Iridoscopia este o metoda de obserre care consta in examinarea irisului pacientului si in notarea semnelor pentru a ajunge la un diagnostic medical si energetic, imediat si retrospectiv.
Este, de asemenea, o metoda indispensabila pentru cei care incearca sa trateze intr-ader organismul bolnav.
Totul este scris in iris si iridoscopia permite confirmarea rapida a diagnosticului si orientarea, in acelasi timp, a terapiei.
Practica iridoscopica este simpla cu conditia ca cercetarea sa fie efectuata cu seriozitate si minutios, cu o perfecta cunoastere a semnelor si a topografiei irisului.
Cele doua puncte fundamentale de examinat pentru a intra in iridoscopie sunt:
. tehnica si metodologia obserrii irisului;
. rezultatele obserrii.
Cuprins:
Tehnica şl metodologia |
sus  |
Toate succesele iridoscopiei depind de tehnica iluminării irisului, fără de care nu e posibil niciun rezultat bun.
Se poate aşadar înţelege dificultatea enormă a primilor cercetători care nu aveau la dispoziţie decât lumina solară. Ei trebuiau să aşeze subiectul într-o cameră luminoasă, poziţionându-l în direcţie opusă sursei de lumină şi să aştepte o perioadă de timp, fiind acoperit pentru a evita razele directe ale soarelui.
Cea mai bună iluminare este oferită de lumina difuză cu condiţia să fie suficient de puternică; aşadar doar lumina electrică este o sursă luminoasă suficient de intensă şi uşor de reglat. în prezent, metodele de
iluminare pot fi foarte sofisticate prin intennediul lămpilor oftalmoscoa-pelor şi iridoscoapelor moderne sau prin intermediul fibrelor optice.
Când observăm un obiect oarecare rotund şi luminos sub lumină se produce totdeauna un reflex care se poziţionează într-un anumit punct al aceluiaşi obiect; acelaşi fenomen se produce şi în observarea irisului şi ascunde o parte a acestuia. Este deci important să dispui de instrumente care să permită direcţionarea sursei de lumină, pentru a muta eventualul reflex şi pentru a crea o iluminare de tip razant, care accentuează definirea şi profunzimea semnelor irisului, evidenţiind ţesutul şi reliefurile.
Etape ale observării iniţiale:
1. Este indicat să se înceapă studiul irisului cu observarea culorii dominante şi cu notarea a tot ce se depărtează de culoarea de fond.
2. Ulterior ne vor atrage atenţia anomaliile care, mărind sau detaliind cercetarea noastră, vor rezulta din observare. Ele vor fi constituite din lacune, cavităţi, malformaţii, pigmenţi etc.
3. Cel de-al treilea lucru fundamental de luat în considerare la prima observare rapidă ce nu ar trebui sâ ia mai mult de un minut şi jumătate sunt zonele clar-obscure. Aceste zone nu sunt artefacte vizuale sau fotografice datorate umbrelor, ci sunt intrinseci structurii stromei irisului, fac parte din substrat. Raportul dintre clar şi obscur ne spune instantaneu unde se află reprezentarea unei zone energetice puternice sau a unei zone în care se formează sau s-a instalat o reacţie inflamatorie\'0. Zonele mai clare corespund aşadar unei inflamaţii, în timp ce cele mai închise pot fi datorate:
. unei depozitări de pigment;
. unei hiperpigmentări constituţionale;
. densităţii congenitale a fibrelor irisului.
După observarea zonelor clar-obscure va fi important de verificat: 4. încărcătura toxică a organismului în zona:
. nutriţională sau coroană, sau zona endodermică yin, din interiorul coroanei nervoase autonome;
. în inelul 7 (zona ectodermică - energia Oe / Wei de apărare), adică pe marginea externă a irisului unde irisul se desprinde de scleră;
. în zona micului bazin (zona inferioară).
Zona nutriţională este de fapt expresia funcţionalităţii şi eventualei intoxicaţii a tractului gastro-intestinal, în timp ce inelul 7 determină funcţionalitatea excretoare cutanată pe versantul care dă spre scleră şi a sistemului limfatic în zona mai internă. Zona organică mezodermică F are o importanţă fundamentală şi datorită prezenţei marelui excretor renal.
Pentru a rezuma: o viziune de ansamblu se va efectua analizând mai întâi zonele clar-obscure şi ulterior zonele excretoare (gastrointes-tinală, renală, cutanată, limfatică).
Doar după o primă privire de ansamblu vom putea observa şi alte zone.
în acest fel vom putea orienta cu uşurinţă interogatoriul pacientului într-un mod precis:
"Mai suferiţi încă de hemoroizi ?
Când aţi avut o blenoragie ?
Când aţi făcut ultimul avort ?
Aveţi extrasistole ?
Suferiţi de fermentare intestinală sau balonare ?
Când aţi avut un atac de apendicită ?
Aţi suferit fracturi de femur ? etc."
Un obstacol care nu trebuie subevaluat este prezenţa reflexului luminos în iris, dar acest inconvenient poate fi eliminat cu uşurinţă. De fapt, mutând iridoscopul în sens transversal este uşor de mişcat reflexul prin eliberarea sectorului implicat. în plus, mişcând aparatul în sens vertical e posibilă obţinerea iluminării oblice a suprafeţei irisului care permite vederea cu maximă acurateţe a reliefurilor, lacunelor şi ţesutului.
Un fapt curios este că în timp ce se observă un ochi cu iridoscopul, pe celălalt ochi apar lacrimi, motiv pentru care nu trebuie să ne mire să găsim celălalt ochi lăcrimând sau congestionat în timpul observării. Este indicat, de fapt, să lăsăm subiectul să se odihnească înainte de a trece la celălalt ochi, pentru a se putea relaxa.
Şi operatorul poate interveni desigur asupra fenomenului de lăcri-mare diminuând intensitatea luminoasă sau, dacă este necesar, mutând sau stingând lumina.
Manevrând aparatul cu mâna stângă, se poate desena cu dreapta ceea ce se vede.
Iridoscopia oferă informaţii preţioase despre starea generală de sănătate a subiectului cu condiţia ca observatorul să folosească o metodă adecvată.
O analiză superficială şi rapidă nu poate duce la rezultate bune dacă nu este efectuată de un operator specializat care să ştie să strângă toate informaţiile rapid. Marea dificultate constă în a vedea cu claritate diferitele semne şi a nu uita niciunul.
Fotografierea irisului permite ca pacientul să nu fie stresat şi în acelaşi timp îi oferă medicului oportunitatea de a evalua în profunzime şi cu calm rezultatele.
Acelaşi lucru este valabil pentru metodele mai moderne de înregistrare video sau computerizată a irisului.
în filmarea fotografică sau video a irisului este importantă atenţia acordată detaliului iluminării, a cărei reflexie ar putea să acopere un sector. Mai demult erau preferate flash-urile inelare care aveau inconvenientul că marcau un cerc luminos reflectat în jurul coroanei nervoase autonome.
Tehnicile de iluminare modernă cu lumină rece, fibre optice etc, permit reducerea reflexiilor şi probleme mai puţine pentru pacient.
Ł necesar să începem propriile experienţe cu instrumente simple şi portabile desenând irisul şi semnele sale. Obişnuinţa de a desena este indispensabilă pentru a înţelege în profunzime diferitele semne şi mai ales pentru a învăţa să le deosebim printr-o observare atentă şi analitică.
Doar după parcurgerea experienţei desenului este posibilă abordarea metodelor moderne de fotografie, înregistrare video şi arhivă informatică.
Medicul specialist este oricum capabil să extragă dintr-o privire informaţiile constituţionale care pot ajuta mult în prescrierea homeopatică sau a oligoelementelor sau a sărurilor lui Schuessler.
Analiza completă a ochiului |
sus |
Observarea irisului trebuie efectuată urmând mereu aceeaşi metodă. Trebuie să luaţi în considerare, în succesiune cronologică fixă, cinci parametri:
1. Coloraţia (constituţii de bază)
2. Grosimea şi densitatea
3. Lateral itatea
4. Semnele irisului
5. Deformările, descentrările şi fuga pupilară.
De aceşti parametri ne vom ocupa mai detaliat în următoarele capitole.
Tehnica şl metodologia
