Indicatii. Contraindicatii. Fiind izotonica, aceasta metoda zeaza dezvoltarea terapeutica a grupelor musculare ale segmentelor aferente trunchiului: radacinile membrelor, segmentele proximale si intermediare. Ea ar putea fi aplicata si la segmentul distal al membrului superior, pentru grupele musculare cu rol in prehensiune. Solicitind utilizarea unor rezistente aditionale si depunerea unor eforturi submaximale, metoda presupune, ca o conditie initiala, atingerea cotatiei 3 pe scala evaluarii clinice a fortei musculare (testing muscular), adica existenta unei capacitati de a realiza o contractie voluntara care sa deplaseze segmentul zat impotriva gratatiei si la amplitudine articulara maxima.
Cuprins:
Generalităţi |
sus  |
Indicaţiile sale majore sīnt: atrofia musculară posttraumatică, debilitatea funcţională īn afecţiuni neurologice periferice sau īn repro-gramarea neuromotorie a supleantelor folosite īn readaptarea funcţională a persoanelor cu handicap sever (orteze, proteze, dispozitive sau amenajări).
Dat fiind faptul că această metodă de tratament implică īn special contracţii dinamice, ea nu este indicată pentru muşchii parietali ai trunchiului, a căror funcţie predominantă este una tonico-statică.
Impunīnd constrīngeri mecanice, care se pot dovedi dăunătoare, metoda va fi recomandată doar după o recuperare posttraumatică satisfăcătoare a muşchiului, a tendonului şi a segmentului scheletic avut īn vedere.
Metoda necesită asanarea cīmpului articular aflat sub tensiune musculară, īntrucīt tehnica de lucru presupune existenţa unei articulaţii fără leziuni mecanice, afecţiuni degenerative sau procese inflamatorii.
Ca orice tehnică axată pe creşterea specifică a forţei musculare, metoda rezistenţelor directe progresive nu este cu adevărat eficientă, decīt dacă este practicată de adolescenţi sau de persoane tinere. Cīt despre copii şi bătrīni, aceştia vor fi execeptaţi de la practicarea acestei metode: primii, pentru că antrenamentul de forţă le este din principiu contraindicat; ceilalţi, pentru că nu mai dispun de mijloacele de adaptare tisulară necesare.
īn aplicarea acestei metode, nu trebuie să omitem:
- că dezvoltarea musculară nu trebuie să aibă loc īn prezenţa durerii; durerea nu numai că reprezintă o contraindicaţie, dar tinde să interzică orice efort, chiar şi redus ;
- că dezvoltarea musculară nu se poate face prin constrīngere. īn situaţii de boală, nici o constrīngere nu este īn măsură să creeze sau să menţină un nivel īnalt al motivaţiei, indispensabil participării conştiente şi durabile a subiectului.
1.2. Originea. Metoda de dezvoltare musculară izotonică numită metoda "rezistenţelor directe progresive" (RDP) īşi are originea īntr-o experimentare critică a metodei lui Delorme şi Watkins (1948) realizată īn perioada 1951-1958 la Centre de Readaptation des HBNPC din Oignies (Franţa).
Distingīndu-se de tehnica originală printr-o metodologie ameliorată şi printr-o aplicare mai clar definită, ea a făcut obiectul unor studii succesive īncepīnd cu 1958.
1.3. Aspectul metodei (fig. 81). Dezvoltarea forţei musculare izotonice se obţine īntr-o singură şedinţă pe zi cuprinzīnd exerciţii active grupate īn trei serii de mişcări complete:
- pentru prima serie, cu 2/5 din rezistenţa maximă;
- pentru a doua serie, cu 3/5 din rezistenţa maximă;
- pentru a treia serie, cu 4/5 din rezistenţa maximă. Rezistenţa maximă (RM) este determinată conform unui protocol
precis, dar uşor de folosit.
Noţiuni fundamentale |
sus |
Rezistenţa
Formula "rezistenţă mare/serii scurte" rezumă cit se poate de bine tehnica şi subliniază relaţia reciprocă īntre parametrii intensitate şi număr de repetări.
De cantitatea de rezistenţă ce trebuie neutralizată depinde, īn mod evident, intensitatea contracţiei care i se opune. Confruntarea cu succes cu o rezistenţă calificată drept "submaximală" (īn raport cu forţa disponibilă) este garanţia unor contracţii intense, cu implicarea totală a unităţilor motorii.
īn practica kinetoterapeutică, starea concretă a articulaţiilor şi a muşchilor, precum şi simţul kinestezic al pacienţilor s-au dovedit a fi elemente de prognostic īn cazul folosirii unui număr strict limitat de repetiţii (1-3), cu efecte pozitive īn practica sportivă abia la 50% din cazurile primite īn tratament.
Opţiunea pentru seria de 10 repetiţii s-a impus din mai multe motive:
- ca urmare a condiţiilor concrete de determinare a rezistenţei
maxime şi de desfăşurare a şedinţei de dezvoltare musculară, o
succesiune de 10 contracţii la 4/5 din rezistenţa maximă conduce rapid la un nivel critic de saturare locală de efort; instalarea precoce a unui fenomen de oboseală in situ evită solicitarea excesivă a funcţiei cardio-respiratorii şi se constituie īntr-o circumstanţă care se distinge net de condiţiile tipice antrenamentului de dezvoltare a anduranţei musculare ;
- numărul de repetiţii limitat la 10 īi permite subiectului să menţină un grad constant de concentrare mentală asupra activităţii voluntare pe care o desfăşoară, condiţie esenţială pentru atingerea unui nivel calitativ īnalt al proceselor neuromusculare aflate la originea conceptului de dezvoltare musculară. In interrelaţia "intensitate - repetitivitate", parametrul "repetiţii" reprezintă factorul invariabil, īn vreme ce "intensitatea" este desemnată ca elementul variabil, care evoluează īn funcţie de progresele obţinute. Elementul indicativ ce trebuie avut īn vedere este aşadar cuantificarea intensităţii critice a contracţiei.
Să reţinem că īn dezvoltarea musculară contează stimularea obţinută printr-o rezistenţă submaximală, recalculată īn fiecare zi, şi nu producerea unei cantităţi globale de activitate. Orice procedeu care constă īn ajustarea rezistenţei īn scopul de a spori posibilităţile de repetare sau de multiplicare a seriilor diferă de tehnicile de dezvoltare specifică a forţei musculare, care se orientează mai direct spre cultivarea rezistenţei şi anduranţei.
Rezistenţa directă |
sus |
Obiectivul acesteia este de a evita alterarea rezistenţei la mişcare, cum se īntīmplă īn cazul montajelor cu greutăţi şi scripeţi (fig. 82), unde efectului de coaptaţie al tensiunii musculare active i se adaugă o componentă longitudinală de compresiune intraarticulară.
2.2.1. Forma. Rezistenţa este produsă prin sarcini adiţionale, aplicate
direct pe segmentul mobilizat.
Sistemele care furnizează rezistenţe constante (frecare mecanică, control hidraulic, frīnare electromagnetică etc.) sīnt considerate inadecvate, dat fiind faptul că nu sīnt progresive (vezi infra). La fel de nepotrivită este şi rezistenţa creată prin opoziţie umană (din partea kinetoterapeutului sau a partenerului), care este inconstantă şi greu de cuantificat.
2.2.2. Traiectoria. Dat fiind faptul că efectul sarcinii adiţionale se datorează gravitaţiei, mişcarea are loc īn sens vertical10. Poziţia pentru un anumit exerciţiu este stabilită īn aşa fel īncīt rezistenţa să fie maximă īn poziţia finală a mişcării şi, īn general, īn cursa internă terminală a grupei musculare de tratat.
2.2.3. Mijloace de rezistenţă directă. Chiar dacă putem accepta unele improvizaţii īn aplicarea metodei (fig. 83), se consideră că utilizarea unor sarcini din ce īn ce mai grele trebuie să aibă loc fără riscuri şi pericole. Iată de ce stabilitatea sarcinii, lipsa īngreunărilor la articulaţiile distale (de exemplu, săculeţ de nisip);
evitarea strivirii ţesuturilor moi īn punctele de sprijin, controlarea acceleraţiei la coborīrea sarcinii sau simplificarea operaţiilor de manipulare a greutăţilor de către kinetoterapeut solicită existenţa unui material adaptat.
2.2.3.1. Haltera RDP" (fig. 84). Aparatul se prinde la articulaţia gleznei sau a īncheieturii mīinii, pe care le īncadrează. Subiectul este scutit astfel de necesitatea unei stabilizări active, din ce īn ce mai dificilă pe măsură ce discurile halterelor devin mai grele. Sarcina fiind solidară cu segmentul mobilizat, poziţia finală trebuie să fie orizontală, ceea ce implică instalarea corectă a subiectului (fig. 85). Să notăm că, pentru exerciţiile specializate vizīnd rădăcinile membrelor, subiectul trebuie să-şi asume īn mod activ efectul traiectoriei Pentru determinarea rezistenţei maxime şi stabilirea fracţionării acesteia īn şedinţele de dezvoltare musculară, greutatea sistemului de prindere trebuie īncorporată īn mod evident īn greutatea totală a sarcinii.
2.2.3.2. Braţul sarcinii. īn forma sa cea mai simplă, acest dispozitiv se reduce la o pīrghie rectilinie a cărei articulaţie mecanică se proiectează pe cīt posibil īn raport cu axa articulară a mişcării avute īn vedere. Sarcina este plasată la extremitatea barei articulate; un sistem de tip consolă (suport) capitonată serveşte drept punct de aplicare pentru segmentul care trebuie pus īn mişcare (fig. 86).
Braţul sarcinii suprimă orice efect de tracţiune longitudinală asupra segmentului osos şi asupra articulaţiei anatomice, iar poziţia iniţială este apropiată de verticala inferioară. Este un avantaj care trebuie apreciat la justa sa valoare, dat fiind faptul că, atunci cīnd sarcina devine relativ importantă, efectul disjuncţiei asupra articulaţiilor laxe ori instabile (spre exemplu, cazuri grave de entorsă a genunchiului) poate fi extrem de nociv.
Suportul de antrenament, deplasabil la nevoie, permite aplicarea unei rezistenţe pro-ximale (īnaintea unei zone cu leziuni osoase sau cutanate, pe bontul rămas īn urma unei amputări etc.) (fig. 87).
īn altă ordine de idei, axul mecanic asigură urmarea unei traiectorii dirijate care scuteşte persoanele implicate de controlul direcţional activ al mişcării. Totuşi, nu trebuie scăpată
din vedere nici un moment poziţia articulaţiei īn raport cu dispozitivul, care este necesar să fie constantă, īn caz contrar putīnd apărea perturbări ale cinematicii şi ale rezistenţei reale opuse mişcării.
Apoi, este obligatoriu ca dispozitivul să fie fixat pe un postament stabil şi să fie prevăzut cu mijloace de contenţiune adaptate poziţiilor iniţiale (scaun, rezemători, chingi de fixare).
Un sistem mai perfecţionat este acela cu suportul pentru sarcină deplasabil, independent de poziţia ocupată de suportul de antrenament. Se obţine un sistem articulat gradat care oferă 4 poziţii, stabilite īn raport cu lungimea braţului de pīrghie şi īn funcţie de reperele caracteristice metodei rezistenţelor directe progresive (fig. 88). Se suprimă astfel manipularea repetată a greutăţilor şi se elimină erorile de calcul. Să notăm că necesitatea de a realiza o construcţie solidă face ca braţul sarcinii să aibă o greutate substanţială, care trebuie (mai ales īn terapeutică) să fie contrabalansată cu ajutorul unui lest echilibrator. Oricum,
īn funcţie de particularităţile aparaturii, tara generală a braţului sarcinii şi a suportului sarcinii este bine să fie īncorporată īn calculul rezistenţei maxime şi al sarcinilor fracţionate. ■
2.2.3.3. Compasul de conectare. Este un dispozitiv care asigură
independenţa poziţiei sarcinii faţă de aceea a punctului de aplicare al
rezistenţei.
Suportul de antrenament, precum şi suportul sarcinii prezintă fiecare o bară rigidă articulată proprie.
Cele două pīrghii sīnt conectate printr-un ax comun şi pot fi poziţionate una faţă de cealaltă īntr-un raport unghiular determinat.
Dacă exerciţiul se realizează īn sens invers gravitaţiei (mişcare ascendentă), subiectul nu mai este obligat să ajungă īntr-o poziţie finală orizontală.
Singurul aspect care contează este poziţia finală a sarcinii, fiind suficient ca deschiderea compasului de conectare să fie reglată īn aşa fel īncīt să compenseze decalajul existent (fig. 89). Progresele īn amplitudine activă se concretizează de altfel prin ridicarea sarcinii mai sus de orizontală.
Altminteri, dacă plasăm pīrghia de antrenament undeva īn spate īn raport cu pīrghia sarcinii, atingem momentul maxim al rezistenţei īntr-o zonă situată īn interiorul cursei musculare, indiferent de poziţia segmentului īn spaţiu (de exemplu, la joncţiunea dintre cursa medie şi cea internă) (fig. 90).
Dar avantajul major constă īn folosirea unui inversor de gravitaţie, care permite executarea exerciţiilor īn sensul gravitaţiei (mişcări
descendente), respectīnd īntocmai datele metodei rezistenţelor directe progresive.
Coborīrea segmentului de tratat, care porneşte din poziţie orizontală, īn condiţiile īn care sistemul de conectare se află la 90°, iar sarcina se găseşte pe verticală sub articulaţie, duce la ridicarea sarcinii şi īntīmpină o rezistenţă aplicată direct, comparabilă cu cea īntīlnită īn situaţiile anterioare.
Se poate trece astfel de la antrenarea unui muşchi la o activitate care să implice antagonistul acestuia, fără ca deplasarea subiectului să fie absolut necesară.
In sfīrşit, este indicat ca aceste dispozitive (braţul de pīrghie şi compasul de conectare) să fie completate printr-un sistem de suporturi reglabile, care să limiteze coborīrea sarcinii. Avem astfel o poziţie iniţială sigură pentru tratamentul anchilozelor articulare şi utilă pentru odihnirea pacientului īn timpul relaxării musculare.
Progresivitatea rezistenţelor |
sus |
In metoda descrisă, rezistenţele directe pot fi calificate drept progresive din mai multe motive :
2.3.1. In cursul contracţiei izotonice. pentru una şi aceeaşi sarcină directă deplasată, rezistenţa opusă mişcării creşte progresiv, atingīnd
maximul de efort cīnd sarcina ajunge la orizontală; īn fiecare moment al deplasării ascendente a sarcinii, rezistenţa reprezintă produsul dintre aceasta şi braţul pīrghiei sale - cu alte cuvinte, depinde de "momentul său matematic".
Să observăm, īn special, că efortul necesar creşte pe măsură ce muşchiul se scurtează, devenind mai puţin eficient, ceea ce explică nevoia tot mai mare de efort voliţional.
2.3.2. īn cursul şedinţei de dezvoltare musculară, īn care fiecare serie o depăşeşte pe precedenta cu 1/5 din rezistenţa maximă (fig. 81); la fel se īntīmplă şi īn desfăşurarea testelor de dezvoltare a forţei.
2.3.3. īn cursul programului de dezvoltare a musculaturii, īn care controlul periodic al rezultatelor evidenţiază progresele rezistenţei maxime, fapt ce implică o reajustare atentă a rezistenţei la noul plafon al forţei musculare; dacă este adevărat că progresul obiectiv este fundamental īn plan organic (exacerbare adaptaţi vă funcţională), nu mai puţin adevărat este că la fel de esenţială īn plan psihologic (stimulare, autoemulaţie) se dovedeşte a fi şi concretizarea lui.
Principii tehnice |
sus |
Orice abatere de la regulile şi procedurile ce vor fi enumerate mai jos poate compromite eficienţa metodei; simple şi de bun-simţ, acestea vizează atingerea unui anumit nivel de exactitate īn identificarea rezistenţei maxime, pe măsura desfăşurării programului de dezvoltare a musculaturii.
3.1. Regulile testelor de rezistenţă maximală 3.1.1. Testul trebuie să fie săptămīnal. EI se face la sfirşit de săptămīnă, la 36-48 de ore de la ultima şedinţă de lucru. Ideal este deci să fie programat vinerea sau sīmbăta.
Este de dorit ca testul să fie efectuat dimineaţa, īntrucīt īn acest moment al zilei este de presupus că nici o altă activitate nu a avut răgazul să se interfereze cu disponibilitatea neuromusculară (hidroterapie, mers, jocuri sportive, ergoterapie funcţională etc).
3.1.2. Condiţiile de desfăşurare a testului trebuie să fie aceleaşi ca şi īn cazul şedinţei de dezvoltare musculară. Regula se referă la:
- poziţia iniţială care, o dată definită, va fi menţinută īn mod activ sau pasiv;
- zona de rezistenţă maximă: cursă internă sau cursă medie;
- punctul de aplicaţie al rezistenţei, care trebuie să fie situat īntr-o arie constantă, īn aşa fel īncīt să se evite orice modificare de lungime care ar putea surveni la nivelul braţului de pīrghie.
3.1.3. Testul trebuie să se desfăşoare după un protocol precis, numărul mişcărilor efectuate īn scopul īncălzirii fiind constant.
Valoarea rezistenţelor tot mai mari care se opun mişcării creşte proporţional de la un test la altul şi se stabileşte īn funcţie de forţa cunoscută.
Creşterea efortului īn timpul testării rezistenţei maxime se va realiza cu ajutorul unor "unităţi de sarcină", să zicem 500 g pentru grupele musculare ale membrului inferior şi 250 g pentru cele ale membrului superior.
3.1.4. Amplitudinea aleasă este decisivă. Dorinţa de a mări sarcina maximă nu poate justifica īn nici un caz o diminuare a amplitudinii. Dacă intervine un factor nou, care impune o asemenea decizie, testul trebuie reluat īn īntregime, ca şi cum ar fi vorba despre īnceputul unui nou program, cu totul diferit de cel anterior.
3.2. Testul de evaluare a rezistenţei maxime
Este testul iniţial din cadrul unui program de dezvoltare musculară pentru o anumită grupă de muşchi. īn acest moment nu dispunem īncă de nici un element cu ajutorul căruia să putem intui, cu o oarecare certitudine, forţa de care dispune subiectul. Prin urmare, vom adopta, fără probleme pentru acest prim punct, o procedură arbitrară.
3.2.1. Instalarea subiectului ţine seama de poziţia iniţială aleasă, īn funcţie de grupa musculară de tratat şi de cursa articulară avută īn vedere.
3.2.2. Precizarea amplitudinii se face īn funcţie de poziţia finală obţinută printr-o contracţie "īn gol", adică īn absenţa unei rezistenţe adiţionale adăugate greutăţii segmentului; figura 92 prezintă diferite procedee care permit respectarea acestei exigenţe : un element de reper suspendat de un sistem reglabil, un montant gradat sau un goniometru.
3.2.3. Urmărirea rezistenţei maxime printr-o succesiune de contracţii īn ritm lent (vezi paragraful 3.3.1); la fiecare repetiţie se adaugă cīte o "unitate de sarcină" īn punctul de aplicaţie ales (fig. 93).
3.2.4. Determinarea rezistenţei maxime : dacă, pe motiv că sarcina a devenit prea grea, subiectul nu mai atinge reperul de amplitudine, chiar dacă i s-au acordat două īncercări suplimentare, reţinem ca valoare actuală a rezistenţei maxime ultima sarcină ridicată īn mod convenabil.
3.2.5. Nivelurile de forţă:
- īn cazul unei forţe slabe, cīnd rezistenţa adiţională (īn valoare absolută) este redusă, subiectul are tendinţa de a ridica segmentul proximal deasupra planului de sprijin, fapt care īi permite, īntr-un mod mai mult sau mai puţin conştient, să atingă reperul de amplitudine, deşi cursa contracţiei a īncetai să mai fie completă.
3.2.6. Test controlateral. Dacă se poate, este foarte indicat ca testarea grupului muscular deficient să fie precedată de o testare a grupei analoage sănătoase sau prevalente controlateral; se realizează astfel o iniţiere psihomotorie īn efortul maxim, de cele mai multe ori foarte utilă īn situaţia kinetoterapeutică dată; cifra Ia care se ajunge va servi la aprecierea īn mod comparativ a deficitului şi la identificarea nevoilor reale de fortifiere a zonei afectate.
3.3. Şedinţa de dezvoltare musculară
Are loc o dată pe zi şi constă īn executarea, īn condiţii spaţiale stabilite īn prealabil (instalare, amplitudine şi poziţie finală), a trei serii de cīte 10 mişcări contra rezistenţă adiţională, la 2/5, 3/5, respectiv 4/5 din rezistenţa maximă (fig. 81).
3.3.1. Ritmul mişcărilor. Cadenţa optimă recomandată este de 10 contracţii pe minut.
La o deplasare unghiulară de 90°, faza de ridicare a sarcinii printr-o contracţie dinamică concentrică se realizează īn circa o secundă. Demarajul are loc īn mod lent, iar traiectoria este parcursă cu o viteză relativ uniformă.
Rămīnerea pentru un timp scurt, dar net delimitat, īn poziţia finală, īn contact cu reperul de amplitudine, provoacă apariţia unei faze izo-metrice cu o durată de o jumătate de secundă.
Coborīrea, controlată printr-o contracţie excentrică cu rol de frīnare, la care se adaugă relaxarea musculară completă īn poziţia ini|ială, are o durată medie de o secundă şi jumătate (fig. 94).
Ritmul mişcărilor şi intensitatea efortului au drept consecinţă insuficienţa contracţiilor īn cazul īn care acestea au un caracter automat. Participarea voluntară atentă şi susţinută a subiectului este o condiţie sine qua non a reuşitei exerciţiului.
3.3.2. Alternanţa efort - repaus. īn timpul desfăşurării seriilor, fiecare perioadă de efort este urmată de una de repaus, cu o durată echivalentă, care precedă īnceperea contracţiei următoare. Astfel, pentru deplasările unghiulare de 90° se īnregistrează
3 secunde de efort şi 3 secunde de pauză. īn consecinţă, durata medie
a seriei este de aproximativ 1 minut.
īntre serii se planifică o perioadă de recuperare cu o durată :
- cel puţin egală cu durata seriei precedente;
- reprezentīnd cel mult dublul acesteia.
Din punct de vedere practic, īntreruperea este folosită pentru suplimentarea sau schimbarea greutăţilor.
īn concluzie, şedinţa de dezvoltare a musculaturii destinată unei anumite grupe musculare trebuie să dureze īntre 5 şi 7 minute (fig. 95).
3.3.3. īncălzirea pregătitoare. Primele două serii, realizate cu 2/5, respectiv 3/5 din rezistenţa maximă, pregătesc seria executată cu 4/5
din rezistenţa maximă, care este de fapt partea şedinţei destinată īn mod special dezvoltării musculaturii.
Virtuţile īncălzirii care trebuie sa preceadă un efort maxim sīnt bine cunoscute:
- intensificarea circulaţiei locale;
- creşterea temperaturii interne locale;
- scăderea viscozităţii şi elasticităţii tisulare ;
- ameliorarea lubrifierii sinoviale.
Deducem de aici că īncălzirea preliminară are rolul de a preveni incidentele intrinsece care au la origine o suprasolicitare mecanică (rupturi, distensii sau tendinite). O altă concluzie ar putea fi legată de importanţa īncălzirii pentru optimizarea randamentului imediat al "motorului" muscular şi al organelor anexe de transmisiune.
Iată de ce īncălzirea poate fi foarte bine pasivă, recurgīndu-se la masaj şi la termoterapie (radiaţii infraroşii, diatermie sau fangoterapic), aplicate local la nivelul grupei musculare sau al articulaţiei avute īn vedere.
Dimpotrivă, implicaţiile psihomotorii ale īncălzirii active, deşi importante, sīnt mult mai rar aduse īn discuţie.
Aşa cum şi sportivii de performanţă vizualizează şi repetă mental filmul senzoriomotor al gestului sau acţiunii pentru care se pregătesc, nu este deloc lipsit de interes ca şi subiecţii care urmează terapia de recuperare să fie īndrumaţi să se concentreze psihic asupra efortului cerut.
Este de la sine īnţeles că īn mediul īnconjurător nu trebuie să existe factori susceptibili de a distrage atenţia subiectului (conversaţii, afluenţă de persoane, jocuri colective etc).
Ajunşi īn acest punct al analizei, să subliniem, o dată īn plus, faptul că nu trebuie să ne mulţumim numai cu serii de exerciţii executate īn mod automat, formal sau şablonizat. Ritmul acestora va fi obligatoriu respectat, terapeutul trebuind să evite o accelerare care ar sugera dorinţa de a ajunge mai repede la scopul final propus.
3.3.4. Seria de dezvoltare musculară. Cu condiţia determinării exacte a rezistenţei maxime, repetarea a 10 contracţii succesive cu o amplitudine constantă Ia 4/5 RM reprezintă nivelul de efort la limita maximă a posibilităţilor musculare de moment.
īn afara noţiunilor practice enumerate mai sus, se va ţine seama de următoarele aspecte:
- īn mişcările ascendente, dacă sarcina adiţională este redusă, putem asista la scăderea amplitudinii active īn timpul ultimelor repetări, situaţie īn care pot apărea unele compensaţii. Subiectul trebuie īndrumat să-şi orienteze efortul īn direcţia dorită sau, la nevoie, terapeutul se va mulţumi cu o serie finală scurtă, dar executată cīt se poate de corect. In orice caz, este absolut necesar să verificăm cu atenţie respectarea regulilor cu ocazia testului următor;
- atunci cīnd antrenamentul prealabil al subiectului atinge un nivel ridicat, prima săptămīnă de tratament pare a prezenta un grad de dificultate prea scăzut, iar rezistenţele cu care se lucrează, de asemenea, prea uşoare. Se constată astfel că subiectul dispune de o rezervă suplimentară de forţă, care i-ar permite să realizeze un număr mai mare de contracţii suplimentare (să nu uităm că subestimarea rezistenţei maxime s-a făcut īn mod deliberat); pentru a evita frustrarea subiecţilor excesiv de motivaţi, li se va propune creşterea timpului de menţinere a poziţiei finale īn aşa fel īncīt cele 10 repetări la 4/5 RM să le ofere īn final senzaţia unui efort satisfăcător.
Testul de evoluţie a rezistenţei maxime |
sus |
O dată clarificate toate aceste aspecte, putem să ne ocupăm mai īndeaproape de posibilităţile de care dispune subiectul. De la o săptămīnă la alta, rezistenţa maximă va exprima astfel, din ce īn ce mai bine, forţa potenţială a grupei musculare tratate.
Primul protocol de test va fi astfel definitiv abandonat.
Metoda adoptată pentru desfăşurarea īn continuare a programului este destinată acum observării evoluţiilor īnregistrate. Regulile enunţate (vezi supra) vor fi respectate:
- testul are loc la sfīrşit de săptămīnă (cf. 3.1.1);
- testul este conform cu şedinţa de dezvoltare musculară (cf. 3.1.2).
3.4.1. Controlul amplitudinii active maxime, constīnd īn verificarea poziţiei reperului de amplitudine; acest element este esenţial īn cadrul unei recuperări a masei şi forţei musculare terapeutice scăzute īn cazul unei alterări a funcţiei articulare (de exemplu, flexum la genunchi sau la cot).
3.4.2. Perioade scurte de īncălzire: se execută 3 serii scurte a cīte 3 mişcări, cu sarcinile utilizate īn mod obişnuit īn cadrul şedinţei de dezvoltare musculară, aşadar cu 2/5, 3/5, respectiv 4/5 din rezistenţa maximă; reducerea duratei īncălzirii (la 9 mişcări) este compensată de intensitatea acesteia (folosirea a 4/5 din rezistenţa maximă).
3.4.3. Controlul forţei: după adăugarea a īncă 1/5 din rezistenţa maximă cunoscută, i se cere subiectului să efectueze o contracţie la
amplitudinea dorită, atingīndu-se astfel din nou performanţa maximă a testului precedent; īn cazul unui eşec, se impune o analiză amănunţită a stării locale (reacţii inflamatorii, dureri articulare sau musculare etc.) şi, la nevoie, a stării generale (surmenaj, sindroame de astenie etc.); īn lipsa unor elemente precise şi obiective, de vină ar putea fi calitatea tehnică a şedinţelor din săptămīna care s-a scurs sau atitudinea necooperantă a subiectului.
3.4.4. Reajustarea rezistenţei maxime : după 10 exerciţii, se va urmări evoluţia de la o contracţie la alta, prin adăugarea succesivă a unor "unităţi de sarcină". La fel ca īn testul precedent, dacă subiectul eşuează, i se acordă două īncercări; ultima sarcină ridicată īn mod convenabil, fiind reţinută ca noua valoare a rezistenţei maxime, va fi utilizată pentru determinarea sarcinilor īn viitorul program săptă-mīnal de dezvoltare musculară.
Evoluţia cifrei reprezentīnd rezistenţa maximă indică o creştere a forţei grupei musculare tratate.
Atunci cīnd două teste succesive de evoluţie semnalează o stagnare a progresului, se consideră că metoda a atins nivelul maxim. Dacă totuşi nevoia de dezvoltare sub aspect kinetoterapeutic subzistă, este momentul să optăm pentru o altă formă de antrenament (exerciţii funcţionale, tehnici izometrice, dezvoltare musculară sinergică etc).
īn orice caz, nu trebuie să uităm nici un moment că obiectivul kineto-terapiei nu este acela de "a face muşchi" (apanajul culturismului), ci de a obţine un beneficiu terapeutic sau funcţional.
Din punct de vedere tehnic, aplicarea metodei cunoaşte două variante, ambele de o utilitate apreciabilă īn plan terapeutic.
4.1. Revenirea frīnată
Există cazuri īn care faza de revenire īn poziţia iniţială este perturbată de parcurgerea unei etape dureroase, īn vreme ce faza de contracţie concentrică spre poziţia finală şi menţinerea segmentului īn contracţie statică nu ridică nici o altă problemă īn afara efortului solicitat.
Depinzīnd la īnceput de greutatea segmentului şi de sarcina adiţională, intensitatea opoziţiei īn faza de revenire este gradată īn aşa fel īncīt să determine o contracţie moderată. Contracţia musculară obţinută are avantajul de a fi uşor crescătoare pīnă la depăşirea arcului dureros care trebuie suprimat, atenuīndu-se apoi treptat şi dispărīnd cu totul īn preajma poziţiei iniţale.
Exerciţiul descris necesită intervenţia directă a kinetoterapeutului, dar, īn situaţii extreme, el va putea fi executat şi de către subiectul īnsuşi (fig. 98), cu condiţia unei inteligente colaborări din partea acestuia.
Cu ocazia testelor săptămīnale, terapeutul nu va omite să verifice modificările unghiulare ale arcului dureros sau eventuala dispariţie a acestuia, īn funcţie de intensitatea efortului excentric īn cursul uneia dintre cele 3 serii fracţionate.
Progresele īn privinţa forţei, concomitente cu evoluţia coordonării neuromusculare, contribuie de cele mai multe ori la ameliorarea clară a disfuncţiei iniţiale.
4.2. Contracţiile izometrice progresive
Am putea fi tentaţi ca, la īnceputul programului de dezvoltare musculară, să optăm pentru faza statică de contracţie, mai ales dacă urmărim obţinerea unei amplitudini articulare mai largi sau dacă dorim să preīntīmpinăm reacţiile inflamatorii cauzate de o solicitare articulară prematură.
In acest caz, putem recurge la un tip de exerciţiu care să permită aplicarea unei rezistenţe directe progresive, suscitīnd astfel o contracţie izometrică, la rīndul ei progresivă.
Segmentul de tratat va fi antrenat īntr-o mişcare descendentă, cauzată de greutatea proprie şi de cea a rezistenţei adiţionale. Totuşi, el este menţinut la nivelul superior al cursei articulare datorită tensiunii echili-brante a unui resort īncorporat īntr-un circuit cu un singur scripete.
Destinderea progresivă a sistemului īn 2-3 secunde asigură refacerea treptată a sarcinii. Menţinīnd contactul cu reperul de amplitudine, subiectul realizează o contracţie izometrică progresivă (fig. 99).
Apariţia progresivă a rezistenţei trebuie considerată ca un factor evident de răspuns neuromuscular intensiv.
Atenţia susţinută din partea subiectului este un element stimulant, de o valoare superioară celei reprezentate de contracţiile izometrice realizate cu sisteme fixe şi imobile.
Etalonarea din ce īn ce mai exactă a rezistenţei obiectivează forţa desfăşurată la fel de bine ca dinamometrul sau alte dispozitive concepute pentru măsurarea forţei.
Procedeele testelor de evaluare şi de evoluţie īşi conservă caracteristicile.
īn limitele indicaţiilor ţinīnd de fiziologia musculară şi ale contra-indicaţiilor anatomopatologice, metoda rezistenţelor directe progresive şi-a dovedit valoarea.
Eficienţa acestei metode depinde īn mare măsură de respectarea conţinutului şi a spiritului său. Dacă este denaturată prin laxism sau diversificare, ea va suferi, ca orice altă metodă, un inevitabil declin.
In sfīrşit, nu putem ignora faptul că, pe toată durata aplicării programului de dezvoltare musculară, rolul psihopedagogie al kinetotera-peutului este esenţial. Fără prezenţa activă şi stimulantă a acestuia, angajamentul entuziast şi tenace al subiectului - care permite metodei să "scoată" maximum de efect din forţa potenţială a grupei musculare sau a grupelor musculare tratate - ar fi practic imposibil.
Generalităţi
