Exercitiul mecanolerapeutic este exercitiul care foloseste in scop terapeutic un aparat mecanic in cadrul reeducarii si readaptarii functionale. Aparatul primeste o forma de energie pe care o transforma si o restituie, pentru a produce un anumit efect.
Pe aceasta structura pot fi create doua tipuri de exercitii:
- exercitii de mobilizare articulara ;
- exercitii de elongatie vertebrala.
Masinile au inceput sa fie utilizate in scop terapeutic cu multa vreme in urma, si ne referim in primul rind la aparatele de redresare a scoliozei, la aparatele Zander, la aparatele pentru culturism etc. Mecanoterapia a cunoscut o epoca de glorie, urmata de o perioada de declin, consecinta a criticilor dure formulate de "Council on Physical Medecine of the American Association" ( Waghemacker). Din condamnarea mecano-terapiei a at de cistigat gimnastica, desi cele doua domenii nu ni se par abile sub nici un aspect.
Cuprins:
Definiţie. istoric |
sus  |
Mecanoterapia era aşadar sortită să dispară; or, īn prezent, ne găsim īn faţa următorului paradox : mecanoterapia nu se studiază deloc sau se studiază doar īn mică măsură şi este prea puţin apreciată, deşi an de an se vīnd un număr impresionant de aparate şi nu există centru de reeducare sau cabinet care să nu aibă īn dotare cel puţin unul, fie că uzează de el sau nu.
īn ceea ce ne priveşte, considerăm că, asemenea oricărei alte terapii, mecanoterapia are atīt indicaţii, cīt şi contraindicaţii, atīt avantaje, cīt şi inconveniente.
Principiul exerciţiilor |
sus |
2.1. Exerciţii de mobilizare articulară
Aparatul permite mobilizarea unui segment īn condiţiile īn care celelalte segmente īşi păstrează stabilitatea. Segmentul de mobilizat este solidar cu una dintre piesele aparatului, articulată pe o axă care trebuie să treacă prin centrul articular al segmentului. Piesa poate fi pusă īn mişcare :
- de o forţă exterioară, care determină mobilizarea pasivă a segmentului ;
- de un alt membru al pacientului, piesa funcţionīnd īn regim de mobilizare autopasivă;
- de respectivul segment de membru, situaţie īn care avem de-a face cu o mobilizare activă;
- de o forţă exterioară care se opune mişcării, provocīnd o mobilizare activă cu rezistenţă.
Mobilizarea descrisă este analitică (antrenează o singură articulaţie), dar unele aparate asigură o mobilizare globală (mai multe articulaţii, un membru sau chiar īntregul corp).
Aparatele sīnt adesea polivalente, permiţīnd astfel executarea mai multor categorii de exerciţii, care pot fi clasificate īn funcţie de tipul de mobilizare pe care o provoacă sau īn funcţie de principiul mecanic conform căruia funcţionează.
2.2. Exerciţii de eiongaţie vertebrală
Acest tip de exerciţii permite tensionarea progresivă a coloanei vertebrale sau a unui segment al acesteia avīnd drept scop obţinerea:
- unei anumite distanţări a suprafeţelor articulare;
- unei anumite alungiri a tendoanelor şi a muşchilor periarticulari;
- unei diminuări a tensiunii intradiscale.
Coloana vertebrală este supusă unor forţe cu sensuri contrare (fig. 1):
- prima forţă (FI sau forţa de contratracţiune) are două puncte de aplicaţie fixe: unul este situat pe masa de tracţiune, celălalt se află īn legătură cu o parte a corpului (cap, membru superior, trunchi, bazin, membru inferior);
- a doua forţă (F2 sau forţa de tracţiune) este aplicată īntr-o altă parte a corpului (de exemplu, FI pe torace, F2 pe bazin); partea corpului care trebuie supusă elongaţiei se situează īntre punctele de aplicare ale celor două forţe.
Un sistem mecanic deplasează F2 īntr-o direcţie opusă lui FI. Există mai multe sisteme de tracţiune :
- prin cablu: cablul se īnfăşoară īn jurul unui cilindru cu ajutorul unei manivele sau al unui motor (acceleraţie unghiulară constantă);
- cu melc (transformarea unei mişcări circulare uniforme īntr-o mişcare rectilinie uniformă);
- cu pompa hidraulică.
Sistemul este prevăzut cu un dinamometru (resort etalonat) pentru măsurarea şi reglarea intensităţii forţei de tracţiune, precum şi cu un indicator al vitezei de eiongaţie şi cu o panglică gradată, care permite evaluarea amplitudinii de deplasare a forţei de tracţiune.
Modalităţile practice şi materialul necesar |
sus |
3.1. Mobilizarea articulară pasivă
Piesa articulată este pusă īn mişcare de o forţă -exterioară, produsă fie de o contragreutate, fie de un motor electric.
3.1.1. Contragreutatea poate funcţiona ca un sistem "greutate -scripete" sau "greutate - pīrghie".
Sistemul "greutate - scripete" (fig. 2) cuprinde un cablu, unul sau doi scripeţi şi o greutate variabilă ; este un sistem similar celui utilizat īn terapia cu scripeţi, cu următoarele deosebiri :
- sistemul mecanic prezintă īn plus un dispozitiv de fixare pentru segmentele de imobilizat şi un dispozitiv de ghidare pentru segmentul de mobilizat;
- deplasarea are loc conform unei traiectorii precise, eliminīndu-se orice mişcare parazită.
Prin intermediul cablului, greutatea deplasează piesa articulată; mişcarea este una pasivă, īnsă revenirea solicită fie activitatea muşchilor antagonişti, fie intervenţia altui membru (mīna, spre exemplu).
Sistemul "greutate - pīrghie" presupune existenţa unei greutăţi constante, care se deplasează pe un braţ al pīrghiei, diminuīnd sau sporind forţa contragreutăţii:
F=greutatea x lungimea braţului de pīrghie.
La fel ca īn cazul sistemului "greutate - scripete", piesa metalica este deplasată cu ajutorul contragreutăţii şi numai revenirea la poziţia iniţială solicită participarea subiectului.
īn prezent, sistemul "contragreutate - scripete" este utilizat īn special pentru mişcările de circumducţie şi rotaţie (fig. 3).
Dacă sistemul funcţionează īn plan vertical, contragreutatea, care descrie īn deplasarea ei un cerc, va realiza o mişcare activă cu rezistenţă pe jumătate din segmentul ei de revoluţie, antrenīnd astfel o mişcare activă contra rezistenţă a membrului care acţionează sistemul (fig. 3 b); īn a doua parte a mişcării de revoluţie (fig. 3 c), contragreutatea va produce o activitate motorie şi va determina o mobilizare pasivă a membrului. Forţa exercitată sau suportată este egală cu produsul dintre greutate şi lungimea braţului de pīrghie, ultima variabilă depinzīnd de poziţia greutăţii īn spaţiu (fig. 3 d).
Dacă sistemul funcţionează īn plan orizontal, masa contragreutăţii este constantă, iar forţa care o pune īn mişcare are aceeaşi intensitate (cuplu de forţe); activitatea motorie este egală īn acest caz cu activitatea de rezistenţă, iar braţul pīrghiei cuplului de forţe are o lungime constantă.3.1.2. Motorul electric. O altă posibilitate ar fi ca piesa articulată să fie
pusă īn mişcare de un motor electric, care poate interveni īn ambele
sensuri ale mişcării (īn īntregime pasivă).
Amplitudinea articulară, precum şi corespondenţa dintre axele articulare trebuie să fie bine gīndite īnainte de punerea īn funcţiune a motorului.
Din raţiuni de securitate şi pentru a oferi pacientului posibilitatea de a face pauză atunci cīnd simte nevoia, motorul trebuie să fie prevăzut cu un sistem de oprire constīnd fie īntr-o pīrghie de debreiere, fie īntr-un īntrerupător manual.
Dat fiind faptul că orice greşeală de reglare poate avea consecinţe grave asupra articulaţiei, această tehnică este puţin utilizată.
La anumite aparate, motorul intervine doar īntr-o anumită etapă a mişcării: o comandă manuală permite punerea lui īn funcţiune īn momentul cīnd mişcarea activă nu mai este posibilă sau atunci cīnd se doreşte sā se insiste asupra ultimelor grade de amplitudine.
3.2. Mobilizarea articulară autopasivă
Piesa articulată este pusă īn mişcare de către pacient prin intermediul altui membru, superior sau inferior. Există mai multe tipuri de sisteme mecanice:
- pīrghie manuală directă : acţionată cu ajutorul membrului superior, prelungeşte piesa articulată;
- pīrghie manuală cu manivelă sau volant (fig. 4);
- pedală directă, tip maşină de cusut;
- pedală care pune īn mişcare un volant, tip bicicletă medicinală. Mobilizarea poate fi īn īntregime pasivă, dar poate fi şi activă-
-asistată, existīnd īn fapt două posibilităţi: 1. segmentul de membru pune īn mişcare piesa metalică cu ajutorul sistemului autoasistat; 2. sistemul intervine doar īntr-o anumită etapă a mişcării.
3.3. Mobilizarea articulară activă contra rezistenţă
Segmentul de membru provoacă deplasarea piesei articulate, mişcare căreia i se opune o forţă exterioară (această forţă, care este de fapt o rezistenţă, poate fi obţinută cu ajutorul mai multor tipuri de sisteme mecanice).
3.3.1. Sistemul "greutate - scripete". Este un sistem care funcţionează la fel ca şi sistemul pasiv din paragraful 1, cu deosebirea că īn acest caz avem in vedere partea activă a mişcării. Rezistenţa intervine doar pe unul dintre sensurile mişcării, revenirea fiind pasivă sau, lucru şi mai de dorit, īmbrăcīnd forma unei rezistenţe negative (cursă musculară excentrică). Rezistenţa este direct proporţională cu greutăţile suspendate de cablu, conform principiilor terapiei cu scripeţi.
3.3.2. Sistemul "greutate -pīrghie". Sistemul funcţionează la fel ca sistemul pasiv descris īn paragraful 1, un sens al mişcării fiind activ, iar revenirea pasivă sau cu rezistenţă negativă. La o greutate constantă, rezistenţa este proporţională cu lungimea braţului pīrghiei. La aparatele de circumducţie, sistemul cu o contragreutate, care presupune desfăşurarea unei părţi a mişcării īn mobilizare pasivă, a fost īnlocuit cu un sistem cu patru contragreutăţi, situate īn acelaşi plan pe axe perpendiculare. In acest sistem similar volantului, rezistenţa este constantă şi proporţională cu masa şi cu pătratul razei (fig. 5).
3.3.3. Sistemul hidraulic. Obţinută prin deplasarea unui fluid dintr-un compartiment īn altul, rezistenţa creşte sau scade īn funcţie de diametrul vanelor de trecere.
Sistemul se compune aşadar dintr-un cilindru īmpărţit īn două compartimente şi un piston care īmpinge lichidul dintr-un compartiment īn altul prin vane cu diametre variabile, rezistenţa depinzīnd de gradul de deschidere a vanelor.
Rezistenţa este constantă īn ambele etape ale mişcării, indiferent de poziţia segmentului īn spaţiu sau de valoarea unghiulară a deplasării, şi anulează orice inerţie, avantaj considerabil ce recomandă acest sistem dintre toate celelalte sisteme bazate pe rezistenţă (fig. 6).
3.3.4. Sistemul elastic. Rezistenţa este dată de tensionarea unui elastic sau a unui resort. Ea creşte īn timpul tensionării sistemului şi atinge valoarea maximă la sfīrşitul īntinderii, īntoarcerea la lungimea normală putīnd antrena fie o mişcare pasivă, fie o mişcare activă cu rezistenţă.
Elasticul este utilizat doar īn stare de tensiune, īn vreme ce resortul poate fi utilizat atīt īn tensiune, cīt şi īn compresiune (fig. 7).
Fig. 6. Rezistenţa īn sistemul hidraulic (H. Cuinier):
- rezistenţă īn ambele sensuri ale mişcării: dus (circuitul a)
şi īntors (circuitul b);
- rezistenţă variabilă īn funcţie de vană (cīte o vană pe circuit).
3.3.5. Sistemul bazat pe frecare. Rezistenţa īn acest sistem, cu aplicaţii īn principal la dispozitivul de frīnare utilizat la biciclete, este obţinută prin frecarea dintre două suprafeţe.
3.4. Elongaţia vertebrală
Cel mai adesea, mesele de tracţiune sīnt alcătuite din două părţi: o placă fixă şi una mobilă pe orizontală, aflată īn legătură cu un sistem de tracţiune ; unele mese de tracţiune permit combinarea mişcărilor de rotaţie cu mişcări de īnclinare, oferind astfel posibilitatea realizării de mobilizări prin tracţiune.
Forţele de tracţiune şi contratracţiune sīnt aplicate pe corp prin intermediul mai multor tipuri de sisteme :
- corsete toracale sau lombare;
- pentru cap, căpăstru sau curele care se trec pe sub bărbie;
- dispozitive de sprijin aplicate īn scobitura poplitee sau sub-ax ilară;
- chingi pentru glezne.
Este indicat ca punctele de aplicaţie ale celor două forţe să fie situate cīt mai aproape posibil de zona de tratat, altminteri acţiunea va fi mai globală, riscīnd să se disperseze la mai multe etaje vertebrale.
Aspecte pedagogice |
sus |
4.1. Exerciţii cu mobilizare pasivă, şi autopasivă
Aceste exerciţii presupun cunoaşterea unui anumit număr de reguli şi date, condiţie esenţială pentru instalarea pacientului īntr-o poziţie corectă, reglarea convenabilă a maşinii, īnţelegerea mişcării şi participarea activă a subiectului.
4.1.1. Cunoaşterea principiilor mobilizării pasive: regula evitării durerii, respectarea amplitudinilor articulare şi a axelor, solicitarea unei singure articulaţii o dată, mobilizarea lentă şi blīndă, care să nu antreneze declanşarea reflexelor de apărare.
4.1.2. Cunoaşterea pacientului. Pentru reglarea amplitudinii articulare sīnt interesante toate bilanţurile, īnsă bilanţul articular este indispensabil.
4.1.3. Cunoaşterea obiectivelor. Mobilizarea pasivă are două indicaţii principale: creşterea amplitudinii īn caz de anchilozare articulară şi conservarea funcţiei articulare īn siuaţia īn care mişcarea activă este imposibilă sau contraindicată.
4.1.4. Instalarea pacientului. Pacientul trebuie să fie instalat confortabil, īntr-o poziţie care să nu solicite nici un efort din partea acestuia; toate segmentele trebuie să fie asigurate īmpotriva oricărei deplasări nedorite; axa articulaţiei trebuie să corespundă exact cu axa mecanică; segmentele de imobilizat trebuie să fie fixate, dar nu prea strīns, pentru a nu jena circulaţia; segmentele care urmează a fi mobilizate trebuie să fie ataşate de piesa metalică, fără ca aceasta să īmpiedice īn vreun fel mişcarea.
4.1.5. Reglarea amplitudinii articulare. Se va face īn funcţie de bilanţul articular şi de indicaţii. Dacă se urmăreşte creşterea amplitudinii articulare, amplitudinea maşinii trebuie să fie superioară cu cīteva grade amplitudinii articulare a subiectului, orice progres fiind urmat īn mod obligatoriu de o creştere a amplitudinii aparatului.
Dacă scopul urmărit este conservarea funcţiei articulare, amplitudinea maşinii trebuie să aibă aceeaşi valoare ca şi amplitudinea articulară a subiectului.
4.1.6. Reglarea intensităţii forţei exterioare. īn sistemul cu contragreutate, greutatea trebuie să fie suficientă pentru a deplasa segmentul de membru - prin urmare, va fi calculată īn funcţie de masa segmentului de mobilizat şi de poziţia acestuia īn raport cu gravitaţia (care poate fie să faciliteze, fie să frīneze acţiunea contragreutăţii). Dacă forţa muşchilor antagonişti nu este suficientă pentru a readuce
contragreutatea īn punctul iniţial sau īn cazul īn care o implicare a acestora ar fi inutilă sau contraindicată, se va recurge la un sistem manual.
4.1.7. Participarea pacientului la exerciţiu. Pacientul va fi stimulat să se implice īn realizarea mişcării dacă i se explică scopul exerciţiului, principiul mecanic, dirijarea exerciţiului şi dozarea efortului.
4.1.7.1. Explicarea scopurilor. Pacientul trebuie să ştie ce anume se urmăreşte prin respectivul exerciţiu şi īn ce mod se integrează acesta īn ansamblul tratamentelor pe care le urmează īn evoluţia vindecării şi readaptării sale. Apoi, este absolut necesar să i se ofere posibilitatea de a-şi urmări progresele la diferite reglaje (amplitudine, greutate).
4.1.7.2. Explicarea mijloacelor. Ştiut fiind că īnţelegerea duce la evitarea angoasei īn orice tip de activitate, pacientul trebuie să cunoască principiul mecanic utilizat şi să aibă posibilitatea de a opri maşina dacă oboseşte sau īn cazul vreunui incident.
4.1.7.3. Dirijarea exerciţiului. In cazul unei mobilizări pasive, participarea subiectului pare a fi nulă, astfel īncīt este bine să i se ceară să urmărească mental mişcarea efectuată, să o vizualizeze şi să o simtă; el trebuie să semnaleze orice durere care apare īn timpul mişcării, aceasta putīnd fi eliminată printr-o reglare diferită a amplitudinii sau a forţei exterioare.
īn mobilizarea autopasivă, participarea subiectului este foarte importantă, el fiind responsabil de mişcarea pe care o imprimă segmentului de membru; iată de ce este indicat să i se dea toate informaţiile cu privire la amplitudinea articulară ce trebuie obţinută şi la caracterul nociv al durerii.
Exerciţiu cu mobilizare activă contra rezistentă |
sus |
Solicitīnd muşchii segmentului vizat, acest tip de exerciţiu se poate realiza doar īn condiţiile cunoaşterii unui anumit număr de reguli şi aspecte.
4.2.1. Cunoaşterea subiectului. Orice activitate musculară presupune muşchi capabili să o realizeze - prin urmare, o testare musculară prealabilă este īntotdeauna bine venită. Bilanţul cardiovascular va permite reglarea efortului cerut īn funcţie de posibilităţile subiectului.
4.2.2. Cunoaşterea scopurilor. Principalele indicaţii ale acestei activităţi musculare sīnt:
- īntreţinerea musculară: solicitarea moderată a agoniştilor şi anta-goniştilor;
- fortificarea musculară: solicitarea intensă a unei grupe musculare;
- readaptarea la efort: solicitarea globală a īntregului corp.
4.2.3. Respectīndregulile activităţii musculare, trebuie:
- să identificăm poziţia cea mai favorabilă pentru acţiunea unui anumit muşchi (raportul tensiune - lungime), braţul pīrghiei musculare modificīndu-se īn funcţie de poziţia articulară ;
- să alegem forma de contracţie cea mai potrivită cu scopurile propuse : contracţie izometrică sau de altă natură;
- să calculăm rezistenţa adecvată īn funcţie de rezistenţa maximă a muşchiului, de timpul de lucru, de timpul de odihnă şi de durata exerciţiului (vezi capitolul VII).
4.2.4. Instalarea pacientului. Cu rezistenţa la zero, se fixează segmentul care trebuie lucrat pe piesa mecanică şi se imobilizează şi segmentele cu care nu se lucrează. Atenţie la legături, care nu trebuie să stīnjenească sub nici o formă contracţia musculară ! Amplitudinea musculară trebuie reglată ţinīnd cont de cursa musculară propusă (īn afara sau interiorul segmentului de contracţie), care este delimitată cu ajutorul unor dispozitive de susţinere.
Rezistenţa este şi ea reglată, īn funcţie de mişcarea solicitată şi de legile activităţii musculare.
4.2.5. Participarea pacientului la exerciţiu. Pacientul fiind acela care depune efortul necesar pentru executarea exerciţiului, este bine ca implicarea lui să fie totală - prin urmare, este de la sine īnţeles că trebuie să i se explice avantajele pe care le-ar prezenta o participare integrală.
īntr-un exerciţiu de īntreţinere musculară, rezistenţa nu va fi foarte puternică ; totuşi, īn condiţiile unei articulaţii anchilozate şi/sau dureroase şi ale unor muşchi slăbiţi, mişcarea va fi destul de solicitantă īn primele etape ale tratamentului.
īntr-un exerciţiu de fortificare musculară, efortul cerut este important şi trebuie să se menţină la un nivel īnalt, īntrucīt o rezistenţă prea slabă nu este īn măsură să dezvolte forţa musculară. Bilanţurile care trebuie realizate la intervale regulate īi vor permite pacientului să-şi urmărească progresele īn privinţa forţei musculare.
Este indicat ca pacientul să conştientizeze cursa musculară care trebuie realizată, īntr-o primă etapă executīnd mişcarea īn absenţa aparatului, īn continuare, terapeutul īi va explica desfăşurarea exerciţiului, precizīnd timpul exact alocat contracţiei, respectiv odihnei, şi durata globală a exerciţiului.
Incidente posibile: exerciţiul nu trebuie să declanşeze dureri articulare sau musculare.
La orice durere articulară trebuie verificate:
- instalarea segmentelor (o eventuală nerespectare a axelor);
- cursa articulară solicitată (o modificare a acesteia poate suprima durerea);
- rezistenţa (care poate fi excesivă pentru starea ţesuturilor articulare şi periarticulare).
La orice durere musculară trebuie verificate :
- rezistenţa (care trebuie diminuată sau amplificată īn mod progresiv, după un moment de īncălzire);
- timpul alocat activităţii, respectiv odihnei (o activitate prea īndelungată poate antrena o ischemie musculară).
In caz de oboseală (pacientul trebuie să īnveţe să recunoască semnele instalării oboselii):
- oboseala musculară locală (mişcarea īncepe să tremure, muşchiul devine dureros şi nu mai asigură cursa completă);
- oboseala generală (insomnie consecutivă şedinţelor de lucru, iar īn zilele următoare, dureri musculare generalizate destul de serioase).
Oboseala locală trebuie să ducă la īncetarea exerciţiului, īn vreme ce oboseala generală impune o regīndire a duratei şi intensităţii activităţii, precum şi a frecvenţei şedinţelor.
Elongaţia vertebrală |
sus |
La acest exerciţiu, cunoaşterea bolnavului este indispensabilă, punctele esenţiale fiind:
- nivelul atins;
- poziţia antalgică pe care o adoptă pacientul (poziţie utilizată pentru tracţiune);
- vīrsta şi mai ales gradul de mineralizare a scheletului;
- problemele de respiraţie care ar putea face imposibilă folosirea corsetului toracal;
- intensitatea durerii şi a contracturilor musculare. Explicarea scopurilor tracţiunii şi a modului de desfăşurare a acesteia
trebuie să-1 facă pe subiect să īnţeleagă că exerciţiul reprezintă īn fapt o tensionare la care se recurge īn vederea diminuării durerilor articulare şi discale, īn fapt pentru calmarea acestora; iar pentru acesta, el va trebui să semnaleze orice durere care apare īn timpul tracţiunii.
Instalarea pacientului: dacă se folosesc corsete, ele vor fi aşezate īn poziţie verticală, punctele de sprijin pentru reliefurile osoase vor fi capitonate, iar susţinerea va fi cīt mai largă. īn funcţie de masa utilizată, pacientul va fi aşezat īn decubit dorsal sau ventral, cu precizarea că poziţia trebuie să fie īntotdeauna confortabilă şi antalgică şi să poată fi păstrată cel puţin 30 de minute (fig. 8 a, b).
Intensitatea forţei de tracţiune este variabilă, īn funcţie de masa utilizată şi chiar de la un caz la altul. Cīteva exemple pentru elongaţiile lombare: Masturso 100 kg, Cyriax 50 kg, Lehman şi Brunner 135 kg (apud Maigne).
Troisier propune 45 kg; īn opinia lui Levernieux, distanţarea plăcilor este singurul aspect demn de luat īn consideraţie: o distanţare de 17 cm corespunde unei măriri a spaţiului intervertebral cu 1,5 mm.
Dirijarea exerciţiului: după instalarea pacientului īn poziţia de executare a exerciţiului, are loc tensionarea lentă şi progresivă (pentru atingerea gradului dorit trebuie să treacă mai multe minute), care va fi menţinută īntre 10 şi 30 de minute şi va fi urmată de o destindere treptată şi de un moment de repaus.
Exemple de exerciţii |
sus |
Mobilizarea activă contra rezistenţă a articulaţiei tibiotarsiene şi a labei piciorului (vezi fig. 5)
Este o mişcare globală, circulară, combinīnd succesiv flexia - adducţia -pronaţia şi extensia - supinaţia - abducţia, şi/sau invers; ea permite diferite activităţi musculare simultane şi succesive ale īntregului complex articular al piciorului, completează activitatea analitică a terapiei cu scripeţi şi pregăteşte munca independentă.
5.1.1. Indicaţii: toate traumatismele gambei şi ale labei piciorului. Contraindicaţii: leziuni ligamentare recente.
5.1.2. Principii mecanice. Rezistenţa este dată de patru contragreutăţi plasate pe axe perpendiculare, īn acelaşi plan cu baza conului descris prin mişcarea de circumducţie.
5.1.3. Exerciţiul
Instalare: bolnavul se află īn poziţia şezīnd, coapsa este fixată īn chingi de scaun, genunchiul este flexat, iar gamba şi laba piciorului se află īn aparat: gamba este imobilizată, iar laba piciorului este ataşată de pedalaaparatului, a cărei axă intersectează axa contragreutăţilor, fără īnsă a fi fixată de aceasta.
Reglarea amplitudinii: laba piciorului este plasată īn poziţia cu cea mai mică amplitudine articulară, spre exemplu īn abducţie-pronaţie, pedala fiind fixată pe axă īn această poziţie. Se evită astfel instalarea oricărei jene articulare.
5.1.4. Mişcarea. Pacientul descrie cu vīrful piciorului prin aer un cerc ; mişcarea rezultată trebuie să fie regulată, lentă, fără şocuri, sensul ei fiind inversat la fiecare minut; durata totală a exerciţiului este de zece minute.
5.2. Mobilizarea analitică, activă, contra rezistenţă, a degetelor
Activitatea pe placa numită canadiană permite realizarea unei mişcări precise a articulaţiei, cu ajutorul unui sistem simplu, uşor de reglat şi modificat, permiţīnd solicitarea succesivă a mai multe articulaţii şi degete.
5.2.1. Principii mecanice. Rezistenţa este dată de īntinderea unui elastic, variază īn funcţie de rezistenţa elasticului utilizat şi este proporţională cu gradul de alungire a elasticului şi cu elasticitatea acestuia.
5.2.2. Indicaţii.
- creşterea amplitudinii articulaţiilor metacarpofalangiene şi inter-falangiene;
- fortificarea muşchilor extrinseci şi intrinseci ai mīinii.
Contraindicaţii:
- afecţiuni articulare inflamatorii şi deformante.
5.2.3. Exerciplu: flexia articulaţiei metacarpofalangiene a celui de-al doilea deget (fig. 9).
Instalare: bolnavul se află īn poziţia şezīnd, cu antebraţul sprijinit pe masă pe marginea cubitală şi cu mīna pe placă. Toate elementele care nu sīnt antrenate īn mişcare sīnt imobilizate: cīte o tijă īncastrată īn masa de lucru de o parte şi de alta a īncheieturii mīinii blochează antebraţul, o altă tijă la nivelul palmei, īn prima comisură, blochează īncheietura īn extensiune şi al doilea metacarpian, iar ultima tijă, de care se prinde elasticul, va fi plasată īn spatele indexului.
Reglarea rezistenţei: o asemenea activitate foarte analitică, ce solicită un muşchi de mici dimensiuni, presupune o rezistenţă puţin importantă -prin urmare, pentru īnceput vom lucra cu un elastic cu rezistenţă redusă. Elasticul se termină cu o buclă de piele moale care se trece pe sub degetul pacientului la nivelul primei falange, iar de cealaltă parte prezintă o altă buclă, care va fi fixată de scoaba din spatele indexului;
distanţa trebuie să fie suficientă pentru a pune elasticul īntr-o stare incipientă de tensiune, articulaţia metacarpofalangiană aflīndu-se īn extensiune.
Mişcarea: pacientul execută lent flexia primei falange, rămīne īn această poziţie timp de cīteva secunde, revine īn poziţia iniţială frīnīnd mişcarea, apoi, cīnd elasticul este complet destins, se odihneşte; exerciţiul se repetă timp de trei minute (muşchiul oboseşte repede).
Variantă : pentru a obţine creşterea amplitudinii flexiei, mişcarea va īncepe cu flexarea articulaţiei metacarpofalangiene, pacientul insistīnd asupra ultimelor grade ale flexiei.
Mobilizarea activă cu tracţiune continuă a articulaţiei coxofemurale (fig. 10) |
sus |
Este o mişcare analitică, activă, cu posibilităţi de implicare a rezistenţei, efectuată concomitent cu o tracţiune continuă pe axa membrului inferior (tracţiunea deplasīndu-se o dată cu mişcarea).
5.3.1. Principii mecanice. Exerciţiul se execută pe o masă pe care se fixează o tijă metalică, articulată īn plan orizontal; membrul inferior este suspendat de această tijă, la extremitatea căreia este fixat un scripete ce susţine sistemul de tracţiune care pune īn mişcare membrul. Un sistem "greutate - scripete" se poate opune deplasării orizontale a tijei, creīnd astfel rezistenţa necesară exerciţiului.
5.3.2. Indicaţii:
- leziuni degenerative articulare;
- fracturi articulare.
5.3.3. Exerciţiu : abducţia articulaţiei coxofemurale cu tracţiune continuă. Instalare: bolnavul se află īn decubit dorsal, cu o pernă sub cap; bazinul īi este imobilizat, membrul inferior neimplicat īn activitate este fixat īn abducţie, iar membrul lezat, care se află īn flexie uşoară de şold (īn scopul destinderii sistemului ligamentar) şi īn extensie la genunchi, este suspendat de tija metalică cu ajutorul a două chingi, trecute una pe sub genunchi, cealaltă pe sub călcīi. De laba piciorului, īn prelungirea membrului inferior, este prinsă o frīnghie care este trecută printr-un scripete fixat la extremitatea tijei metalice şi la capătul căreia atīrnă o greutate. De partea opusă abducţiei, tija metalică prezintă un circuit rezistent "greutate - scripete".
Reglarea tracjiunii: greutatea este considerată suficientă atunci cīnd pacientul resimte tracţiunea (pentru atingerea acestui nivel optim fiind nevoie de mai multe īncercări), cu precizarea că aceasta nu trebuie să declanşeze contracţii de apărare sau să provoace dureri; este indicat să aibă īn medie 4-8 kg şi să poată fi susţinută 5 pīnă la 10 minute.
Reglarea amplitudinii: doi tacheţi permit limitarea adducţiei şi a abducţiei, īn funcţie de starea articulaţiei.
Reglarea rezistenţei se face īn mod clasic, ţinīnd cont de principiile scripetelui.
Mişcarea: pacientul efectuează o abducţie lentă, a cărei amplitudine atinge limitele maxime oferite de aparat, stă cīteva secunde īn poziţia īn care a ajuns, după care revine controlat īn poziţia iniţială, frīnīnd mişcarea, apoi se odihneşte. Mişcarea trebuie să fie cīt mai lentă şi să fie urmată de o pauză după fiecare revenire, īntrucīt greutatea de tracţiune produce o forţă de inerţie care poate modifica rezistenţa.
5.4. Readaptarea Ia efort cu ajutorul bicicletei
5.4.1. Principiul mişcării. Această mişcare globală, combinată şi alternativă a celor două membre inferioare mobilizează o mare masă musculară, solicitīnd īn plus şi sistemul cardiovascular.
5.4.2. Indicaţii:
- ultima perioadă de readaptare la un pacient cu politraumatism ;
- după o lungă perioadă de imobilizare la pat sau de īntrerupere a activităţii.
Contraindicaţii:
- insuficienţă cardiovasculară;
- genunchi fragil: condromalacie, hidartroză, gonartroză.
5.4.3. Exerciţiul
Instalarea. Primul aspect este reglarea īnălţimii şeii: bolnavul stă cu picioarele pe pedale, membrul inferior aflat īn poziţia cea mai joasă trebuind să fie īn extensie aproape completă.
Trebuie reglate apoi īnălţimea şi poziţia ghidonului, astfel īncīt spatele pacientului să fie drept, iar priza mīinilor să se afle mai jos decīt coatele.
Nu trebuie să omitem reglarea poziţiei pedalelor, care pot oferi amplitudini diferite ale mişcării, īn funcţie de gradul de flexie al genunchilor pe care urmărim să-1 obţinem.
Desfăşurarea exerciţiului: pacientul face 5 minute de īncălzire la 10 km/h, īn absenţa rezistenţei; urmează un minut tot fără rezistenţă, dar la 20 km/h, īn continuare un minut de pedalare uşoară, urmat de două minute la 10 km/h cu o rezistenţă redusă. Exerciţiul se īncheie cu un minut de pedalare cu rezistenţă la 20 km/h.
Se va măsura pulsul īnainte şi după efectuarea exerciţiului.
5.5. Mobilizarea activă contra rezistenţă a genunchiului
(fig. 11)
Este o activitate musculară alternantă a flexorilor şi extensorilor genunchiului, inversarea acţiunii muşchilor facilitīnd activarea acestora.
5.5.1. Principii mecanice. Rezistenţa este produsă la trecerea unui fluid dintr-un compartiment īn altul, prin vane cu secţiuni variabile (vezi fig. 6).
5.5.2. Indicaţii:
- creşterea amplitudinii articulare īn flexie: activitatea ischio-gambierilor favorizează īn mod direct flexia, iar activitatea cvadricepsului īmbunătăţeşte elasticitatea acestuia, facilitīnd astfel flexia;
- pareza membrului inferior (pentru muşchi care au atins cota 4).
Contraindicaţii:
- genunchi inflamat sau dureros.
5.5.3. Exerciţiul
Instalarea. Bolnavul este aşezat īntr-o poziţie confortabilă, coapsa este imobilizată, iar tija aparatului este fixată de gambă, axa acesteia supra-punīndu-se perfect pe axa genunchiului.
Reglarea. Două pīrghii permit reglarea independentă a amplitudinii flexiei şi extensiei, alte două reglaje asigurīnd ajustarea rezistenţei la flexie şi extensie.
Mişcarea. Pacientul execută mişcări alternative de amplitudine maximă īn flexie şi extensie, odihnindu-se după zece repetări.
Un sistem de semnalizare luminoasă şi sonoră īi permite terapeutului să verifice dacă mişcarea este īntr-adevăr executată la amplitudinea dorită.
5.6. Exerciţii globale
Există un mare număr de aparate care permit efectuarea unor exerciţii ce solicită īntregul corp sau doar o parte a acestuia. Cu ajutorul lor pot fi mobilizate activ şi contra rezistenţă numeroase articulaţii. De cele mai multe ori le īntīlnim īn săli de gimnastică şi de antrenament sportiv, dar ele pot avea şi indicaţii terapeutice:
- fortificarea musculară globală;
- pregătirea pentru reluarea activităţii sportive după o perioadă de īntrerupere cauzată de un accident.
Toate aceste aparate funcţionează conform principiilor mecanice dezvoltate īn paragrafele precedente.
Concluzie
Mecanoterapia este o tehnică asociată terapiei cu scripeţi. Cele două terapii au indicaţii precise, aşa īncīt am ales spre ilustrare următoarele tipuri de exerciţii:
- exerciţii imposibil de realizat prin terapia cu scripeţi: mobilizarea cu tracţiune continuă;
- exerciţii mai simplu de executat īn mecanoterapie (placa canadiană) ;
- exerciţii presupunīnd o activitate globală, care completează activitatea analitică a terapiei cu scripeţi: bicicleta.
Definiţie. istoric
