şi respectată. Acum cincisprezece ani, am început să acţionăm în vederea înlăturării miturilor din iridologie. De pildă circula, pe scară largă, opinia că irisul îşi modifica tiparul înainte sau după o boală. A fost o fisură foarte importantă în cunoştinţele de iridologie deşi unii dintre adepţii acestei metodologii credeau acest lucru. Explicaţia fenomenului constă în modificarea dimensiunilor pupilei (vezi figura 14). Modificarea dimensiunilor pupilei exercită un efect de "armonică" asupra fibrelor irisului: o pupilă contractată le întinde, pe câtă vreme o pupilă dilatată produce relaxarea lor. Acest efect modifică modelul irisului, provocând dispariţia sau apariţia marcajelor. O altă concepţie greşită existentă la începuturile dezvoltăm iridologiei privea pigmenţii străini prezenţi în iris, consideraţi a fi substanţe toxice.
Pentru a clarifica unele dintre aceste aspecte care ridicau probleme, am vizitat, timp de doi ani, o dată pe săptămână, o clinică de cercetare. La acest studiu au participat mai mulţi iridologi autorizaţi şi, cu ajutorul unor asistente medicale calificate şi al câtorva voluntari, care au depus un volum mare de muncă, am reuşit să ne documentăm în problema legăturilor existente între diferite afecţiuni şi marcajele irisului.
La clinică apelaseră peste 2000 de persoane având tot felul de probleme de sănătate diagnosticate anterior, de la unghii încarnate, până la tumori cerebrale. De la toţi pacienţii s-au obţinut fotografii ale irisului, care au fost corelate cu istoricul bolii fiecăruia, înălţimea, greutatea şi tensiunea arterială, ceea ce a făcut posibilă identificarea majorităţii problemelor care fuseseră neclare la început.
Acest studiu s-a transformat, în cele din urmă, într-un proiect pe cinci ani în cadrul căruia au fost examinate şi catalogate sute de marcaje şi pigmentări ale irisului. Fiecare stare maladivă a fost grupată separat, apoi s-a întocmit o listă a marcajelor comune. Prin clasificarea acestor informaţii am elaborat, în final, varianta engleză a diagramei irisului (vezi figura 15), care este utilizată astăzi în întreaga lume. Pe această nouă hartă a irisului au apărut mai multe zone care nu corespund cu diagramele existente anterior studiului nostru, astfel încât ne-am adresat specialiştilor care practicau iridologia cu rugămintea de a utiliza diagrama noastră şi de a o testa. Rezultatele au fost mai bune decât ne-am fi aşteptat.
Nu numai că o mare parte dintre noile localizări ale organelor s-au dovedit mult mai exacte, oferind iridologilor posibilitatea unui diagnostic mai precis ci, mai mult, numărul zonelor figurate pe diagramă a crescut, ceea ce a permis detalierea cercetărilor privind hipoglicemia, diabetul, encefalomielita mialgică şi alţi factori constituţionali. Am urmărit de asemenea marcajele latente ale irisului şi am observat că multe dintre acestea nu fuseseră descrise anterior, inclusiv un semn hepatic triunghiular, astăzi universal recunoscut.
Am catalogat acest marcaj ca reprezentând ciroza hepatică iar într-unui dintre cazurile studiate faptul a fost confirmat prin necropsie. Alte marcaje care urmează a fi definite în viitor se referă la zone corespunzătoare rinichilor şi inimii, dar înainte de a da publicităţii rezultatele, mai sunt necesare cercetări.
Ultimele dezvoltări în domeniu |
sus |
în 1982, am înfiinţat prima organizaţie a iridologilor calificaţi, Societatea Britanică a Iridologilor. în 1983, a luat fiinţă o şcoală nouă, Consiliul Naţional şi Registrul Iridologilor, cunoscut astăzi sub numele de Şcoala An-glo-europeană de Iridologie care a furnizat noi informaţii celor interesaţi să-şi însuşească arta şi ştiinţa iridologiei. Pentru prima oară, iridologia a fost organizată pe baze medicale, astfel încât marcajele irisului să poată fi corelate cu diferite organe, glande şi funcţii ale corpului. Acest fapt permite iridologilor să-şi prezinte cercetările medicilor curanţi ai pacienţilor, astfel încât aceştia să le poată înţelege şi accepta.
Singurele ţări în care se mai efectuează cercetări de iridologie sunt în prezent Germania (modificări ale ADN identificabile la nivelul irisului) şi Rusia unde există o bază foarte mare de date de iridologie. în cadrul unui proiect efectuat în Rusia s-a studiat irisul a sute de muncitori dintr-o fabrică. Se presupune, de asemenea, că serviciile secrete ale Rusiei utilizează iridologia, dar obţinerea datelor din această ţară este încă foarte dificilă.
Capacitatea de observaţie
