Fireste, oricare parinte simte si, mai mult decat atat. Stie ca o data cu venirea pe lume a primului sau copil ata i s-a imbogatit cu o raspundere noua, placuta si aducatoare de fericire in esenta, dar care se cere prita in intreaga ei complexitate.
Din cele mai indepartate vremuri parintii si-au cunoscut indatorirea elementara de a asigura copilului lor toate cele trebuitoare etii - hrana, adapost, imbracaminte -. de a-l creste si educa pentru a face din el un "om", potrit cu intelesul atribuit acestui apelativ de morala epocii respective. Este insa in afara de orice indoiala ca preocuparea pentru itorul copilului se incarca, in conditiile etii contemporane, cu sensuri noi, isi extinde aria asupra unor probleme care nu se puneau inaintasilor nostri si pretinde din partea oricarui parinte o larga ziune de ansamblu. insotita de atitudinea si gestul cele mai potrite pentru fiecare situatie data. Din aceasta preocupare de ansamblu, bineinteles, nu poate sa lipseasca grija pentru sanatatea copilului, considerata in acceptia ei modema, cu toate componentele ei. asupra carora am insistat inca din primele randuri ale lucrarii de fata.
Cuprins:
Sănătatea, baza performanţei |
sus  |
Cuvântul "performanţă" a dobândit în vremea noastră un înţeles larg. care duce cu mult dincolo de domeniul sportului, unde îl întâlnim întrebuinţai mai des. Bineînţeles, a înota, a arunca discul sau a încrucişa spada în aşa fel încât în cele din urmă să te vezi pe podiumul învingătorilor presupune o sănătate de fier. dar nu numai o bună sănătate fizică şi muşchi puternici, cum îşi închipuie cei care cunosc sportul doar la suprafaţă. Performanţa în sport mai presupune un sistem nervos Ioane bine echilibrat, viteză de reacţie, calităţi morale şi de voinţă, inteligenţă tactică şi încă o serie de însuşiri care derivă dintr-o perfectă sănătate mintală.
Oare drumul prin viaţă. încă de la primii paşi în şcoală, nu pretinde şi el o capacitate de performanţă Străbaterea cu succes a anilor de studiu, pregătirea pentru viitoarea profesie, apoi integrarea cu bun randament în profesia aleasă suni jaloane pe care se clădesc întregul viilor al copilului de astăzi, reuşita lui în viaţă, fericirea lui. în preocuparea lor firească pentru acest viitor al copilului lor, părinţii au datoria să-şi formeze un punct de vedere clar în legătură cu o părere nu tocmai întemeiată pe care o întâlnim încă destul de des.
Este vorba de aşa-numitele talente înnăscute ale copilului, de dotarea lui. Greşesc cei care se resemnează: "unii copii sunt mai înzestraţi de la natură, alţii mai puţin: orice ai face tot degeaba". Incontestabil. însuşirile native există şi ele nu pot fi trecute cu vederea. Dar nici nu se poate miza în exclusivitate pe ele. Mediul ambiant, climatul din familie exercită continuu o pătrunzătoare influenţă asupra unui "aluat" extrem de maleabil la vârsta fragedă. Astfel de factori sunt capabili să corecteze şi să adauge nebănuit
de mult, să completeze ceea ce a lipsit la naştere. Toată lumea ştie şi admite că in viaţa unui copil deosebit de înzestrat pot să intervină influenţe care să ducă la rezultate funeste, să-1 transforme într-un inadaptat, un ratat, dacă nu chiar într-un delincvent. Nu mai puţin real este şi procesul invers, de sens pozitiv, numai că acesta este mai puţin sesizabil şi. în orice caz, mai greu de condus. El pune părinţilor, in primul rând, o serie de condiţii, asupra cărora ne vom opri în rândurile ce urmează.
Prima datorie: a şti |
sus |
Sănătatea mintală se află în strânsă dependenţă de sănătatea fizică, deci apărarea şi întărirea sănătăţii mintale nu pot fi despărţite de cunoaşterea şi aplicarea în practică a tuturor măsurilor de igienă a mediului în care trăieşte copilul, de igienă personală, de alimentaţie corectă, de apărare împotriva infecţiilor şi a celorlalte îmbolnăviri etc. însă lucrurile nu se opresc aici. Domeniul sănătăţii mintale se împleteşte strâns cu cel al psiho-pedagogici, al educaţiei.
Prin urmare, părintelui îi revine obligaţia de a face în aşa fel încât copilul să aibă "tot ce-i trebuie" nu numai din punct de vedere material, pentru a creşte sănătos şi voinic, ci şi sub aspect educativ. Această din urmă obligaţie este mai complicată, deşi nu cere aceleaşi investiţii materiale. în schimb, cere cunoştinţe şi nu c permis nici unui părinte să susţină că educaţia ar fi în exclusivitate treaba celor de meserie de Ia grădiniţă sau de la şcoală. Rolul familiei în educaţia copilului este admirabil definit prin însemnătatea dintotdeauna atribuită celor "şapte ani de acasă".
Educaţia copilului în familie pretinde şi altceva decât interes, preocupare, bunăvoinţă. înainte de toate, pretinde cunoştinţe cu care nimeni nu se naşte. De bună seamă, tradiţiile, obiceiurile moştenite, experienţa bunicilor etc. îşi au partea lor de contribuţie, care nu poate fi neglijată. Dar limitarea la rutină este insuficientă, dacă nu chiar primejdioasă pentru puiul de om a cărui soartă, deocamdată, atârnă în întregime de priceperea părinţilor săi. De aceea, datoria părinţilor este de a se iniţia în cât mai multe din tainele meşteşugului complicat al educaţiei, de a se informa de la toate izvoarele care le pot veni în ajutor. Deoarece educaţia începe din primele luni de viaţă, un astfel de izvor îl reprezintă Ia început medicul de copii şi asistenta de ocrotire. Mai târziu, va veni rândul legăturii permanente cu educatorii de profesie cărora le va li încredinţat copilul, la grădiniţă şi la şcoală. Deci. legătura sistematică cu şcoala, departe de a fi înţeleasă ca o formalitate de care "n-avem timp" să ne achităm, constituie o îndatorire de marc răspundere, fiindcă pune de acord activitatea educativă din familie cu cea din şcoală, realizează o continuitate armonioasă a influenţelor exercitate asupra copilului, cu marc câştig pentru formarea lui şi pentru echilibrul sănătăţii sale mintale.
în sfârşii, părinţii mai au datoria să se documenteze din lucrările de popularizare editate în acest scop (în rândul cărora se înscrie şi încercarea de faţă), din numeroasele articole care se publică în ziare şi reviste, precum şi din emisiunile speciale ale radiodifuziunii şi televiziunii. Evident, este mai greu a face astfel de eforturi decât a nu le face... Dar tare am vrea să fim crezuţi pe cuvânt că merită!
Priceperea de a observa |
sus |
Dezvoltarea copilului, pe toate planurile (fizic, intelectual, afectiv) reprezintă un proces continuu asupra căruia ochii părinţilor trebuie să slea tot timpul bine deschişi, pentru a surprinde orice abatere de la normal. Aici contează în primul rând a avea o idee clară cu privire la ceea ce se încradrează în normal, fără exagerări şi spaime neîntemeiate, dar şi fără omisiuni. A vedea la timp aduce avantajul posibilităţilor de a acţiona tot la timp - cu ajutorul specialiştilor respectivi - în vederea corectării abaterii surprinse într-un moment mai apropiat de debut, când îndreptarea se poate obţine mai uşor.
Mai târziu, când copilul s-a făcut mare, ochiul părintelui-observator îşi extinde raza de acţiune asupra manifestărilor de comportament care reflectă influenţa mediului extrafamilial, a cercului de colegi şi prieteni, când de asemenea vigilenţa poate servi la îndepărtarea promptă a unor influenţe nedorite, înainte ca acestea să fi avut timp să producă daune mai greu de reparat.
Observaţia mai trebuie dirijată necontenit şi asupra întregului cadru familial şi chiar asupra propriului comportament, în vederea depistării şi lichidării" imediate a oricăror aspecte din seria acelora care pot exercita o influenţă dăunătoare. Nu poate fi nici o clipa pierdut din vedere că educaţia nu se rezumă la transmiterea verbală de precepte pe care copilul este obligat să le înveţe pe de rost şi să le urmeze întocmai. Principala acţiune educativă a părinţilor se exercită pe nesimţite, dar puternic şi sigur, prin exemplul personal pe care ci îl dau copilului. La vârsta când spirilul critic şi înţelegerea chiar sumară a celor înconjurătoare sunt încă departe de a se fi format.
copilul vede în părinţii săi pe "oamenii mari" cei mai inteligenţi, buni şi drepţi şi el este gata să-i imite în tot ceea ce fac. Iată, aşadar, de ce priceperea părintelui de a observa trebuie să se manifeste. înainte de toate, în direcţia autoobservaţiei.
Multă răbdare |
sus |
"Copilul ăsta e din cale-afară de obositor", "mi-a scos peri albi", şi alte asemenea recriminări fac uneori dovada prezenţei unor fisuri în pregătirea pentru "meseria" de părinte. în realitate, copilul se dezvoltă normal, dar nu totdeauna răspunde cu docilitatea lutului la strădania părinţilor de a-1 forma după dorinţa lor. Anumite trăsături, înnăscute sau formate în prima copilărie, îl fac să fie câteodată recalcitrant, zgomotos, neascultător. Setea de a afla, firească vîrstei, îl îndeamnă deseori să-şi bombardeze părinţii cu zeci de întrebări, la care ar avea dreptul să primească mai degrabă răspunsuri coerente, decât pripitul "lasă-mă-n pace".
Alteori, copilul se manifestă ca ..neascultător\', deşi - oricât ar părea de incredibil - se prea poate ca dreptatea să fie tocmai de partea lui, ca în cazul când, de exemplu, el refuză să se lase înfofolit cu hăinuţe groase peste nevoile lui sau respinge unele alimente, de asemenea peste necesităţile organismului său. dar cu care părinţii grijulii ţin cu tot dinadinsul să-1 îndoape spre a-1 vedea "gras şi Inimos\'*.
Pierderea răbdării în faţă copilului "insuportabil" este plină de pericole. Lipsa de calm, enervarea riscă să atragă asupra copilului sancţiuni nejustificate, cu un efect de traumatizare a psihicului, efect ce nu poate fi neglijat. Iar traumatismul psihic - fiindcă de cel fizic nici nu mai vorbim - are totdeauna urmări mai mult sau mai puţin vizibile, mai timpurii sau mai tardive, asupra sănătăţii mintale a copilului.
Şi, mai ales, multă dragoste |
sus |
De fapt. grija pentru sănătatea mintală a copilului de aici începe. Trebuie făcut totul pentru ca micul sullet care se plămădeşte aşa cum se pricep să o facă mâinile părinţilor săi să fie înconjurat în permenenţă de climatul afectiv propice formării şi consolidării acelui echilibru psihic perfect, care îi va ajuta mai târziu să treacă peste orice obstacol, să se integreze în mod fericit în viaţă socială. Recunoaştem în faţă cititorului că ne repetăm când ne referim la această necesitate primordială a climatului afectiv, dar mărturisim că o facem, cu bună ştiinţă, pentru că e vorba aici de o cerinţă absolut imperativă, de neocolit, a igienei mintale. Aşadar, copilul arc nevoie de multă dragoste, el trebuie să se simtă iubit - dar nu cu acea iubire acaparantă, sufocantă, care să-I transforme într-un răsfăţat. într-un dependent de cei mari, incapabil, să se mişte pe picioarele lui atunci când o va avea de făcut de unul singur.
Reamintim că prin climatul afecliv propice dezvoltării psihice armonioase înţelegem nu numai dragostea de care este înconjurat direct copilul, ci şi atmosfera generală de iubire sinceră, de armonie deplină între toţi ai casei şi în principal între părinţi. Neînţelegerile, certurile, conflictele care ameninţă integritatea familiei se întipăresc totdeauna pe psihicul delicat al copilului, oricât ar fi acesta de ..prea mic ca să înţeleagă". Nu mai insistăm aici deoarece vom reveni foarte curant asupra acestui aspect, de hotărâtoare însemnătate pentru formarea întregii personalităţi a tânărului şi adultului de mai târziu.
Sănătatea, baza performanţei
