". te intreb: esti tu oare omul care sa aiba dreptul sa doreasca un copil?
Esti tu oare inngatorul asupra ta insuti - suveran al simturilor, stapanul rtutilor tale? E ceea ce te intreb.
Sau vointa ta e strigatul dobitocului si saraciei? Sau e teama de singuratate, sau e ura de tine insuti?
Vreau ca izbanda si libertatea ta sa nazuiasca a se invesnici prin copil. Tu trebuie sa cladesti monumente etuinde izbanzii si eliberarii tale.
Tu trebuie sa construiesti mai presus de tine insuti. Dar mai intai trebuie ca tu insuti sa fi cladit pe baze temeinice din cap pana-n picioare.
Nu trebuie numai sa-ti propasesti rasa mai departe, ci cat mai presus."
F. Nietzsche - "Asa grait-a Zarathustra"
Cuprins:
Definirea abuzului asupra copilului |
sus  |
Termenul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere:
- în sens general, în Dicţionarul explicativ al limbii române, abuzul este definit ca: încălcare a legalităţii, faptă ilegală;
- din punct de vedere medical, abuzul este o acţiune sau inacţiune, care fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică cu consecinţe negative temporare sau definitive;
- din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care apără relaţiile sociale ce asigură o bună şi normală creştere şi dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului.
Date epidemiologice |
sus |
Există multe studii efectuate de diverse ţări care prezintă cifre impresionante vizavi de numărul copiilor abuzaţi. Goodman în "Psihiatrie infantilă" afirmă că al treilea copil din o mie face parte oficial din Registrul de Protecţie al Copilului, cu vârsta între 0-18 ani. Această cifră este dublă în primul an de viaţă, apoi se stabilizează la aproximativ trei copii din o mie, după care urmează o stopare considerabilă. Pe de altă parte este important de menţionat că încă mai există abuzuri serioase în grupurile de adolescenţi cu vârsta între 10-15 ani. Abuzul fatal apare la un copil din zece mii, iar violenţa produce un handicap mintal, aceste abuzuri fiind comune în primul an de viaţă.
În Anglia şi Ţara Galilor categoria de maltratare cel mai mult înregistrată este abuzul fizic, urmat de abuzul sexual iar apoi este neglijenţa; şi abuzul emoţional este adesea înregistrat. Cam jumătate din aceste abuzuri au loc în cadrul familiei.
Guvernul SUA a sancţionat maltratarea copiilor sub 18 ani, aceasta fiind 2.5 % în 1988, predominând neglijenţa, urmată de abuzurile fizice, iar apoi abuzul sexual. Au existat aproximativ 2000 de decese pe an, ca urmare a abuzurilor şi neglijentei, la care se adaugă 6000 de omucideri pe an în rândul copiilor sub 8 ani, în general între membri familiilor.
Aceste cifre furnizează principale tipuri de maltratări. Multe din studiile detaliate arata ca exista un grad de suprapunere a multiplelor forme de abuz aceasta devenind mai degrabă regula decât excepţie. (R. Goodman, S. Scoott, 1997)
Dacă până acum ne-am referit în general la abuzul asupra copilului este important de menţionat unele date epidemiologice specifice tipurilor de abuz.
În ce priveşte abuzul fizic în fiecare an în SUA se raportează ca 1% din copii au fost abuzaţi sau neglijaţi. Cazurile reale de abuz fizic sunt de 1200/ milion de populaţie/ an. Aproximativ 10% din copiii răniţi au fost consultaţi în spitalele de urgenta. Decesul este de 3% sau 4000 de morţi/ an. Victimele abuzate fizic în funcţie de vârsta sunt: 1/3 sub un an, 1/3 între 1-6 ani şi 1/3 peste 6 ani. Copiii prematuri sunt expuşi la un risc de trei ori mai mare de a fi maltrataţi datorita nevoilor speciale de care aceştia au nevoie.
Un alt aspect care merita sa ne reţină atenţia sunt datele epidemiologice existente în cazul relaţiilor incestuoase. Cel puţin 0,2-0,3% dintre copii (până la 5 ani) au fost implicaţi în relaţii incestuoase. Relaţiile sexuale de scurtă durată sunt mult mai frecvente. Victimele incestului sunt în 90% din cazuri fete şi aproximativ 10% băieţi (cazurile de molestări din centrele de ocrotire a copilului reprezintă o treime din numărul total de molestări; s-a constatat ca au o frecvenţă crescândă şi ca aici sex ratio este mai degrabă egal). Incesturile au loc la copiii de orice vârstă, aproximativ o treime au sub 6 ani, o treime între 6-12 ani şi o treime între 12 şi 18 ani. Agresorii sunt în proporţie de 99% bărbaţi. Molestările sunt de cinci ori mai frecvent realizate de taţii vitregi în comparaţie cu cei naturali.(Nelson)
Aspecte etiopatogenetice |
sus |
Factori etiopatogenetici psihologici
Din punct de vedere psihologic se poate explica abuzul şi neglijarea copiilor prin anumite caracteristici psihologice şi fizice proprii persoanelor vizate (adulţi abuzatori şi copii abuzaţi).
Portretul robot al adultului abuzator cuprinde diverse trăsături de personalitate şi experienţe personale care caracterizează părintele cu risc aşa-numit "patologic". Cercetările permit gruparea caracteristicilor părinţilor abuzivi în trei rubrici: patologia psihiatrica dobândită sau endogenă, anumite stări psihologice perturbante şi anumite trăsături de personalitate.
În ciuda concepţiei populare care nu poate accepta că un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% din părinţii abuzatori pot fi clasificaţi ca "bolnavi mintali" (Kempl, 1973). Tulburarea mintală constituie deci un factor de risc relativ marginal, iar abuzurile şi neglijarea ar fi, într-o măsură mai largă, asociate cu dezordini psihologice minore.
Aproape 50% din adulţii abuzatori prezintă asemenea dezordini psihologice cum ar fi depresia sau alcoolismul.
Diverse trăsături de personalitate sunt atribuite părinţilor abuzatori: un nivel scăzut de empatie, o slabă stimă de sine, de rigiditate, compulsivitate, posesivitate, dependenţă, diferite slăbiciuni de caracter la care se poate adăuga consumul de alcool sau droguri, care conduc adultul la o lipsă de inhibiţie în exprimarea frustrărilor sale şi a comportamentelor impulsive.(W. Langeland, C. Hartgers, 1998). În fine, adultul abuzator a fost el însuşi un copil abuzat. Prodgers tinde să demonstreze că psihismul părintelui maltratat se aseamănă cu al pacientului suferind de schizofrenie la limită.
Copiii abuzaţi sunt la rândul lor frecvent pisălogi, apatici, puşi pe încurcături, plângăreţi, încăpăţânaţi, negativişti, anxioşi, nu surâd şi deci este mai dificil de trăit cu ei decât cu copiii "normali" (D. Harrington, M. Black, 1998). Pe plan somatic ei sunt adesea prematuri (cu greutate scăzută la naştere) şi suferă de handicapuri fizice sau mintale. Copiii handicapaţi sau bolnavi sunt mai expuşi din cauza nevoilor de ajutor şi de susţinere adresate părinţilor, şi din cauza stării de stress şi de oboseală pe care o întreţin la aceştia din urmă. De notat că în Quebec un copil abuzat fizic din zece şi un copil neglijat din şase sunt orfani de tată sau de mamă.
Această listă de caracteristici individuale trebuie totuşi considerată cu prudenţă. Ea a fost constituită plecând de la analiza clinică a părinţilor abuzatori şi a copiilor abuzaţi, care cel mai adesea nu prezentau decât una din trăsături.
Rezervele sunt şi mai mari atunci când sunt propuse aceste caracteristici personale ca factori cauzali ai abuzului şi neglijenţelor. În cazul particular al neglijenţelor fizice şi intelectuale ale copiilor bătuţi, existenţa acestor trăsături anterior tratamentului aplicat nu este niciodată demonstrată. Este deci imposibil de determinat dacă e vorba de cauze sau de consecinţe ale abuzului sau neglijenţei.
O altă limită se referă la pericolul de a considera aceste caracteristici psihologice şi individuale fără referire la contextul social şi cultural care le-a generat.
Factori etiopatogenetici sociali
Individul abuzator este considerat ca un produs social modelat de mediul social în care evoluează. Astfel, modelul sociologic nu neagă rolul central al caracteristicilor individuale dobândite datorită episoadelor de violenţă trăite. Totuşi:
1) aceste caracteristici individuale nu sunt congenitale ci sunt produse sociale generate prin procesele de socializare şi culturalizare;
2) odată prezente la adult. aceste caracteristici individuale nu conduc la experienţe de violenţă, doar când individul va fi plasat într-un context social stressant;
3) contextul socio-cultural favorizează violenţa ca model de expresie a tensiunilor. Conceptul psihologic de stress este aici central.
Violenţa împotriva copiilor este una din formele de exprimare şi de rezoluţie a stresului, pe care o regăsim la indivizii condiţionaţi social şi cultural să reacţioneze în acest mod atunci când sunt expuşi unor condiţii de viaţă stresante.
Principalii factori la care se fac referiri în general în literatură, sunt trăirea de către părinte a experienţelor de abuz şi/sau de neglijenţă în copilărie şi confruntarea cu un model de paternitate care conferă tatălui un rol disciplinar, iar copiilor un rol de supunere în faţa autorităţii parentale. Copilul care creşte într-un climat de violenţă este susceptibil de a considera violenţa fizică şi verbală ca un mod de expresie normal şi legitim al tensiunilor şi frustrărilor.
La nivel de viaţă intrafamilială, s-au pus în evidenţă ca şi caracteristici principale discordanţa maritală, instabilitatea relaţiilor conjugale, dezorganizarea gestiunii cotidiene a gospodăriei. Violenţa împotriva copiilor se rescrie într-un model de viaţă familială marcată de relaţii tensionate, agresive, care alimentează stresul părinţilor abuzatori.
Apartenenţa la anumite subgrupe socio-demografice şi socio-economice ale societăţii este un factor frecvent asociat cu prevalenţa abuzurilor şi a neglijenţei. Vârsta, sexul şi în mod particular clasa de apartenenţă socială sunt variabilele considerate. Statisticile asupra părinţilor abuzivi arată o suprareprezentare a părinţilor tineri, în particular a mamelor tinere.
Principala variabilă socială pusă în relaţie cu abuzurile şi neglijenţa este totuşi clasa socială. Mai multe studii au observat că părinţii provenind din medii socio-economice defavorizate sunt suprareprezentaţi în populaţia părinţilor abuzatori. Clasa socială nu trebuie redusa la o simpla caracteristica a indivizilor abuzatori. Trebuie depăşită abordarea psihologică care postulează că presiunile socio-economice asupra claselor defavorizate slăbesc mecanismele psihologice de autocontrol ale părinţilor, sporindu-le frustrările. Trebuie căutată valoarea explicativă a sărăciei în condiţii concrete de viaţă: locuinţă inadecvată, muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică, care devin tot atâţia factori de risc ai abuzurilor şi neglijenţei, creând un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează deprinderea violenţei.
Substimularea şi în particular şomajul sunt, de asemenea, asociate cu abuzurile şi neglijenţa. Pierderea locului de muncă constituie un eveniment de viaţă stressant care poate conduce părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment. Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului.
Din nefericire, cercetările care uzează caracterizarea socio-demografică a părinţilor abuzatori sau cu risc de abuz, nu depăşesc adesea stadiul simplei enumerări a caracteristicilor sociale. Trebuie creat un model explicativ şi analitic care sa facă mai mult decât juxtapunerea unei serii de corelaţii între variabile independente (caracteristicile sociale) şi dependente (abuzurile şi neglijenţa). Analiza factorilor ecologici va răspunde în bună parte acestei nevoi de integrare într-un model sistemic a diverselor determinante deja identificate de către factorii psihologici şi sociologici, nesituîndu-le în cadrul mediului social şi cultural global.
Factori etiopatogenetici ecologici
Copilul este perceput ca fiind centrul unui vast ansamblu de structuri care îi afectează viaţa şi care conţin fiecare diverşi determinanţi care pot deveni factori de risc în dezvoltarea unei relaţii nesănătoase părinte-copil.
Reţeaua de ajutor social a părinţilor abuzivi se caracterizează printr-un nivel scăzut şi prin sărăcia ajutorului disponibil. Părinţii nu pot deci beneficia de susţinere instrumentală (asistenţă fizică, ajutor material), cognitivă (consiliere, întărire pozitivă) sau afectivă care permit individului să reziste la stress şi la presiunea mediului. Se poate ridica întrebarea dacă izolarea socială este o cauză sau o consecinţă a abuzului.
Exista o multitudine de indicatori care definesc izolarea socială şi de aici imposibilitatea constituirii unui portret viabil al componentelor mediului social care caracterizează diversele tipuri de familii maltratate. Se măsoară astfel întinderea reţelei sociale, ca şi a celei de ajutor social, frecvenţa contactului cu membrii acestor două reţele, gradul de insularitate, gradul de participare la organizaţii sociale şi religioase, precum şi componente calitative ca satisfacţia faţă de ajutorul primit, gradul de reciprocitate în susţinere, etc.
Al doilea mediu în care evoluează şi se integrează familia este cartierul, prin aceasta înţelegând vecinătatea care serveşte ca şi cadru primar al vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor, un loc de ancorare socială care fondează, în grade diferite, un sentiment de apartenenţă comunitară şi constituie un element cheie al sistemului de ajutor social.
Dacă abordarea sociologică demonstrase o corelaţie între sărăcie şi violenţa asupra copiilor, abordarea ecologică va relativiza această ipoteză, demonstrând că procentul de declarare a cazurilor de abuz şi de neglijenţă variază în mod semnificativ de la un cartier defavorizat la altul. Izolarea socială a părinţilor, condiţiile de locuit, absenţa infrastructurilor de recreere, a grădiniţelor, a parcurilor, a facilităţilor de transport constituie tot atâtea condiţii de viaţă concrete care duc la un risc crescut.
La un nivel mai global trebuie analizată influenţa "culturii violenţei" în care se scaldă părinţii. Cinematograful, televiziunea, ziarele şi revistele inundă oamenii cu imagini violente. Atât la nivelul politicii internaţionale, cât şi al faptelor diverse locale, mas-media prezintă violenţa ca un mod privilegiat de rezolvare a tensiunilor şi conflictelor. Această violenţă imanentă vieţii societăţii occidentale este, de altfel, alimentată de structurile socio-economice fundamental inegale ale societăţii. Centrându-şi eforturile pe demonstrarea importanţei ajutorului social în cercetarea etiologiei abuzurilor şi neglijenţei şi în practica profesională preventivă, ecologiştii nu abordează frontal fundamentele politice, economice şi culturale ale acestei "culturi a violenţei".
În concluzie, există o listă exhaustivă de determinanţi psihologici, sociali şi de mediu. Rămân de cercetat raporturile între aceşti determinanţi şi contribuţia lor cumulativă la explicarea fenomenului abuzurilor şi neglijenţei. Metodele calitative şi cantitative trebuie să îşi aducă fiecare aportul. Primele vor permite analiza articulării diverşilor determinanţi în cadrul vieţii cotidiene de familie. Cele cantitative vor analiza această articulare în cadrul subgrupelor sociale, cu condiţia de a utiliza efective importante şi metodologii corespunzătoare. Aceste eforturi nu vor avea, însă, sens decât odată recunoscută importanţa definirii clare şi concordante a diverşilor determinanţi analizaţi.
Conceptul de abandon |
sus |
În limbajul curent, termenul de abandon are înţelesul de părăsire voită, de obicei definitivă, a unei fiinţe. Uneori această detaşare este doar de natură afectivă şi nu implică despărţirea fizică de fiinţa respectivă. În anumite situaţii, detaşarea poate consta din neîmplinirea unor obligaţii legale de întreţinere a copiilor sau a unor rude apropiate, ori a soţiei. Este sensul juridic al termenului de "abandon familial", care pune un accent deosebit pe aspectul material al acestei îndatoriri. Motivaţiile unei asemenea detaşări rezultă din împrejurări şi situaţii diferite, care duc aproape întotdeauna la sentimentul de abandon pe care-l încearcă persoana părăsită şi care variază în funcţie de legăturile anterioare şi de starea de lipsă şi frustrare pe care o resimte persoana abandonată. Deci, în cazul abandonului, avem pe de o parte un eveniment care constă în părăsirea fizică sau în detaşarea de o persoană prin ruperea unei relaţii bazată pe îndatoriri materiale şi morale, asociate adesea cu elemente de natură afectivă, iar pe de alta parte, o situaţie care constă în starea de abandon.
Minorul în pericol moral se găseşte întotdeauna într-o stare de abandon provocată de evenimente şi împrejurări diferite, cum sunt, de pildă, decesul părinţilor şi carenţele afective din mediul unde a fost încredinţat spre creştere şi educare, indiferenţa acestora faţă de dezvoltarea morală şi intelectuală a minorului, disocierea familială prin conflicte repetate între părinţi şi între aceştia şi minor, excesul de autoritate, lipsa de afecţiune, etc. Cu alte cuvinte, starea de abandon în care se află minorul în pericol este aproape întotdeauna de natură afectivă şi constituie, pe fondul labilităţii psihice care caracterizează perioada copilăriei, principala cauză a fugilor de la domiciliul părinţilor sau din instituţiile de ocrotire, precum şi a vagabondajului. În aceste situaţii întregul proces educativ este abandonat, deoarece perioadele de fugă şi de vagabondaj se asociază cu întreruperea şcolarizării şi în cele din urmă cu abandonul şcolar.
Se poate spune că starea de abandon în care se află aceşti minori generează la rândul ei o serie de evenimente recursive prin care minorul reacţionează în mod succesiv la situaţia în care se află, abandonând la rândul lui domiciliul familial sau instituţia de ocrotire, şcoala şi uneori cercul de prieteni şi cunoştinţe. În perioada de vagabondaj, din necesitatea de subzistenţă, dar şi din nevoia firească şi compensatorie de relaţii bazate pe situaţii de viaţă comune, el se asociază cu copiii sau tinerii aflaţi în situaţii similare, formând grupuri mult mai puţin organizate şi stabile, centrate pe săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală şi care pot deveni "bandele de adolescenţi" de mai târziu (I.Pituitescu, 1995).
Delicvenţa juvenilă |
sus |
Din 1990 delicvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă, în anii 1993 şi 1994 (studiul este realizat până în 1994) fiind înregistrate cele mai înalte cote din ultimii 40 de ani, respectiv 14 279 şi 16 231 minori participanţi la săvârşirea de infracţiuni.
Factorii care au determinat această creştere nemaiîntâlnită în ţara noastră sunt în general de ordin economic, social şi cultural, unii prezenţi pe o perioadă mai mare de timp, dar ascunşi ori denaturaţi pentru a nu "întina" imaginea unei "societăţi perfecte", alţii declanşaţi ori revigoraţi de Revoluţia din decembrie 1989 şi de transformările socio-economice ulterioare acestei crize politice de mare amploare.
Perioada de tranziţie în care ne aflăm a generat în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţiile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţă, a dat naştere unei inflaţii galopante necontrolabile cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor.
În egală măsură se sesizează vizibila diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social ale familiei, inclusiv în mediul rural, unde aceasta, după cum este bine cunoscut, reprezenta modelul ideal al stabilităţii şi purităţii morale.
Nu este mai puţin adevărat că se conturează tot mai pregnant apariţia anumitor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor (furturi, fuga de acasă, acte de violenţă împotriva altor minori, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, tentative de viol nedeclarate, etc.), cât şi în relaţiile dintre ceilalţi membri ai familiei. Se constată că permisivitatea în asociere cu indiferentismul faţă de viitorul propriilor copii, influenţează nociv întreaga personalitate a acestora, determinându-i în ultima instanţă să cadă sub influenţa unor elemente infractoare, indivizi viciaţi, alcoolici, familii declasate, etc.
În amplificarea delicvenţei, un rol însemnat l-a avut apariţia şi chiar adâncirea decalajelor dintre nivelul aspiraţiilor personale şi cel al posibilităţilor materiale. Accentuarea tot mai vizibilă a diferenţierilor în condiţia materială de viaţă între indivizi şi chiar grupuri, a avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, sentiment care neputând fi pe deplin controlat, a dus în mod inevitabil la săvârşirea unor fapte penale.
Este unul din aspectele sub care se înfăţişează aşa-numitul fenomen de "anomie", în accepţia pe care a dat-o acestui termen sociologul american R.K.Merton şi care constă în discrepanţa şi conflictul dintre obiectivele (scopurile) care rezultă din modelele de viaţă pe care le impune societatea membrilor săi, pe de o parte şi mijloacele legitime care sunt puse la dispoziţia lor pentru atingerea acestor scopuri. De multe ori pentru realizarea acestor scopuri, indivizi sau grupuri sociale folosesc mijloace nelegitime şi interzise prin norme sociale cu caracter moral, juridic, politic sau religios. Transgresarea, sau ignorarea acestor norme şi considerarea că orice mijloc este bun pentru realizarea obiectivelor urmărite, duce la apariţia fenomenului de anomie care constă în principal dintr-o încercare reuşită sau nu de a se adapta prin mijloace nepermise la modelele de reuşită socială pe care societatea le instituie ca valori predominante. În societăţile moderne în care prevalează modelele de reuşită economică (subordonate accentului deosebit şi aproape exclusiv pus pe valorile materiale), devianţa de la normele consacrate de comportament devine, în absenţa sau diminuarea funcţiilor de control social specifice oricărei societăţi umane organizate, regulă paralelă de comportare. Cu timpul normele de conduită deviantă pot deveni singurele repere de comportament în viaţa unor colectivităţi, constituind criterii unice de comportament în societate şi formând aşa-numitele "subculturi criminale (infracţionale)", alcătuite din bandele sau "gangurile" de răufăcători, de structurile complexe ale "crimei organizate" şi de modul de viaţă al unor comunităţi marginale care se conformează unui sistem de norme şi valori diferite de cele ale societăţii globale (I. Pituitescu).
Copiii străzii |
sus |
Datorită faptului că nu există vreun concept sau definiţie a "copiilor străzii" care să fie în mod obişnuit agreat, Grupul de Studiu al Consiliului Europei a hotărât să adopte o descriere a fenomenului, propusă de o echipă de cercetare daneză, şi nu o definiţie în sensul logic al termenului, şi anume:
"Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani, care trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care hoinăresc din loc în loc şi care au grupurile asemenea lor şi contacte de stradă. Oficial, aceşti copii pot avea drept adresă domiciliul părinţilor sau o instituţie de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au contacte puţine sau chiar deloc cu cei adulţi, părinţi, şcoală sau instituţii de ocrotire care au obligaţii faţă de ei".
Cauzele care au determinat şi condiţiile care au favorizat proliferarea acestui segment marginal al populaţiei de sub controlul social al instituţiilor de profil şi al familiei sunt:
- "copiii problemă" nu au apărut în perioada post-totalitară pe un teren gol, ei au existat şi în vechiul sistem, dar fiind ocultat şi nefăcându-se nici un fel de publicitate în jurul fenomenului, acesta nu a putut fi cuprins în adevăratele sale dimensiuni;
- ansamblul problemelor economice generate de transformările la nivel macrosocial;
- o anumită abandonare a răspunderii unor cadre care lucrau în sistemul caselor de copii în sensul că acestea nu se mai preocupă de supravegherea corespunzătoare a minorilor instituţionalizaţi, îi lasă să părăsească şcolile şi să vagabondeze prin diverse locuri, fără a sesiza operativ organele în drept;
- creşterea îngrijorătoare a numărului soţilor care şi-au abandonat familiile, lăsându-şi copiii şi soţiile într-o totală nesiguranţă economică şi socială;
- înăsprirea condiţiilor socio-economice pentru unele categorii de populaţie şi ca urmare ignorarea voită sau nevoită a îndatoririlor părinteşti, pe fundalul unor motivaţii impuse de lupta pentru existenţă;
- apariţia în rândul copiilor abandonaţi, neglijaţi sau cu mari greutăţi materiale, a unei noi categorii: copiii muncitori care îşi oferă serviciile unor particulari în schimbul unor modeste sume de bani sau chiar asigurarea hranei zilnice; în această situaţie sunt şi minorii întâlniţi în fiecare intersecţie din marile municipii, unde vrei nu vrei, iţi şterg parbrizul, farurile şi alte părţi componente ale autoturismului;
- formarea în cartiere a unor bande de copii abandonaţi de familii sau fugiţi de la domiciliu, ale căror unice şanse de existenţă se rezumă la cerşetorie, furturi sau adunarea resturilor menajere din ghenele de gunoi ale imobilelor sau restaurantelor;
- asocierea copiilor vagabonzi în vârstă de până la 14 ani cu infractori majori în săvârşirea unor acte infracţionale reprezintă în ultimul timp o caracteristică în rândul acestei categorii de copii, folosirea minorilor în scop infracţional este motivată de faptul că în cazul în care aceştia sunt identificaţi şi reţinuţi să fie exoneraţi de răspundere penală, ori dacă au împlinit 14 ani şi au acţionat cu discernământ, pedeapsa pe care urmează să o primească să fie mai mică decât cea care s-ar aplica unui infractor major;
- copiii refugiaţilor sunt expuşi relelor tratamente în mod indirect, prin intermediul abuzurilor care se fac asupra familiilor lor, sau în mod direct;
- proliferarea alarmantă în rândul minorilor vagabonzi a consumului de aurolac, care deşi nu face parte din grupa stupefiantelor, datorită efectelor halucinogene pe care le provoacă este deosebit de nociv;
- practicarea prostituţiei şi a perversiunilor sexuale, chiar dacă nu înregistrează încă proporţii deosebite, concură la apariţia unei categorii de impostori cu caracteristici distincte şi cu un evident potenţial de influenţare negativă a altor minori.
Aceşti "copii vagabonzi" sau "copii ai străzii" nu au făcut încă obiectul unor studii temeinice. Despre ei se cunosc doar unele aspecte legate de senzaţional - faptul că o bună parte a existenţei lor şi-o petrec în catacombe, canale de termoficare, săli de aşteptare din gări şi autogări, vagoane din triaje sau alte adăposturi amenajate ocazional, reprezintă de fapt o inepuizabilă pepinieră pentru viitorii delincvenţi.
Fără casă, fără pat, fără căldură, îmbrăcăminte şi hrană, părăsiţi de părinţi şi de rude, aceşti copii subzistă de azi pe mâine din mila publică.
Viaţa lor se scurge inevitabil spre autodistrugere, fără tentativa temerară de a fi salvaţi de instituţiile specializate sau de ceilalţi membri ai comunităţii.
În prezent nimeni în societatea noastră nu poate afirma cu exactitate numărul acestor copii, starea sănătăţii lor, ce trebuie făcut pentru a-i readuce la existenţa normală, capabilă a-i reda societăţii.
Instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale, organizaţiile umanitare au în curs de derulare o serie de programe de analiză a fenomenului "copiii străzii". Pe baza tuturor acestor date se poate constitui un profil tip al "copiilor străzii" din Bucureşti, dar care poate fi generalizat la nivelul întregii ţări, şi anume:
- vârsta medie 12-15 ani, în general de sex masculin, aflaţi ocazional în această stare, pentru o perioadă variabilă de timp, proveniţi din familii disociate, în situaţie de abandon şcolar, participanţi la grupuri instabile, ca principal mijloc de subzistenţă ilicitul, depistaţi de mai multe ori în urma acţiunilor poliţiei pentru descoperirea copiilor străzii; trecuţi măcar o dată prin centrul de primire minori, trăind în condiţii de viaţă şi de igienă precare, cu îmbolnăviri frecvente, contacte rare cu familia, în ciuda dorinţei de a se reîntoarce în sânul ei, revendicând diferite forme de sprijin în ordinea următoare: alimente, haine, bani, afecţiune, ajutor medical, educaţie şi adăpost.
Principalele patologii întâlnite: paraziţii, accidente, afecţiuni în sfera ORL, ale aparatului respirator, tuberculoza, boli sexuale transmisibile, sarcina, avorturi, naşteri premature, afecţiuni ginecologice, dizenterie, hepatită toxică sau virală, infecţii urinare, deficit motor şi senzorial, tulburări neuropsihice (I. Pituitescu).
Clasificarea abuzului |
sus |
Tipurile de maltratare includ:
1. Abuzul fizic: vătămare intenţională - loviri la cap, fracturi, arsuri şi opăriri, contuzii, retard psiho-somatic şi în consecinţă rămânerea la o statură scundă (nanism).
2. Neglijarea: lipsa unui ajutor fizic şi medical, a unei supravegheri, a afectivităţii, a stimulării.
3. Abuzul emoţional: ostilitatea, lipsa atenţiei, cazurile de abandon, cerinţe improprii.
4. Abuzul sexual: penetrativ, nonpenetrativ, intrafamilial, extrafamilial, la fete şi la băieţi (R. Goodman, S. Scoott, 1997).
Tabloul clinic specific fiecărui tip de abuz
Abuzul fizic
Copilul este de obicei prezentat în camera de gardă cu diferite forme de vătămare. Opiniile familiei pot include puncte de vedere sugestive:
- întârzierea sau imposibilitatea de a căuta ajutor medical;
- motivul prin care rănirea este explicată este vag, lipsind argumentele, în timp ce circumstanţele ţin de convingeri particulare;
- motivul variază în funcţie de relatări semnificative;
- cauza nu este compatibilă cu rana - un copil cu contuzii adânci şi fracturi, se relatează că s-a rostogolit din pat pe podea;
- reacţia emoţională a părinţilor în timpul discuţiei este anormală şi nu reflectă gradul de îngrijorare şi anxietate care ar trebui;
- comportamentul părinţilor este suspicios, ostil şi mânios împotriva copilului şi sunt nerăbdători sa părăsească spitalul înainte ca investigaţiile medicale să fie complete;
- multe din abuzuri sunt sadice şi înfricoşătoare;
- copilul ar putea da indicii importante (R. Goodman, 1997);
- copiii predispuşi spre accidente - acest termen a fost utilizat pentru a descrie copilul ale cărui trăsături de personalitate îl predispun la accidente. O astfel de trăsătură de personalitate nu există. Copilul cu repetate injurii trebuie să alerteze doctorii cu privire la familiile cu probleme psiho-sociale; la un copil cu probleme motorii, de atenţie şi temperament şi de asemenea la posibilitatea unui copil abuzat.
Identificarea unui abuz fizic se face datorită hematoamelor, dungilor şi rănilor pe care le prezintă copilul. Muşcăturile lasă urme distincte pe faţa copilului. Când este folosit un instrument neascuţit vor apărea de asemenea vânătăi pe corp. Vânătăile şi rănile de pe tegument pot apărea şi în urma imobilizării cu o frânghie, sau şnur. Urmele de strangulare pot fi observate pe gât, glezne, sau pe încheieturile mâinilor. Alopecia traumatică se evidenţiază când există zone unde părul este smuls - lucru evident datorită lungimilor inegale ale firelor de păr din această zonă. Se pot forma hematoame în locul unde a avut loc vătămarea. Se pot observa cicatrici şi echimoze până când acestea se vindecă. O pată mongoloidă poate apărea din cauza echimozelor accidentale şi are culoare albasru-gri fără nuanţa roşiatică.
Aproximativ 10% din cazurile de abuz fizic implică arsuri. Arsurile produse de obiecte fierbinţi sunt uşor de diagnosticat. Acestea sunt arsuri de gradul II fără formarea veziculelor şi apar pe o singură parte a corpului. Forma arsurii este patognomonică dacă copilul a fost ţinut lângă sobă sau pe o plită electrică înfierbântată. Arsurile cu ţigara produc leziuni circulare şi de mărime uniformă. Acest fel de arsuri sunt adesea descoperite pe mâini şi pe picioare şi se pot confunda cu impetigo bulos. Opăririle cu apă fierbinte sunt tipurile cele mai obişnuite de arsuri, de obicei veziculele sunt prezente. Un alt tip de arsură este aceea când un părinte îşi apasă coapsele pe abdomenul copilului, punând fesele şi perineul în apă opărită, ca un fel de pedeapsă pentru cei care suferă de enurezis, sau pentru a-i învăţa să reziste fără să meargă la toaletă. Astfel, va apărea un tip de arsură circular pe fese. Prin băgarea forţată în apă a copilului, opărirea se va extinde de pe fese până spre mijloc; mâinile şi picioarele sunt libere, lucru care este incompatibil cu răsucirea, în timp ce în cadă ar fi posibil. Opărirea unui picior sau a unei mâini ca pedeapsă devine suspectă când arsura se extinde deasupra încheieturii mâinii sau a gleznei. Necrolizele toxice ale epidermei pot fi confundate cu opăririle. Hematomul subdural este cel mai periculos tip de vătămare, adesea cauzând moartea, sau sechele serioase. Aproximativ 95% din leziunile intracraniene care au loc în primul an de viaţă sunt rezultatul unui abuz. Copiii mici afectaţi adesea intră în comă, prezintă convulsii şi hipertensiune intracraniană. Hematoamele subdurale pot fi asociate cu fracturi ale oaselor craniului datorate loviturilor accidentale la cap, dar în aproape jumătate din aceste cazuri nu apar fracturi sau hematoame (K. Mogbo, T. Slovis, 1998).
Abuzarea copilului este o cauză majoră şi a rănilor provocate asupra ochiului şi a regiunilor orbitale. Manifestările sunt numeroase şi pot juca un rol important în recunoaşterea acestui sindrom. Posibilitatea unei traume neaccidentale trebuie luată în considerare, fiind reprezentată de echimoze sau plăgi anfractuoase ale pleoapelor, hemoragii interne sau externe ale ochiului, cataracte sau dislocări ale cristalinului, detaşări de retină sau fracturi ale orbitei (Sandramouli, Robinson, 1998).
Injuriile intraabdominale sunt a doua cauză a morţii copiilor, după pedepsele corporale (bătaie). Aceştia pot prezenta vărsaturi repetate, distensie abdominală, surditate, absenteism sau şoc. Deoarece peretele abdominal este elastic, forţa loviturii este de obicei absorbită de organele interne, iar pe tegument nu rămân urme. Cel mai adesea leziunile sunt cele de ficat sau de splină. Mult mai rare sunt leziunile sau vătămările intestinului subţire. Hematoamele intramurale în zona duodenului şi jejunului proximal pot duce la oprirea temporală a tranzitului. Au fost depistate inclusiv ascita chiloasă şi pseudochiste ale pancreasului (Nelson).
Alte forme ale abuzului fizic includ sufocarea deliberată şi otrăvirea. Sufocarea poate fi prezentată ca şi un atac apneic sau sindromul morţii infantile subite (SIDS). Se estimează că 10% din SIDS au loc prin sufocare. Otrăvirea poate fi prezentată ca accidentală chiar şi atunci când nu este, sau simplu, ca o boala misterioasă (O' Halloran, Ferratta, 1998).
Sindromul Munchausen desemnează un tip de abuz în care părinţii inventează o boală de care pretind că suferă copilul lor. Copilul este adus de mamă la spital pentru examinări, investigaţii şi tratamente care pot fi dureroase, în mod repetat, descriindu-se convingător simptomele. Părinţii neagă orice cunoştinţe legate de cauza îmbolnăvirii. Alţi fraţi au fost adesea subiectul îmbolnăvirilor şi un studiu al acestora a descoperit că unul din zece a murit în circumstanţe misterioase (Goodman, Scoott, 1997).
Neglijenţa
Aceasta se referă la absenţa unei îngrijiri corespunzătoare, mai exact a faptelor (acţiunilor) anormale. Efectele neglijenţei la copii pot fi la fel de devastatoare ca şi efectele abuzului, dacă nu chiar mai severe. Pot fi implicate mai multe etape ale îngrijirii:
1. Lipsa îngrijirii fizice: aceasta include subnutriţia şi câteodată retardul psiho-somatic, infecţiile repetate, nepăstrarea curăţeniei şi dezorganizarea.
2. Lipsa unei îngrijiri medicale: neprezentarea cu copilul la vaccinări, întârzierea în acordarea ajutorului medical necesar în caz de îmbolnăviri sau accidente. Aceasta poate avea ca rezultat de exemplu: deficienţe prin netratarea strabismului, slăbirea auzului datorită netratării otitelor sau ocazional moartea prin hipotermie.
3. Lipsa regulilor impuse în casă, a rutinei: aceasta conduce la accidente la toate vârstele, incluzând atât cele casnice, cât şi cele de pe stradă. Frecvent copiii mai mici se udă şi se murdăresc. Cei mai mari sunt lăsaţi să hoinărească departe de casă, fiind expuşi la o varietate de riscuri (se pot juca pe liniile de tren, se pot asocia cu consumatorii de droguri, cu criminalii sau violatorii).
4. Lipsa stabilităţii emoţionale: aceasta afectează capacitatea copiilor de a avea relaţii apropiate, deoarece ei nu au experienţa unei relaţii reciproce normale. Capacităţile şi sentimentele lor sociale şi emoţionale în ceea ce priveşte realizarea unei prietenii sunt de obicei necorespunzătoare, deoarece sunt inadaptaţi, putând duce uneori la depresie accentuată. Alte tulburări emoţionale, cum ar fi anxietatea şi frica, nu sunt neobişnuite. Modul de ataşare la copiii mai mici se măsoară prin separarea şi reîntâlnirea cu părinţii, care adesea este anormală. Un alt fel de neglijenţă faţă de copii este privarea de prietenie, afecţiune şi contact fizic, acest lucru expunându-i la riscurile unui abuz. Copiii de vârstă şcolară nu pot păstra o relaţie de prietenie. Adulţii educă copiii adesea neglijent şi în medii necorespunzătoare, expunându-i la relaţii neadecvate. Acest lucru este reflectat în modurile anormale în care ei îşi descriu relaţiile cu părinţii şi alţi apropiaţi.
5.Lipsa unei stimulări cognitive şi a unei încurajări, a jocurilor constructive. Aceasta va conduce la o reducere a vocabularului, o micşorare a atenţiei şi concentrării, QI inferior şi realizări puţine, diminuarea competenţei şi iniţiativei (Goodman, 1997).
Abuzul emoţional
Cu toate că abuzul emoţional este principala cauză de îngrijorare înregistrată de Asociaţiile oficiale de protecţie a copilului, nu este întotdeauna recunoscut şi nu i acordă importanţa cuvenită, deşi în cele mai multe cazuri reprezintă forma de maltratare predominantă în cadrul familiei. Mai mult, abuzul emoţional este prezent şi alături de alte forme de maltratare. Cercetările din ultimele două decenii au evidenţiat că manifestările imediate sunt mai puţin dramatice comparativ cu cele care apar în timp. În cadrul abuzului emoţional putem include:
1. Ostilitatea şi critica extremă. Părinţii s-ar putea să vadă numai calităţile negative ale copiilor şi să le adreseze comentarii aspre şi critice, iar ei nu sunt pregătiţi şi obişnuiţi cu acest lucru. Studiile efectuate confirmă că, copiii expuşi unui climat emoţional aspru sunt la rândul lor cruzi cu ceilalţi.
2. Respingerea afectivităţii. Aceasta poate duce la frustrări emoţionale disperate şi la răcirea relaţiilor, uneori ducând la neîncredere sau la nevoia disperată de intimitate.
3. Lipsa de atenţie. Copilul este ignorat în special când este tăcut, sau se comportă corespunzător; când caută pe cineva să se joace sau cere aprobarea pentru a obţine ceva, este certat. Aceasta îl va conduce spre un comportament social mai puţin acceptabil, sau mai degrabă, spre unul antisocial şi agresiv.
4. Inconsecvenţa. Comportamentul care este acceptat la un moment dat este urmat de o critică şi o pedeapsă grea; un părinte care este blând şi mulţumit dimineaţa, este rece şi respingător după-amiaza. Acest lucru va crea confuzie şi neputinţa de a înţelege modul corect de comportament, sau de a avea încredere în părinte.
5. Ameninţarea cu abandonul. Pentru ceea ce ar putea fi considerat lipsă de comportament (scăpări în comportament), copilul este ameninţat cu expulzarea de la domiciliu, putând avea valiza pregătită şi fiind condus la instituţiile de ocrotire. Copilul poate crede că persoana lui este motivul divorţului părinţilor săi. De asemenea, el poate fi folosit de aceştia să se alieze cu unul sau altul dintre ei, să ducă mesaje, să facă pace sau să dea confort şi protecţie.
Abuzul sexual
Definiţia sa legală include: molestarea copilului, incestul şi violul.
Victimele abuzului sexual sunt aduse de obicei în camera de urgenţă într-un stress acut. Copilul poate relata mamei abuzul şi să fie adus la medic într-un timp scurt de la comiterea lui, dar de foarte multe ori este posibil ca adolescenta să nu fie crezută de mamă sau ajunge să povestească medicului cele întâmplate mult mai târziu, accidental, sau datorită prezenţei în spital pentru alte afecţiuni.
Tabloul clinic al abuzului sexual este complex şi medicul trebuie să realizeze un examen clinic şi paraclinic atent pentru a putea pune un diagnostic corect.
Pot apare sângerări vaginale prepubertare, alte simptome vaginale inexplicabile, infecţii recurente ale tractului urinar, enurezisul sau encoprezisul.
Trebuie urmărite contuziile, în special în zonele unde apar de obicei după un abuz violent sau viol: în jurul gurii (adesea pentru a împiedeca copilul să plângă), gât, buze, etc. Contuziile importante pot să nu apară imediat după agresiune şi în consecinţă reexaminarea în următoarele 24 de ore va fi foarte importantă. O evaluare a maturităţii sexuale (Tanner) şi istoricul menstruaţiei pot ajuta la determinarea unei posibile sarcini. O examinare atentă trebuie făcută în zona perineală la fete şi a organelor genitale şi regiunii anale la băieţi.
Cauza principală a bolilor venerice la copii este transmiterea pe cale sexuală de la adulţi.
În cazul unei adolescente însărcinate care nu oferă date despre tatăl copilului, poate fi suspectat incestul.
Investigarea posibilităţii unui incest necesită sensibilitate în discuţii. Relatarea detaliată a unei experienţe sexuale de către un copil, trebuie considerată ca o probă importantă în astfel de cazuri. Urmele fizice de obicei sunt absente din cauza timpului îndelungat care trece până când victimele se simt în siguranţă pentru a putea spune cuiva despre problema lor.
Discuţiile cu copii trebuie să fie calme şi liniştitoare. Ilustraţiile sau păpuşile pot fi folosite pentru a identifica părţile corpului. Vocabularul copilului este însuşit de la părinte. Dacă un asistent social discută primul cu copilul, doctorul trebuie să aibă grijă să nu mai repete întrebările (Nelson).
Retard psiho-somatic
Deoarece retardul psiho-somatic (RPS) se află la graniţa dintre abuzul fizic, neglijenţă şi abuzul emoţional, fiind plasat de unii autori în cadrul primei categorii, iar de către alţii în cea de a doua, am considerat că este necesară o discuţie (prezentare) separată şi mai detaliată a RPS, deoarece este extrem de frecvent întâlnit într-un cabinet de consultaţie pediatrică.
RPS este prezent la copiii care din anumite motive nu cresc în greutate şi frecvent ei pot chiar să piardă în greutate. Această problemă apare mai ales la copiii mici, dar este observată şi mai târziu, în copilărie. Ea poate apare frecvent printre copiii instituţionalizaţi, în special la aceia care sunt retardaţi mintal.
Etiologia : RPS este rezultatul unor circumstanţe psiho-sociale, el nemanifestându-se imediat şi afectând buna asimilare a hranei la copii. Deprivările emoţionale, neglijenţa sau abuzul, incluzând şi alimentaţia necorespunzătoare, sunt de obicei motivele care duc la RPS. O incidenţă crescută a acestuia, acompaniată de o malabsorbţie, a fost raportată mai ales la copiii cu autism şi la adulţii schizofreni. Câteodată deprivările fizice şi emoţionale ale copilului sunt puse pe seama unui handicap fizic, ca de exemplu o paralizie cerebrală, palatoschizis sau pe seama unui comportament dificil datorită temperamentului său. Sindromul poate fi de asemenea rezultatul unor anomalii organice rare, tot aşa de bine cum poate fi rezultatul unor boli frecvente care au ca şi consecinţă o dezvoltare insuficientă.
În cazul multor copii care au suferit de RPS datorită unor cauze organice sau datorită mediului în care au crescut, examinările au indicat şi diverse cauze psiho-sociale. Tabelul de mai jos indică câteva cauze psiho-sociale şi organice asociate cu RPS:
Investigaţii. Evaluare - Tratament. Psihoterapie. Profilaxie. |
sus |
Investigaţii. Evaluare
În funcţie de tipul abuzului există baterii de teste specifice pe care medicul trebuie să le facă pentru a pune un diagnostic corect şi complet.
În cazul abuzului fizic examinările de laborator se efectuează dacă sunt indicate de medic sau dacă părinţii relatează o rănire uşoară, negând posibilitatea unei vătămări grave. Când abuzul fizic este suspectat la un copil sub 2 ani, este necesar să se facă radiografii de craniu, torace şi ale oaselor lungi; radiografiile pelvisului sau coloanei vertebrale ne pot indica dacă pacientul a suferit vreun traumatism grav. Aceste radiografii sunt importante pentru că adesea fracturile descoperite dispar în 6-7 zile, chiar şi fără intervenţia ortopedului, dar existenţa lor în antecedente poate fi demonstrată. La copiii peste 5 ani radiografiile trebuie făcute numai dacă osul este dureros sau dacă s-a constatat un grad limitat al mişcării, în urma examenului clinic. Dacă radiografia este negativă ea trebuie repetată la două săptămâni pentru a detecta orice calcifieri subperiostale sau dezlipiri epifizare care pot apare. Trauma osului apare aproximativ în procent de 10-20% în abuzul fizic la copii.
Cele mai multe dintre fracturi apar din cauza leziunilor care afectează metafizele, iar la examinare se descoperă o fractură mică în care o parte a metafizei este smulsă cu epifiza şi periostul osului lung. După 10-14 zile calcifierea subperiostală devine vizibilă la periferie. După 4-6 săptămâni de la accident calcifierea va fi solidă şi se va remodela. Fracturile sunt mai degrabă spirale decât transversale, iar fracturile spirale de femur apar mai frecvent când copilul începe sa meargă. Fracturile scapulei sau ale sternului ar trebui să provoace suspiciuni pentru traumele neaccidentale. Fracturile costale la copii în urma resuscitărilor cardio-pulmonare se întâlnesc foarte rar, deci şi acestea pot ridica suspiciuni pentru abuz.
Diagnosticul de abuz fizic trebuie stabilit dacă explicaţia vătămării este insuficientă. Rareori un copil peste 3 ani este capabil să dea o explicaţie plauzibilă cum că un anumit adult l-ar fi lovit. Categoric echimozele, arsurile, hematomul subdural şi diversele leziuni patognomonice nu apar spontan. Examinarea radiologica a fracturilor în diferite stadii de vindecare poate fi considerată metoda de diagnostic.
Rarele boli osoase cum sunt scorbutul şi sifilisul pot semăna cu traume neaccidentale ale oaselor, dar în aceste afecţiuni oasele se modifică simetric. Copiii cu osteogeneză imperfectă (cu osteomalacie severă sau deficite senzoriale - mielomeningocel sau paraplegie) au un grad ridicat al incidenţei fracturilor patologice, dar nu cu implicarea metafizelor osoase (R. Rupp, 1998).
În cazul abuzului sexual examinările de laborator trebuie să includă:
- culturi pentru gonococ şi Clamydia trachomatis din zone specifice (uretră, vagin la fetele prepubere, cervix la cele postpubere, canal anal sau rect în concordanţă cu istoricul sau constatările fizice);
- teste screening pentru sifilis;
- examinarea unui preparat de secreţie vaginală în soluţie salină izotonă pentru identificarea spermatozoizilor şi a Chlamydiei;
- teste de sarcină când evaluarea maturităţii sexuale o indică.
Examinarea microscopică a probelor obţinute din gură, uretră şi rect poate fi de ajutor. Este nevoie pentru anumite mostre de o expertiză medico-legală care trebuie făcută în concordanţă cu legile în vigoare şi detaliile fiecărui caz. Aceste mostre pot fi de îmbrăcăminte şi pot prezenta urme de sânge, spermă, secreţie vaginală. Se urmăreşte determinarea fosfatazei acide prostatice sau a glicoproteinei P30 din mostrele de spermă, acolo unde este posibil. Alte tipuri de mostre folosite în expertiza medico-legală sunt unghiile, părul (inclusiv cel prelevat din părul pubian) şi fotografii.
Evaluare.
Principala măsură este de a ajuta copilul suspectat de a fi abuzat. Un coleg mai în vârstă trebuie informat cât mai repede posibil şi de asemenea autorităţile locale. Abuzul fizic este depistat de pediatri împreună cu serviciile sociale. Se va evalua starea mentală a copilului, se vor căuta vătămări sau alte forme de abuz sau neglijenţă, în timp ce se vor observa problemele comportamentale sau emoţionale ale copilului. Dacă procedurile judecătoreşti vor decide că sănătatea mentală a copilului a fost afectată, se cere revizuirea conduitei părinţilor sau mutarea copilului din familie.
O evaluare completă este utilă pentru a obţine detalii care ar putea scăpa din vedere datorită faptului că există tendinţa de a ne concentra atenţia asupra circumstanţelor în care a avut loc abuzul. Este important să fie verificaţi toţi membrii familiei respective chiar dacă nu sunt rude, cum ar fi tatăl vitreg sau persoana la care familia respectivă stă în chirie. Fişele medicale furnizează informaţii despre vătămări anterioare ale copilului şi ale altor membri din familie, cât şi despre starea mentală şi fizică a părinţilor. Fişele şcolare sunt, de asemenea, importante. Evaluarea trebuie să cuprindă toţi factorii descrişi, precum şi o anchetă despre posibilele practici abuzive existente în relaţiile cu părinţii şi în viaţa de familie. Copilul trebuie examinat singur, iar testele psihometrice vor indica dacă s-au redus performanţele şcolare ale acestuia. Serviciile sociale trebuie întrebate dacă cunosc familia respectivă şi dacă vreunul dintre copii este înregistrat în Asociata de protecţie a copilului (în străinătate, încă nu şi la noi în ţară). Dacă abuzul este confirmat, este bine să aibă loc o comunicare (conferinţă) pe tema protecţiei copilului şi să fie invitaţi specialişti. În zilele noastre părinţii sunt de obicei invitaţi să participe la acest gen de conferinţe. Recomandările făcute sunt de a-şi înregistra copilul în astfel de asociaţii.
Investigarea unui abuz sexual trebuie făcută mai cu atenţie (cu grijă) dacă suspiciunile nu sunt întemeiate, sau printr-o anchetă dacă ele sunt întemeiate. Există măsuri care trebuie luate, şi este bine să se ceară sfatul unui coleg mai în vârstă cu experienţă în acest domeniu. Dacă copilul nu este deranjat, asistenţii sociali pot participa la anchetă, dar dacă copilul dă semne de nelinişte sau există circumstanţe speciale cum ar fi instabilitatea sau vârsta foarte mică, atunci trebuie implicat un specialist psihiatru.
Investigarea trebuie făcută cu copilul singur, deoarece în cazul în care unul dintre membrii familiei a comis abuzul, copilului îi va fi teamă să vorbească de frica consecinţelor. De exemplu, se vor depista agresiunile fizice, şantajul emoţional, sau frica copilului că în momentul în care va vorbi îşi va pierde părinţii. După o serie de discuţii despre lucrurile din casă, despre persoana pe care copilul o agreează cel mai mult şi pe cea pe care copilul nu o agreează, se vor putea afla lucruri cum ar fi: cine îl culca, cine îi face baie, etc. Întrebările pot conţine secrete pe care copilul nu este în stare să le spună, dar ele vor confirma dacă părinţii sunt îngrijoraţi, dacă cineva i-a făcut ceva sau l-a atins într-un mod care să nu-i placă.
Investigaţiile complete includ etape specializate şi se fac împreună cu poliţia. De obicei sunt înregistrate video, cum ar fi în Anglia şi în alte ţări unde înregistrările sunt admise ca probe în instanţă. Pot fi folosite păpuşi pentru a-i aduce aminte copilului ce s-a întâmplat.
Examenul clinic al regiunii anale şi genitale trebuie efectuat numai de către pediatri, ginecologi sau specialişti din poliţie instruiţi în această direcţie. Rănile şi echimozele sugerează un abuz. Trebuie luate în considerare testele care indică prezenţa spermei, a bolilor venerice sau a sarcinii. Revenirea fizică poate fi rapidă, dar aceasta nu este o regulă (Goodman, Scoott, 1997).
6. Evoluţie
În general diversele tipuri de abuzuri coexistă, astfel încât este greu să se studieze un singur tip. Chiar dacă aceste forme de abuz au fost studiate, pagubele pe care acestea le produc ating toate nivelele de funcţionalitate normală. Astfel, handicapurile dobândite sau constituţionale pot predispune copilul la un abuz; de exemplu, în cazul unui copil cu temperament iritabil, un rol negativ îl pot avea şi factorii genetici şi psiho-sociali. Aceşti factori sunt strâns legaţi de nivelul redus al coeficientului de inteligenţă al părinţilor şi pot influenţa dezvoltarea intelectuală a copiilor, chiar dacă abuzul nu a avut loc.
Efectele fizice: aceste efecte pot influenţa creşterea copilului, ducând cel mai frecvent la retard psihosomatic.
Echilibrarea emoţională: cu cât un copil manifestă mai multe emoţii negative în circumstanţe stressante, cu atât va dura mai mult liniştirea lui. Copiii pot fi suprairitaţi şi supraexcitaţi şi vor arăta mai multă frică şi ostilitate faţă de adulţi. Se pot observa patru caracteristici generale:
- tocirea (distrugerea) emoţională şi lipsa responsabilităţilor sociale;
- starea depresivă însoţită de o fizionomie agresivă poate însemna retragerea în sine (autism);
- labilitatea emoţională poate provoca schimbări neaşteptate de la buna dispoziţie la supărare;
- starea emoţională nervoasă împreună cu ieşirile necontrolate poate fi un răspuns la frustrări (J. Kaufman, 1998; A. Kent, G. Waller, 1998).
Realizarea (formarea) apropierii afective: copiii mici maltrataţi prezintă reacţii anormale în momentul despărţirii sau reîntâlnirii cu părinţii. Apare frica, dezorientarea, dorinţa dintre apropiere şi evitare, izolarea şi alte comportamente anormale. Astfel de tipuri de comportamente tind să persiste de-a lungul copilăriei până la viaţa de adult.
Dezvoltarea personalităţii: copiilor maltrataţi le este greu să vorbească despre ei, în special despre sentimentele lor negative, probabil pentru că au învăţat că acasă sunt pedepsiţi pentru acest lucru. Analizând sentimentele lor pentru ei înşişi putem observa părerea proastă pe care o au despre ei şi gradul ridicat de subapreciere.
Dezvoltarea socială: atracţia faţă de joacă este mică atât cantitativ cât şi calitativ, astfel apărând rutina şi activităţile stereotipe. Dorinţa de joacă cu ceilalţi copii dispare. Copiii maltrataţi manifestă mai puţină sensibilitate faţă de emoţiile celorlalţi, se aşteaptă la atitudini negative din partea celor din jur şi au iniţiative slabe în realizarea şi menţinerea unei relaţii în societate. Ei sunt mai mult predispuşi să-şi construiască stimuli agresivi şi să răspundă în acelaşi fel. Cercetările actuale legate de relaţiile sociale ale acestora indică o scădere a competenţei, o agresiune inexplicabilă la un gest prietenesc, o multitudine de gesturi agresive care duc la izolarea copilului de grup. Există evidenţe care demonstrează că aceste comportamente sunt un fel de "luptă" a copilului în urma experienţelor înfricoşătoare trăite.
Dezvoltarea cognitivă: atât limbajul cât şi abilităţile verbale sunt mai puţin dezvoltate decât la ceilalţi copii, iar activităţile şcolare sunt foarte reduse. Acestea pot apare şi datorită a numeroase mecanisme incluzând şi mediul nefavorabil din familie; capacitatea de concentrare şi organizare a muncii şcolare este redusă, apare apatia şi lipsa unei motivaţii.
Tulburările emoţionale şi de comportament: acestea sunt comune tuturor copiilor care au fost abuzaţi. În adolescenţă în cazuri extreme poate apărea comportamentul violent la o personalitate psihopată, sinuciderea şi automutilarea. S-a constatat o creştere a tulburărilor posttraumatice la victimele care au suferit un abuz fizic. Din studiile efectuate reiese că, comparând copiii maltrataţi cu alţi copii din alte medii socio-economice, s-a constatat că în familiile copiilor abuzaţi există un nivel disproporţional al necazurilor, al lipsurilor şi al atenţiei acordate copilului. Uneori este greu de distins efectul abuzului faţă de cel al lipsurilor existente. Unde există mai mulţi factori de acest fel, rata psiho-patologică poate creşte disproporţionat de mult (Ellason, Ross, 1997ş I. Kolvin, 1992).
Relaţiile dintre generaţii: proporţia copiilor care au fost abuzaţi de părinţi variază în jurul a 30%. Educaţia necorespunzatoare are o influenţă puternică, iar rezultatele negative care apar în timp sunt inevitabile. Chiar şi dintre fetele educate în casele de copii, doar jumătate au un comportament adecvat faţă de propriii lor copii.
Consecinţele abuzului sexual: ca şi la celelalte tipuri de abuzuri este greu sa se evalueze efectele negative ale abuzului asupra copilului şi ce influenta a jucat mediul dezorganizat şi dezordonat al familiei în realizarea lui. Rezultatele studiilor bazate pe probe clinice indică o lipsă a reintegrării copiilor abuzaţi sexual, ei suferind o mulţime de consecinţe negative care adesea durează mulţi ani.
Emoţional, victimele adesea se simt vinovate şi responsabile de abuz, în special dacă ele l-au provocat. S-ar putea să se resimtă neputincioşi în a-şi stăpâni răul făcut propriului corp. S-ar putea să-şi piardă încrederea în ceilalţi, în special în cei mai în vârstă, de genul celor care i-au abuzat. Trauma unui abuz poate duce la insomnii, coşmaruri, lipsa poftei de mâncare (A. Favaro, 1998), alte suferinţe somatice şi un comportament autodistructiv. Există simptome de stress posttraumatic cu idei referitoare la abuz şi care pot duce la evitarea oamenilor şi izolare. Lipsa de consideraţie este adesea însoţită de sentimente de dezgust, contaminare, murdărire şi predominare a răului. Lipsa de ajutor şi de speranţă sunt frecvente şi sunt însoţite de mânie. Apare depresia.
Comportamentele negative, neascultarea, agresivitatea şi acţiunile antisociale apar la ambele sexe victime ale unui abuz, dar în special la băieţi. Fetele sunt mult mai predispuse la automutilare, la arderea cu ţigări. Mulţi copii au un comportament sexual necorespunzător, incluzând contactul sexual şi dorinţa de seducţie faţă de copiii străini, personalul din casele de copii unde locuiesc sau cei care îi îngrijesc în unităţile medicale. Pe măsură ce cresc sunt predispuşi la prostituţie. Băieţii care au fost abuzaţi de homosexuali pot avea confuzii privind identitatea lor sexuală. Proporţia celor care vor abuza la rândul lor este incertă, dar cu siguranţă există.
Factorii de agravare a impactului sexual includ:
- gradul de constrângere şi violenţă folosită;
- durata abuzului;
- natura şi severitatea abuzului, inclusiv penetrarea;
- relaţia cu cel care a abuzat (cum ar fi o persoana de încredere, de exemplu tatăl);
- evenimentele ulterioare plecării de la domiciliu, care destramă familia;
Un alt factor ar fi neîncrederea manifestată de cel abuzat, în special faţă de mamă. Aproximativ a treia fată abuzată nu este suportată de propria mamă, care neagă că abuzul s-ar fi întâmplat (în ciuda evidenţelor), alegând să stea cu cel care a abuzat sexual şi respingându-şi fata. Studiile despre impactul abuzului în funcţie de vârstă nu au putut indica vârsta la care acesta produce cele mai mari consecinţe negative.
O completă schemă rezultată în urma unor studii multiple şi cu numeroşi subiecţi este dată de doi psihiatri englezi (Cotgrove şi Kolvin) având ca temă efectele pe termen lung ale abuzului sexual asupra copilului:
Probleme psihologice:
- depresie;
- anxietate;
- autorespect redus;
- vinovăţie;
- tulburări de somn;
Comportamente problemă:
- autoagresiune;
- consum de droguri;
- prostituţie;
- vagabondaj;
Probleme relaţionale şi sexuale:
- izolare socială;
- promiscuitate sexuală;
- revictimizare;
Incapacitatea de a învăţa
Tulburări psihiatrice:
- tulburări de alimentare;
- tulburări de somatizare;
- tulburări de stress posttraumatic;
Este necesar să fie prezente cinci simptome din cele care vor fi enumerate, pentru a putea pune diagnosticul de tulburare marginală de personalitate (J. Murray, 1993):
- impulsivitate;
- autoagresiune;
- dificultate de a-şi menţine intimitatea;
- control deficitar al temperamentului;
- tulburări de identitate;
- instabilitatea dispoziţiei;
- intoleranţa la singurătate;
- sentimente cronice de gol interior sau plictiseală.
Cercetările de ultimă oră descriu un nou sindrom: sindromul falsei memorii.
Se susţine că în unele cazuri, afirmaţiile despre abuzul sexual pot fi provocate de întrebări prea zeloase. Acest lucru este controversat încă, dar este posibil ca abuzul sexual asupra copilului să poată deveni o explicaţie folosită în exces pentru anumite dificultăţi ale pacienţilor, acum când conştientizarea efectului abuzului sexual pe termen lung se amplifică.
Abuzul ritual este o formă de abuz sexual care s-a aflat, de asemenea, pe prima pagină a ziarelor în ultimii ani. În timp ce istoricul unui abuz ritual poate fi asociat cu istoricul unei gravităţi deosebite a abuzului, aceasta nu pare a fi asociat cu mai multe consecinţe pe termen lung (A.Cotgrove, I.Kolvin, 1997).
7. Factori de predicţie
Nelson apreciază că printr-un tratament complet şi intensiv al întregii familii 80-90% dintre acestea pot fi reabilitate pentru a avea un comportament adecvat faţă de copiii lor. Aproximativ 10-15 % din aceste familii pot fi stabilizate, dar va fi necesară o supraveghere permanentă până când copiii vor fi destul de mari pentru a putea părăsi domiciliul. În 2-3 % din cazuri apare renunţarea la drepturile părinteşti şi internarea copilului într-o instituţie specializată pentru îngrijire permanentă. Dintre copiii molestaţi care se întorc acasă, 5 % din ei vor fi ucişi şi 25 % grav răniţi, copiii care au fost răniţi în repetate rânduri la cap pot suferi consecinţe nefaste până la a deveni retardaţi, apărând "sindromul organic cerebral", crize de angină pectorală, hidrocefalie sau ataxie. Abuzurile emoţionale cele mai frecvente sunt: înfricoşarea, agresiunea verbală şi hiperactivitatea. În plus, familiile netratate tind să crească copii care devin delincvenţi juvenili şi membri violenţi ai societăţii noastre, precum şi agresorii următoarei generaţii de copii.
Prognosticul pentru abuzul sexual este dificil de apreciat. Prin intervenţii prompte multe victime vor avea o viaţă normală ca adult. Fără intervenţii mulţi vor fugi de acasă şi se vor prostitua sau se vor droga; aceia care nu vor fugi de acasă vor prezenta depresii, tentative de autoliză şi reacţii instabile. Cei mai mulţi dintre adulţi vor avea dificultăţi în a se apropia de copii datorită unor relaţii reci părinte-copil şi vor avea ei înşişi nevoie de tratament psihiatric (Nelson).
Tratament. Psihoterapie. Profilaxie.
Tratament
Un copil suspectat că a fost abuzat sau neglijat trebuie de obicei să fie spitalizat, făcându-i-se un control amănunţit al leziunilor; trebuie protejat până când familia îi poate oferi din nou siguranţa completă. Dacă părinţii refuză spitalizarea copilului, un ordin judecătoresc sau al poliţiei se impune a fi obţinut. În unele cazuri copilul nu necesită spitalizare, dar el trebuie internat în instituţii care să-l protejeze, unde persoana care l-a traumatizat să nu aibă acces. Copiii peste şase ani, cu leziuni minore, pot fi supravegheaţi acasă.
Odată ce copilul este internat în spital, trebuie rezolvate problemele medicale şi chirurgicale. Psihiatrul are obligaţia să comunice părinţilor cauza vătămării şi să raporteze cazul forurilor competente. Trebuie subliniat că problema copilului este tratabilă, că o instituţie de protecţie va fi implicată şi că scopul tuturor este nu de a pedepsi, ci de a-i ajuta pe părinţi să găsească modalităţi mai bune pentru a înţelege nevoile copilului lor. Instituţia de protecţie a copilului este necesar să fie contactată telefonic imediat; rapoarte scrise sunt trimise regulat (Van Haeringen, 1998).
Copiii trebuie examinaţi complet până la cel mult 12 ore de la raportarea abuzului. Aproximativ 20% dintre ei prezintă semnele unui abuz fizic. Se simt furioşi pentru abuzul suferit, iar dacă agresorii sunt părinţii, le este greu să coopereze cu aceştia. Întrebările (interogările) repetate, confruntările şi acuzările trebuie evitate. Părinţii trebuie încurajaţi să-şi viziteze copiii, iar angajaţii spitalului trebuie să fie amabili şi de ajutor. Medicul are obligaţia să consulte copilul zilnic şi să telefoneze părinţilor, informându-i despre evoluţia stării de sănătate a acestuia. Serviciile sociale ale spitalului vor determina natura problemelor şi a mediului din familie, precum şi siguranţa copilului acasă (Codul Penal).
Fiecare spital de copii ar trebui să desemneze un grup de profesionişti responsabili de nevoile copiilor abuzaţi sau neglijaţi şi ale familiilor lor. Grupul ar trebui să includă un pediatru, un asistent social, un psihiatru şi un coordonator. Trebuie să existe legături între instituţiile de ocrotire, judecători şi consultanţii legali. După cel puţin o săptămână evaluările vor fi complete iar echipa se va întâlni cu psihiatrul şi asistentul social care s-au ocupat de copil, un reprezentant al instituţiei de ocrotire implicată, pentru a decide ce este mai bine pentru copil şi să stabilească un proiect pe termen lung (Codul familiei).
Psihoterapie
Psihoterapia este esenţa terapiei, iar esenţa întregii psihoterapii este comunicarea. Primul pas este deschiderea unui canal de comunicare (J. Collier, J. Longmore, T. Hodgestts, 1997). Este important ca medicul să reuşească să câştige încrederea micuţului său pacient, pentru a-l putea determina să vorbească despre cele întâmplate (J. Read, A. Freser, 1998). Există mai multe tipuri de psihoterapii - simple sau asociate - la care medicul va apela în funcţie de contextul situaţiei.
Tipuri de psihoterapii:
Terapia comportamentală: este destinată să trateze simptome precum fobii, obsesii, tulburări de alimentaţie şi sexuale, anxietatea sau depresia uşoară. În cazul unui copil abuzat aceasta are ca scop eliberarea lui de vină, de autoacuzare.
Terapia cognitivă. Ideea fundamentală este aceea că starea psihică şi gândurile pot forma un cerc vicios. Terapia cognitivă abordează acest cerc vicios analizând gândurile.
Metode:
- se clarifică exact care este gândul (nu îl lasă să fie doar o convingere negativă vagă);
- se caută dovezi pentru şi împotriva afirmaţiei din cadrul gândului;
- se caută alte perspective;
- se trage o concluzie.
Terapia de grup. Aici copilul-victimă poate să primească suport de la alţii care au trăit experienţe asemănătoare. Întâlnirea cu copiii din grup timp mai îndelungat îl poate face pe acesta să vorbească despre propriile sale emoţii.
Intervenţia în criză. Aceasta oferă ajutor pe termen scurt pentru rezolvarea crizelor şi restabilirea capacităţii de control a pacientului.
Psihoterapia de susţinere
Psihoterapia pe termen lung. Strategii : - asocierea liberă;
- realizarea conexiunilor;
- reflectarea;
- interpretarea;
- confruntarea.
Psihoterapia structurată a familiei. Este foarte importantă deoarece se urmăreşte reabilitarea copilului în cadrul familiei. Familia, în special mama, va trebui să rezolve problemele dintre victimă şi agresor. Se instituie terapii antidepresive pentru mamă, se îndrumă aceasta pentru a fi în stare să-şi ajute copilul, să accepte ceea ce s-a întâmplat, să-l protejeze.
Terapia prin joc. Persoanele care au cea mai mare experienţă psihoterapeutică cu copiii sunt părinţii. Ei deţin cărţile cheie în influenţarea comportamentului unui copil. Acestea includ dragoste, canale de comunicare reciproc înţelese, sisteme de recompense justificate şi o cunoaştere comună a binelui şi a răului. Este cel mai probabil ca familiile care nu deţin aceste cunoştinţe să necesite ajutorul specialiştilor.
În terapia prin joc, copilul (care poate să-şi aducă prietenii) şi terapeutul se joacă împreuna cu jucării care îi dau copilului posibilitatea să exprime prin cuvinte cele mai ascunse fantezii. După cum a explicat Virginia Axline unuia dintre copiii ei de cinci ani, terapia prin joc este "atunci când poţi fi aşa cum iţi doreşti să fii. Atunci când poţi să foloseşti orice fel de a fi pe care doreşti să îl foloseşti. Atunci când poţi să fii tu însuţi."
Există şi terapii alternative pe lângă cele consacrate, care utilizate alături de acestea din urmă dau rezultate încurajatoare. Alternativele la tratamentele conduse de medic, ale pacienţilor externi sau interni, includ:
- echipe terapeutice de psihiatrie comunitară;
- asistente medicale de psihiatrie comunitară solicitate telefonic;
- echipe de intervenţie în criză;
- servicii de vizitare în week-end şi la ore critice;
- linii telefonice de ajutor;
- grupuri de autoajutare (ex. Terapii neprofesioniste sau Ajutorul Părinţilor, Gospodinele, Grupul Părinţilor Anonimi);
- cămine pentru bolnavii psihici;
- centre ocupaţionale (voluntare şi statutare);
- servicii de ergoterapie;
- locuinţe supravegheate pentru a nu lăsa bolnavii singuri;
- cămine de grup autoadministrate.
Aceste servicii sunt importante nu numai pentru menţinerea pacienţilor în afara spitalului (un prim scop al celor care promovează îngrijirea); ele sunt de asemenea importante în normalizarea treptată a relaţiei pacientului cu mediul înconjurător (J. Collier, 1997).
O preocupare importantă este acum de a descoperi in statu nascenti problemele psihiatrice şi emoţionale ale părinţilor şi copiilor mici pentru a putea pune un diagnostic şi interveni cu terapia adecvată. În trecut au existat conflicte şi rivalităţi între susţinătorii terapiei individuale şi cei ai terapiei de familie, toate acestea fiind în dezavantajul pacienţilor. În prezent aceste două teorii par să fie la fel de importante. În general, conflicte în psihiatrie au fost şi mai există între diversele teorii. Aceste conflicte sunt alimentate de atenţia îndreptată asupra costului scăzut şi metodelor de tratament pe termen scurt, precum şi de ultimele descoperiri în domeniul psihiatriei biologice şi cognitive şi al psihoterapiei comportamentale. Se presupune însă că acest antagonism nu este bine fondat nici din punct de vedere clinic, nici teoretic. Bolnavii care acum suferă din pricina acestui antagonism au mai mult de câştigat dintr-o mai bună cooperare între neuropsihiatrie şi psihoterapie.
Profilaxie
Părinţii predispuşi la un mare risc de a fi nişte părinţi neglijenţi (care nu sunt capabili să-şi iubească copiii şi să-i îngrijească corespunzător) pot fi depistaţi de timpuriu dacă se constată anumite aspecte care ar putea provoca un abuz, cum ar fi: excesul de medicamente al mamei sau boli psihice ale acesteia, comentarii negative ale părinţilor la adresa noului născut, lipsa ataşamentului matern, nevizitarea copilului care s-a născut prematur sau bolnav, bătaia la fund sau neglijenţa în igiena noului născut. Abuzul sau neglijarea pot fi prevenite prin pregătirea intensivă a acestor familii pentru îngrijirea copilului, incluzând cursuri prenatale, contactul dintre mamă şi copil în încăperi destinate acestui scop, saloane special amenajate pentru mamă şi copil, creşterea contactului părinţilor cu copiii născuţi prematur, îndrumarea în liniştirea copilului când plânge, consiliere în îngrijirea copiilor, vizite la creşe cu specific medical, la creşe unde copiii pot fi îngrijiţi pe o perioadă scurtă de criză familială, reducerea îmbolnăvirilor acute, linii telefonice specializate cu acest profil, fixarea unei zile anume de îngrijire a copilului când acesta nu se află în familie, planning familial (Sandramouli, Robinson, 1998ş J. Waldfogel, 1998).
În ceea ce priveşte abuzul sexual, o primă măsură împotriva acestuia este încurajarea copiilor să "nu păstreze secrete", "să spună nu" şi "să povestească cuiva". Aproape o sută de cărţi, jocuri, desene animate şi filme despre abuzul sexual sunt disponibile în SUA. Astfel de programe prezintă declaraţii ale copiilor care au fost abuzaţi sexual, dar cu toate acestea, metodele prin care s-ar putea proteja copiii nu sunt respectate (D. Bertrand, L. Subilia, D. Halperin, 1998; D. Southall, 1997). În prezent cea mai bună protecţie pentru copii este alertarea persoanelor care nu-i vor părăsi în situaţii de risc extrem (personalul din centrele de ocrotire), îi vor asculta şi le vor recunoaşte primele simptome de stress.
Legislaţie
Copilul, constituind capitalul de mâine al umanităţii, a fost ocrotit atât pe plan internaţional, cât şi de legislaţia statului nostru. Ocrotirea se reflectă în norme legale care obligă la a face ceva în favoarea minorului, sau în norme legale care încearcă să-l ferească de sfera unor relaţii care-i primejduiesc buna dezvoltare şi care totuşi, dacă se petrec asupra acestuia, le sancţionează drastic.
Pe plan internaţional, la 20 noiembrie 1989, Adunarea generală a ONU a ratificat Convenţia cu privire la drepturile copilului. Această lege a fost adoptată şi de statul român la 25 septembrie 1990. Articolele 19 şi 20 ale acestei Convenţii se referă la copilul abuzat:
"Articolul 19":
1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau exploatare, inclusiv violenţă sexuală, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului sau reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia I-a fost încredinţat.
2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după cum se va conveni, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizând furnizarea de sprijin necesar copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi alte forme de prevenire, în vederea identificării, raportării, retrimiterii, anchetării, tratării şi urmăririi pentru cazurile de rele tratamente aplicate copilului descrise mai sus, şi vor cuprinde, deasemenea, după cum se va stabili, procedurile de intervenţie judiciară.
Articolul 20:
1. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi un ajutor special din partea statului.
2. Statele părţi vor prevedea pentru acest copil o protecţie alternativă în conformitate cu legislaţia lor naţională.
3. Această protecţie alternativă poate să aibă forma plasării într-o familie, adopţiunii sau, în caz de necesitate încredinţării într-o instituţie corespunzătoare pentru copil. În alegerea uneia dintre aceste soluţii este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, ca şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică "(Monitorul oficial nr. 109/1990)
Legislaţia statului obligă prin reglementări cuprinse în Codul familiei şi Codul penal la respectarea relaţiilor sociale care asigură climatul optim de dezvoltare a copilului.
Pentru abuzurile pe care unii sunt predispuşi să le comită asupra minorului, Codul penal prevede în mod expres pedepse aspre, cu închisoare, în raport cu gravitatea consecinţelor pe care faptele acestora le pot avea în viaţa minorului.
Astfel, într-o primă mare categorie sunt incriminate faptele ce constituie infracţiuni la viaţa sexuală: violul cu menţiunea expresă dacă este comis asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, raportul sexual cu o minoră, seducţia şi corupţia sexuală.
Într-o a doua mare categorie de infracţiuni sunt incluse faptele care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială: abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului şi nerespectarea măsurilor privind încredinţarea lui.
De exemplu articolul 306 din Codul penal defineşte relele tratamente: "Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani" (Codul Penal), iar articolul 109 din Codul familiei prevede ridicarea drepturilor părinteşti în anumite situaţii: "Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părinţilor din drepturile părinteşti" (Codul familiei).
Dacă prin infracţiunile mai sus enumerate sunt sancţionate în mod expres faptele ce afectează buna dezvoltare a minorului, legea penală sancţionează şi alte fapte care implicit se răsfrâng negativ asupra evoluţiei copilului cum ar fi: punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, lăsarea fără ajutor, lăsarea fără ajutor prin omisiune de înştiinţare sau care constituie de regulă şi forme agravante ale infracţiunii tocmai prin pericolul grav ce-l reprezintă, afectând o valoare socială deosebită - minorul şi evoluţia sa.
Definirea abuzului asupra copilului
