Folosirea apei in tratarea maladiilor sau a infirmitatilor dateaza din vremuri stravechi.
Chinezii, prin doctrina atitudinilor si miscarilor (Confucius), si mai tirziu grecii si romanii au pus bazele indicatiilor si aplicatiilor benefice ale exercitiului practicat in apa (Euripide, Galenus si Aurelianus).Incepind cu secolul al XVIII-lea, cercetarile in domeniul hidro-terapiei se intensifica, anglo-saxonii (Hoffmann, 1712; Pressnitz, 1830 si, putin mai tirziu, Kneipp) impulsionind preocuparile pentru folosirea apei in scopuri terapeutice.
Dar hidroterapia se va organiza ca stiinta abia in socolul al XlX-lea si mai ales in secolul XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei.
Astfel, in 1924, C. Lowmann prezinta o metoda de tratare a paraliziilor, iar in 1931, Lausson publica un tratat pe tema utilizarii hidro-gimnasticii in poliomielita.
In Franta, Leroy pune bazele tehnice si terapeutice ale kineto-balneoterapiei, termen care defineste toate exercitiile executate in apa. In sensul propus de acest autor, m trata in modulul de fata exercitiile terapeutice in apa, lasind la o parte tehnicile de hidroterapie, creno-terapie si talasoterapie.
Cuprins:
Principii fizice aplicate corpurilor scufundate īn apă |
sus  |
1.1. Hidrostatica
1.1.1. Masa (va). Masa reprezintă cantitatea de materie a substanţei avute īn vedere.
1.1.2. Greutatea (G). Este o forţă constīnd īn acţiunea acceleraţiei gravitaţionale (g) asupra masei īntr-un punct dat.
Relaţia dintre masă şi greutate:
G=mxg.
In limbajul curent, termenul greutate este utilizat īn sensul de "masă", fapt explicabil dacă avem īn vedere că īn acelaşi punct masa unui corp oarecare este proporţională cu greutatea sa, g rămīnīnd constantă.
Se spune īn mod obişnuit că "greutatea" unui litru de apă pură la temperatura de 4°C este de 1 kg.
1.1.3. Densitatea (d). Densitatea unei substanţe este egală cu raportul dintre masă (m) şi volum (V):
d=m/V.
1.1.3.1. Densitatea apei:
- densitatea apei de distribuţie are o valoare apropiată de unitate, fiind de multe ori superioară acesteia datorită concentraţiei de minerale (īn cazul apelor termale). Prin urmare, d= 1,000;
- densitatea apei de mare este d= 1,021 (Lecrenier). Observaţie: Densitatea variază īn raport cu temperatura, atingīnd valoarea maximă la 4°C ; la temperaturi mai mici sau mai mari, ea scade.
1.1.3.2. Densitatea corpului uman. Valorile pe care le oferă literatura de specialiate variază īntre 0,0974 şi 1,035. Să reţinem ultima valoare: d= 1,035.
De aici rezultă că, luat īn ansamblul său, corpul uman se scufundă. Respiraţia permite modificarea substanţială a densităţii corpului uman, īn condiţiile īn care greutatea rămīne neschimbată. Densitatea aerului este, īntr-adevăr, foarte scăzută - d = 0,0013 (un litru de aer ar corespunde unei supraīncărcări cu 9 kg de substanţă grasă); prin urmare, inspiraţia permite ameliorarea flotabilităţii.
1.1.4. Greutatea specifică. Greutatea specifică relativă a unei substanţe este definită prin raportul dintre masa unui anumit volum din respectiva substanţă şi masa unui volum egal de apă.
Greutatea specifică a apei este egală cu unitatea. Dacă greutatea specifică a unei substanţe este:
- superioară lui 1 : substanţa se scufundă ;
- inferioară lui 1: substanţa pluteşte la suprafaţă;
- egală cu 1: substanţa rămīne imobilă īn locul unde a fost pusă.
1.1.5. Legea lui Arhimede
1.1.5.1. Definiţie. "Un corp scufundat total sau parţial īntr-un lichid īn repaus este īmpins cu o forţă verticală, orientată de jos īn sus şi egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp." Formula după care se măsoară această forţă este :
F =dxV,
unde: F = forţa lui Arhimede,
d = densitatea volumului de lichid dezlocuit, V = volumul de lichid dezlocuit.
1.1.5.2. Aplicafie practică. Dacă greutatea specifică a corpului uman după o inspiraţie maximă este de 0,950, corpul pluteşte.
Partea de corp care poate fi scufundată este de 95%. Dacă mai mult de 5% din volumul corporal se află afară din apă, plutirea nu se mai produce (de exemplu, dacă braţele sīnt scoase la suprafaţă, membrele inferioare şi bazinul coboară), īntrucīt volumul de apă dezlocuit este insuficient; īn această situaţie, subiectul va trebui să poarte īn jurul bazinului un flotor.
1.1.5.3. Flotabilitatea. Reprezintă diferenţa algebrică dintre greutatea corpului avut īn vedere şi forţa lui Arhimede la care este el supus, fiind prin urmare proporţională cu diferenţa de densitate dintre apă şi corp.
1.1.5.4. Relaţia dintre forţa lui Arhimede şi gravitaţie. Cele două forţe (forţa lui Arhimede şi gravitaţia) au sensuri opuse. Vectorul gravitaţiei īşi are originea īn centrul de greutate al obiectului, iar forţa lui Arhimede, īn centrul de greutate al volumului de apă dezlocuit (punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede) (fig. 74). Pentru a atinge poziţia de echilibru, cele două centre trebuie să se
suprapună sau să fie aliniate pe verticală.
Dezechilibrul sau instabilitatea poziţiei se produce atunci cīnd centrul de greutate şi punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede:
- nu se suprapun;
- nu se aliniază vertical;
- se află la mare distanţă unul de celălalt (fig. 75).
1.1.5.5. Efectele forţei lui Arhimede asupra deplasării segmentelor.
Mişcarea unei forţe īn jurul unui punct fix se traduce prin deplasarea braţului unei pīrghii īn jurul respectivului punct (fig. 76).
C = puntul de aplicaţie al forţei lui Arhimede
d = distanţa dintre punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede
şi punctul fix O F = forţa lui Arhimede 3JI = momentul forţei an = F x d 3Ji, = F x d, 3tt2 = F x d2
an3 = F x d3
Se ştie că: d3>d2>d,
Concluzie: Pe măsură ce se apropie de orizontală (nivelul apei), momentul forţei lui Arhimede creşte, efect cu aplicaţii īn terapie, pentru facilitarea unor mişcări şi asigurarea rezistenţei la deplasarea unui segment al corpului.
Exemplu : Variaţiile momentului forţei lui Arhimede īn mişcarea de abducţie a umărului (de la 0° la 90°) (fig. 77 A, B, C).
a) Cu cotul flexat - d are o valoare redusă, iar momentul forţei lui Arhimede este slab. Abducţia este facilitată doar īn mică măsură.
b) Cu cotul īntins - d are o valoare sporită, de asemenea şi momentul forţei; abducţia este facilitată.
c) Cu cotul īntins şi adjoncţiunea unuiflotor informă de brăţară la īncheietură - volumul de apă dezlocuit de flotor determină creşterea valorii lui F , iar d este chiar mai mare. Momentul forţei lui Arhimede creşte considerabil, iar abducţia este foarte facilitată.
1.1.5. Presiunea hidrostatică. Presiunea exercitată de un lichid īntr-un punct oarecare al unui corp scufundat īn el este aceeaşi indiferent de direcţie, neavīnd deci nici un efect asupra respectivului corp (fig. 78).
Presiunea hidrostatică este direct proporţională cu adīncimea la care se găseşte punctul avut īn vedere, depinzīnd şi de densitatea lichidului īn care este scufundat obiectul (de exemplu, presiunea este mai mare īn ulei decīt īn alcool).
Să reţinem două caracteristici ale lichidelor, deci şi ale apei:
- forţa de coeziune: forţe de atracţie (cu valori reduse) īntre moleculele aceleiaşi materii;
- forţa de adeziune: forţe de atracţie moleculară (cu valori reduse) īntre moleculele a două medii diferite. Percepţia acestor presiuni nu este resimţită īn mod obiectiv de subiecţii aflaţi īn imersiune.
1.1.7. Tensiunea de suprafaţă. Proprietate a fluidelor care reprezintă rezultanta forţelor de coeziune dintre molecule.
La suprafaţa apei se formează un fel de peliculă care opune rezistenţă oricărei deplasări.
Evidenţierea acestei forţe: mobilizarea orizontală a unui membru aflat īn imersiune totală este mai uşor de realizat decīt dacă membrul respectiv se găseşte īn imersiune parţială (la aceeaşi viteză), deoarece trebuie "spartă" pelicula de rezistenţă.
1.1.8. Viscozitatea apare datorită forţelor de frecare existente īntre moleculele unui fluid, frecări care dau naştere la o anumită rezistenţă, la o anumită frīnare īn calea curgerii fluidului. Viscozitatea apei are o valoare scăzută.
Viscozitatea scade pe măsură ce temperatura fluidului creşte.
Evidenţierea viscozitătii: īn cazul unei mişcări executate īn aceleaşi condiţii de temperatură şi la aceeaşi viteză īn ulei, apoi īn apă, forţele de frecare sīnt mai scăzute īn apă, din cauza viscozitătii mai mari a uleiului.
1.2. Hidrodinamica
1.2.1. Rezistenţa. Se stabileşte astfel:
R = K S sin a v2, unde: R = rezistenţa (forţa exprimată īn kgf) K = coeficientul de formă S = suprafaţa cuplului-maestru (exprimată īn m2) v = viteza (exprimată īn m/s)
- Coeficientul de proporţionalitate K depinde de natura mediului şi se află īn raport cu viscozitatea, densitatea, forţa de coeziune şi forţa de aderenţă.
Prin urmare, este o mărime constantă īn condiţii de temperatură şi mediu identice.
- Suprafaţa cuplului-maestru S sau a corpului "atacant" este reprezentată de suprafaţa ortogonală a proiecţiei corpului considerat īn deplasare pe un plan perpendicular pe axa sa de deplasare. Această proiecţie are următoarea formulă:
S sin a, .
unde: a = unghiul de "atac".
Dacă supafaţa de atac se īnclină pe orizontală, suprafaţa cuplului--maestru scade, iar rezistenţa se diminuează proporţional cu sinusul unghiului.
Dacă a = 90°, sin a = 1, prin urmare rezistenţa la īnaintare este maximă.
- Viteza v este īn realitate diferenţa dintre viteza apei şi cea a corpului considerat īn deplasare.
Dat fiind că īn piscina de recuperare apa este considerată a fi imobilă, v reprezintă viteza segmentului de corp aflat īn deplasare.
Se constată că rezistenţa la deplasare este proporţională cu pătratul vitezei.
1.1.2. Turbulenţa. Fenomenele de turbulenţă apar īncepīnd cu o viteză de prag, care variază īn funcţie de viscozitatea fluidului avut īn vedere. La o viscozitate mare, declanşarea turbulenţelor presupune un nivel ridicat al vitezei.
Moleculele de lichid aflate īn proximitatea obiectului care se deplasează se mişcă mai repede decīt cele īndepărtate, īntrucīt forţa de deplasare trebuie să īnvingă forţele interpeliculare şi forţele de fricţiune moleculară.
Turbulenţa reprezintă o mişcare neregulată a fluidului, diferită de la un punct al acestuia la altul. Fenomenele de turbulenţă dau adesea naştere la vīrtejuri.
Un obiect care se delasează creează un curent liniar direct proporţional cu viteza sa. In ceea ce priveşte turbulenţele, acestea sīnt proporţionale cu pătratul vitezei.
īn timpul deplasării unui obiect, īntre partea din faţa acestuia şi cea din spate se creează o diferenţă de presiune. Presiunea este maximă īn faţă şi mai slabă īn spate, de unde rezultă o mişcare a apei spre īnapoi, īnsoţită de un fenomen de depresiune şi de aspiraţie. Vīrtejurile se formează īn timpul aspiraţiei, parţial īn lateral, parţial īn spatele obiectului.
Dacă sensul deplasării este brusc schimbat, rezistenţa care trebuie contracarată devine şi mai importantă, datorită forţei de inerţie a aspiraţiei şi fenomenelor de turbulenţă (fig. 79).
Obiectele hidrodinamice sīnt uşor de pus īn mişcare. Dimpotrivă, obiectele care nu sīnt hidrodinamice opun o rezistenţă mai mare la deplasare tocmai din cauza formei obiectului, a suprafeţei cuplului-maestru şi a orientării suprafeţelor de atac (fig. 80 A, B).
īn practica reeducării, aceşti diferiţi factori de rezistenţă pot fi exploataţi īn exerciţii de mers simplu, precum şi īn exerciţii de tip dus-īntors.
1.3. Refracţia. Reflecţia
La trecerea dintr-un mediu īn altul, cu indice de refracţie diferit (de exemplu, aerul şi apa), fasciculul luminos suferă o deviaţie. Acest fenomen de iluzie optică poate să-1 inducă īn eroare pe terapeut sau pe pacient īn privinţa poziţiei exacte a segmentului de membru aflat īn imersiune.
īncepīnd cu o anumită zonă, perceperea acţiunilor care au loc sub apă devine imposibilă, īntrucīt suprafaţa apei seamănă cu o oglindă.
O lumină prea puternică şi prost orientată provoacă orbirea momentană a persoanelor implicate şi sporeşte efectul de reflecţie.
Efectele apei īn kinetobalneoterapie |
sus |
2.1. Efecte mecanice
2.1.1. Forţa lui Arhimede şi adīncimea scufundării. Efectul cel mai evident al scufundării este diminuarea aparentă a greutăţii corpului. Făcīnd apel la două noţiuni diferite - greutate reală (īn aer) şi
greutate aparentă (īn apă) -, putem stabili īntre aceste mărimi unele raporturi care măsoară efectul forţei lui Arhimede.
- Scufundare totală : greutatea unui segment de membru este egală cu 3,5% din greutatea sa reală.
- Scufundare parţială : exerciţii efectuate īn mare (Lecrenier).
- Scufundare maximă: pentru subiecţii aflaţi īn imersiune pīnă la nivelul sternului, 6-7% din greutatea reală.
- Scufundare toracică: pentru subiecţii aflaţi īn imersiune pīnă la nivelul mamelonului, 15-30% din greutatea reală.
- Scufundare pelviană: pentru subiecţii aflaţi īn imersiune pīnă la nivelul pubisului, 50-80% din greutatea reală.
Aceste valori permit realizarea cu o rigoare acceptabilă a sprijinului parţial pe membrele inferioare.
2.1.2. Presiunea hidrostatică. Presiunea hidrostatică şi viscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale.
Unii autori consideră că īnvelişul de apă asigură o mai bună percepţie a poziţiei membrelor şi īmbunătăţeşte echilibrul.
Drenajul circulator va putea fi influenţat de acţiunea mecanică directă a presiunii hidrostatice.
2.1.3. Viteza de deplasare īn apă. Rezistenţa apei este de 900 de ori mai ridicată decīt cea a aerului, de unde şi dificultatea cu care se execută mişcările rapide.
īn opinia unor autori, īncetineala "forţată" cu care are loc deplasarea asigură o mai bună decontracţie şi inhibă reflexele de īncordare ale antagoniştilor.
2.2. Efecte termice
2.2.1. Clasificare. Efectele diferă īn funcţie de temperatura utilizată.
Clasificarea lui Rostan
2-12 °C - baie foarte rece
12,5-18,75 °C - baie rece 18,75-25 °C - baie răcoroasă 25-31,25 °C - baie călduţă 31,25-37,5 °C -baie caldă 37,5-45 °C - baie fierbinte Clasificarea lui Boigey
0-26 °C - baie rece, care scade temperatura corpului 26-35 °C - baie neutră, fără efecte notabile asupra temperaturii
corpului peste 35 °C - baie caldă.
2.2.2. Schimbul caloric. Temperatura corpului la nivelul pielii este de circa 33,5 °C. Pentru băile terapeutice se utilizează temperaturi de 32-38 °C. Căldura de conducţie şi suprafaţa mare a pielii (1,5-2 m2), caracterizată printr-o inervaţie bogată, asigură creşterea schimburilor termice īntr-un timp foarte scurt (răcire sau īncălzire).
2.2.3. Efectele băilor calde. Opiniile autorilor concordă īn privinţa ideii că băile calde provoacă:
- o vasodilataţie periferică ce se concretizează prin īnroşirea tegumentelor; un mecanism de apărare declanşat de sistemul hipofizo-corticosuprarenal şi care se exteriorizează prin tahicardie, scăderea tensiunii şi solicitarea capilarelor neutilizate;
- o activitate sedativă generală, īnsoţită de senzaţia subiectivă de bine;
- o relaxare a tonusului muscular;
- o creştere a pragului de sensibilitate la durere şi scăderea sensibilităţii periferice.
Dacă este prea fierbinte (peste 38 °C), apa poate avea efecte nocive, provocīnd īn special o astenie incompatibilă cu activitatea dinamică.
Tot astfel, nici apa prea rece nu asigură o activitate confortabilă, deci optimă.
2.3. Efecte biochimice
Efectele biochimice se datorează īn esenţă compoziţiei speciale a apelor minerale din surse clasificate sau a apei mării.
Se ştie că anumite ape au proprietăţi ionizante, aspect care iese din cadrul kinetobalneoterapiei, privind mai cu seamă domeniul creno-terapiei şi talasoterapiei.
2.4. Efecte psihologice
In afară de confortul datorat căldurii băii, este fără īndoială important să semnalăm alte două aspecte:
- persoanele cu handicap sever au īn apă posibilitatea de a face mişcări active, altminteri de neconceput;
- persoanele hidrofobe pun probleme majore kinetoterapeuţilor. Prin urmare, apa nu este īntotdeauna un suport psihologic infailibil.
3.1. Localul
Sălile de aşteptare, vestiarele, precum şi culoarele şi spaţiile de acces spre bazin trebuie să fie spaţioase.
Sala īn care se găseşte piscina trebuie să aibă o suprafaţă suficientă pentru a permite apropierea şi manevrarea fotoliilor rulante şi a paturilor.
Un scripete sau orice alt sistem de ridicare plasat pe una dintre laturile bazinului permite personalului să-i introducă mai uşor īn apă pe indivizii cu handicap sever. Vestiarele şi sălile destinate odihnei trebuie să fie dotate cu un sistem de uscare rapidă şi completă.
3.2. Bazine şi piscine
Există două categorii principale de bazine interioare (acoperite):
3.2.1. Bazine de capacitate redusă: recipiente pentru picioare sau pentru mīini, destinate reeducării localizate şi de multe ori analitice.
La acestea se adaugă tancurile sau cuva lui Hubbard īn formă de trifoi, care sīnt căzi de mari dimensiuni, lărgite pe lateral la nivelul membrelor. Acest tip de bazine permit o reeducare individuală.
3.2.2. Bazine de mare capacitate: dimensiunile acestor bazine de
formă rectangulară variază īntre 2x3mşi6x8m.
Adīncimea apei este de 1,5 m pīnă la 0,9 m pentru adulţi, iar pentru copii, de 1,5 m pīnă la 0,7 m.
īnclinaţia solului este de aproximativ 7°.
Uneori piscinele prezintă o denivelare īn scări, care permite varierea adīncimii de scufundare.
Unele piscine fără respectiva denivalare dispun de o pardoseală reglabilă īn īnălţime.
Piscinele pentru reeducare (inclusiv marginile lor) sīnt acoperite cu un material antiderapant.
Pereţii bazinelor se ridică la 0,75-0,90 m īn raport cu nivelul unde evoluează terapeutul şi pot prezenta īn partea lor inferioară un intrīnd pentru picioarele kinetoterapeutului, ceea ce īmbunătăţeşte confortul acestuia şi reduce riscurile de alunecare (fig. 81).
Mijloacele de a intra in bazin sīnt diverse:
- scări cu trepte şi bară de susţinere;
- plan īnclinat care perniţe intrarea īn apă a unui pacient aşezat īntr-un fotoliu rulant;
- scripete care se deplasează pe o grindă fixată īn plafon.
De jur-īmprejurul bazinului sīnt fixate bare de susţinere situate la nivelul apei şi suficient de departe de perete pentru a permite o prindere eficientă.
īn funcţie de dimensiuni şi de profilul arhitectural, orice piscină poate fi destinată unei anumite forme de activitate:
- piscină pentru mers;
- piscină pentru activităţi analitice ;
- piscină pentru reeducarea membrelor.
Considerăm necesar să includem īn lista bazinelor destinate reeducării piscinele clasice de nataţie.
3.3. Apa
Cel mai adesea se utilizează apa din reţeaua generală de alimentaţie.
Apele de izvor din staţiunile termale şi apa de mare au anumite proprietăţi corozive care implică luarea unor precauţii speciale īn instalarea ţevilor de aducţiune şi de evacuare.
3.4. Filtrarea şi sterilizarea
Bazinele de mare capacitate presupun instalarea unui sistem de filtrare şi de regenerare īn circuit īnchis, ceea ce permite realizarea unor economii de īncălzire şi de apă.
Există diverse sisteme de filtrare (cu nisip, cu diatomee etc). Pentru sterilizare, cea mai veche metodă constă īn adăugarea de apă de Javel conţinīnd două milionimi de clor liber. Oricum, examenul periodic bacteriologic al apei este indispensabil.
3.5. Accesorii
In kinetobalneoterapie sīnt considerate accesorii toate materialele fixe sau mobile care īl ajută pe pacient, facilitīndu-i sau īngreunīndu-i activitatea:
- rampă fixată de marginea bazinului;
- colac de cauciuc care īmpiedică scufundarea capului;
- bare paralele, reglabile īn īnălţime şi īn lăţime (de care subiectul se prinde cu mīna la minimum 0,25 m sub apă);
- placă sau masă de lucru reglabilă, care să permită adoptarea poziţiilor iniţiale;
- bancă sau scaun sub apă;
- treaptă;
- chingi mobile care pot fi fixate de barele de pe marginea bazinului sau de masa de lucru;
- elemente cu flotabilitate mare: material gonflabil, cauciuc, spumă poliuretanică, lemn şi plută, toate sub formă de colaci şi rondele;
- labe de scafandru (pentru picioare şi pentru mīini) de diferite mărimi;
- palete, baghete, aţele uşoare (din lemn sau din plastic);
- cizme, tălpi şi centură de plumb;
- cīrje dotate cu flotor, pentru a evita scufundarea lor.
3.6. Materialul de securitate
Utilizarea covoarelor antiderapante şi a barelor de sprijin īn duşuri (la 0,90 m de sol) este obligatorie, evitīndu-se astfel căderile şi alunecările.
Ridicarea trebuie să aibă loc cu multe precauţii, terapeutul asigu-rīndu-se permanent că bolnavul se află īn, echilibru īn locul unde se odihneşte.
Punctul de prim ajutor, complet utilat, trebuie să poată fi utilizat oricīnd īn caz de īnec.
Condiţiile de aplicare a kinetobalneoterapiei - poziţia iniţială şi stabilizarea pacientului |
sus |
4.1. Bilanţurile
Notate pe o fişă īnvelită cu un material impermeabil, bilanţurile punctează anamneză, diagnosticul şi datele necesare pentru stabilirea tratamentului kinetoterapeutic (amplitudinea mişcării articulare, forţa musculară, starea pielii etc).
La fiecare şedinţă, kinetoterapeutul īnregistrează data la care se desfăşoară aceasta, precum şi: - temperatura apei;
- exerciţiile practicate;
- durata şedinţei;
- progresele īnregistrate;
- reacţiile pacientului la tratament;
- durata pauzei.
4.2. Factorii ambientali
4.2.1. Temperatura aerului. In vestiare, īn sala de tratament şi īn spaţiul de odihnă, temperatura mediului ambiant este reglată īntre 20 şi 24 °C.
4.2.2. Gradul higrometric. Este menţinut īn jurul valorii de 50-60%. Unii autori propun un sistem de ventilaţie continuă cu aer uscat Ia nivelul plafonului.
Pe pereţii sălii de tratament nu trebuie să existe picături de condens.
4.2.3. Temperatura apei. Am văzut mai sus clasificările propuse de diverşi autori. īn practică, temperatura utilizată variază īntre 34 °C şi 37 °C, dar depinde īn primul rīnd de diagnostic.
Poziţia iniţială şi stabilizarea pacientului
Pacientul se află īn imersiune īntr-un mediu la care se raportează cu dificultate. Pentru el este vorba pur şi simplu despre un alt "spaţiu" -ca urmare, trebuie să găsească unul sau mai multe puncte fixe de referinţă.
Pentru a se stabiliza, pacientul se foloseşte de senzaţiile vizuale şi de percepţiile exteroceptive, aflate īn relaţie cu proprietăţile fizice ale apei.
īn plus, se poate recurge la un material auxiliar cuprinzīnd:
- suporturi fixe, plăci, mese, scaune;
- colaci de salvare ficşi;
- chingi fixe;
- chingi şi curele de susţinere ;
- imobilizarea pacientului de către terapeut.
Poziţiile fundamentale iniţiale justifică utilizarea acestui material complementar.
5.1. Poziţia īn decubit pe suport complet. Este o poziţie care presupune existenţa unei plăci sau a unei tărgi fixate de bara ce īnconjură piscina. Pentru a evita plutirea, pacientul este fixat īn chingi, iar capul
acestuia se sprijină pe o pernă (fig. 82).
Poziţia descrisă limitează mobilizarea genunchiului, a şoldului şi a trunchiului.
5.2. Poziţia īn decubit pe jumătate de suport. Materialul auxiliar
principal este un suport de dimensiuni mai reduse, fixat de bara ce
īnconjură piscina.
Capul pacientului este menţinut la suprafaţa apei. Pentru sprijinirea membrelor inferioare pot fi utilizate flotoare sau colaci (fig. 83).
Este o poziţie confortabilă (sprijin solid şi fixare bună), care permite mişcări mai libere sau mai limitative ale genunchiului şi ale şoldului.5.3. Poziţia īn decubit pe suport reglabil. Pacientul este aşezat pe o suprafaţă de sprijin avīnd o extremitate fixată de bara ce īnconjură bazinul; celălalt capăt, scufundat īn apă, permite reglarea īn īnălţime a suportului (fig. 84).
5.4. Poziţia īn decubit flotant. Pentru a asigura plutirea pacientului se utilizează flotoare care se repartizează la gīt, la şolduri, la glezne şi la īncheieturile mīinilor. Este o poziţie confortabilă pentru pacienţii cu deformări ale coloanei, totuşi stabilitatea este oarecum problematică, iar fixarea pacientului se asigură mai greu (fig. 85).
O variantă care poate fi adoptată cu īncredere se caracterizează prin sprijinirea capului pacientului pe umărul terapeutului, aflat şi el īn apă.
5.5. Poziţia īn decubit ventral pe suport complet şi pe jumătate de suport. Suportul īl reprezintă o placă fixă sau un flotor; un element de sprijin la nivelul bărbiei sau al frunţii permite menţinerea feţei la suprafaţă (fig. 86 A, B).
5.6. Poziţia şezīnd. Pacientul este aşezat pe un taburet greu sau pe un scaun cu spătar.
Este o poziţie care permite activitatea īn imersiune a membrelor inferioare. Scaunul trebuie să fie suficient de jos pentru ca umerii să fie acoperiţi īn īntregime de apă (fig. 87).
Spătarul se constituie īntr-un ajutor suplimentar pentru pacient, care īl poate folosi ca punct de sprijin.
Pacientul se poate aşeza pe o treaptă a scării de acces Ia bazin.
5.7. Poziţia stīnd. Pacientul se poate ţine de bara ce īnconjură piscina, de barele paralele sau de alte elemente de sprijin (fig. 88). Adīncimea poate varia īn
funcţie de scopul vizat: facilitarea
mişcării sau rezistenţă.
desfăşurarea tratamentului |
sus |
Kinetoterapeutul trebuie să prevadă desfăşurarea tratamentului, să-1 dirijeze şi să-1 ţină sub observaţie, fiind prezent īn fiecare moment al şedinţei de reeducare, ce variază īn funcţie de starea patologică, de vīrsta şi de stadiul de recuperare a pacientului.
6.1. Pregătirea. īnainte de a intra īn bazin, pacientul va face un duş complet.
īn plus, putem să-i recomandăm sa-şi clătească picioarele īntr-o soluţie fungicidă.
6.2. Introducerea pacientului īn apă. īn majoritatea cazurilor, bolnavul intră īn apă singur, utilizīnd scara şi ţinīndu-se de barele de acces. Pacientul care se deplasează īn fotoliu rulant poate intra īn apă fără
a se ridica, cu ajutorul unui plan īnclinat.
īn cazul pacienţilor transportaţi cu căruciorul sau cu scripetele, contactul cu apa trebuie să fie progresiv.
Kinetoterapeutul trebuie să poată interveni rapid īn orice situaţie, pentru a preīntīmpina manevrele defectuoase.
6.3. Durata. Poate fi de 5 pīnă la 45 min, īn funcţie de vīrsta şi starea generală a pacientului, precum şi de temperatura apei.
Media general admisă este de 15 pīnă la 25 min.
6.4. Ritmul. Ritmul mediu este de 12-16 mişcări pe minut.
6.5. Frecvenţa. īntre două şedinţe săptămīnal şi una-două şedinţe zilnic. Şedinţele trebuie să fie fixate la o distanţă apreciabilă de orele de masă.
Şedinţele de lucru pot fi individuale sau colective, īn funcţie de caz şi de tipul de bazin disponibil.
6.6. Odihna. Pacientul intră īn sala de odihnă după ce face un duş la temperatura de 32-33 °C.
Este necesar ca subiectul să se usuce rapid şi complet, īnvelindu-se īntr-un prosop uscat şi stīnd īntins cel puţin o jumătate de oră.
Prosopul īi permite pacientului să-şi adapteze treptat temperatura de la nivelul pielii la mediul ambiant, fără a risca să răcească.
Unii autori sīnt de părere că este indicat un pahar de băutură caldă pentru a compensa deshidratarea din timpul şedinţei de lucru.
6.7. Precauţii. Majoritatea incidentelor care se petrec īn mediu lichid sīnt de gravitate redusă, totuşi se recomandă intensificarea sfaturilor şi o supraveghere atentă, evitīndu-se astfel accidentele grave. Să reamintim că, īnainte de introducerea bolnavului īri apă, specialistul īn reeducare trebuie:
- să prevină căderea pacienţilor (īn apă sau īn afara ei);
- să prevadă spaţiul de tratament cu un personal īn număr suficient pentru transportul şi introducerea pacienţilor īn apă, precum şi pentru a da alarma īn caz de accident sau de scufundare bruscă;
- să cunoască temperatura apei;
- să avertizeze pacientul īn legătură cu problemele de vizibilitate cauzate de refracţie şi de reflecţie ;
- să-1 avertizeze īn legătură cu riscul de dezechilibrare;
- să-şi īntărească precauţiile dacă numărul de pacienţi este mai mare.
Dozarea exerciţiilor īn funcţie de dificultate |
sus |
Exerciţiile īn apă pot fi realizate mai dinamic şi cu un grad sporit de dificultate prin creşterea duratei şi a numărului exerciţiilor.
īn plus, kinetobalneoterapia permite stabilirea progresiei apelīnd la rezistenţe de ordin manual sau mecanic şi folosind proprietăţile forţei lui Arhimede şi ale flotoarelor.
7.1. Forţa lui Arhimede utilizată pentru efectul ei de facilitare a mişcării. Cu cīt membrul se apropie de orizontală, cu atīt forţa lui Arhimede creşte, facilitīnd mişcarea (fig. 89 A). In acest caz, segmentul trebuie să fie complet cufundat īn apă.7.2. Forţa lui Arhimede utilizată ca element de sprijin. Membrul aflat īn poziţie orizontală este susţinut de forţa lui Arhimede, care atinge aici valoarea maximă (fig. 89 B). īn această poziţie se poate adăuga rezistenţa suplimentară a tensiunii
de suprafaţă, prin scoaterea parţială a segmentului din apă.
7.3. Forţa Iui Arhimede utilizată ca element de rezistentă. Pentru a utiliza forţa lui Arhimede ca element de rezistenţă, exerciţiul se execută perpendicular pe suprafaţa apei (fig. 89 C). Rezistenţa opusă mişcării este maximă atunci cīnd membru) se află
īn poziţie orizontală, scăzind pe măsură ce membrul coboară şi devenind
apoi nulă cīnd acesta ajunge la verticală.
Exemple de exerciţii |
sus |
8.1. Exerciţii analitice
Să luăm ca exemplu exerciţiile pentru fortificarea muşchilor extensori ai genunchiului.
- pacientul se află īn decubit dorsal pe o masă de lucru. EI īşi contractă muşchii extensori ai genunchiului, fiind ajutat de forţa lui Arhimede, mai ales cīnd se apropie de orizontală (fig. 89 A).
- pacientul se află īn decubit controlateral pe o masă de lucru. Pornind din poziţia de flexie a genunchiului, el execută o mişcare orizontală de extensie, forţa lui Arhimede jucīnd rol de sprijin (fig. 90). Adăugarea unor flotoare duce la ieşirea parţială din apă a membrului inferior şi sporeşte rezistenţa (tensiune de suprafaţă şi obiecte fără proprietăţi
hidrodinamice).
pacientul se află īn procubitus pe o masă de lucru cu īnălţime reglabilă. El execută o extensie a genunchiului, forţa lui Arhimede fiind utilizată ca element de rezistenţă. Efectul de rezistenţă poate fi īntărit prin adăugarea unor flotoare īn formă de colac plasate pe gleznă.
Observaţii practice. Efectul forţei lui Arhimede asupra unui membru
sau segment de membru este maxim atunci cīnd acesta se află īn
poziţie orizontală.
Valoarea unghiului de īnclinaţie a mesei de lucru īn raport cu orizontala este identică cu valoarea unghiului de flexie necesară aducerii gambei īn poziţie orizontală (fig. 91 A, B).
Utilizīnd acest unghi de īnclinaţie a mesei, vom reuşi să īntărim īn special o anumită grupă musculară īntr-un sector unghiular determinat = noţiunea de specificitate unghiulară.
8.2. Facilitarea neuromusculară
Tehnicile de facilitare neuromusculară descrise de Kabat au multe aplicaţii īn kinetobalneoterapie, cele mai adaptate stării de imersiune a pacientului fiind :
- contracţii repetate;
- inversări lente;
- contracţie-relaxare.
In toate cazurile, terapeutul se află alături de pacient īn piscină, iar prizele manuale sīnt aceleaşi ca pe uscat.
Rezistenţa la mişcări este dată de greutatea bolnavului şi de toate forţele adiţionale descrise īn paragrafele precedente.
- Contracţii repetate şi inversări lente (extensorii membrului inferior) (fig. 92). Pacientul este aşezat īn decubit flotant, cu flotoare fixate la gīt, pe braţe, Ia şolduri şi la glezna membrului cu care nu se lucrează.
Poziţia iniţială este cu şoldul īn flexie, adducţie şi rotaţie externă şi cu genunchiul flexat.
Aşezat īn faţa subiectului, terapeutul opune rezistenţă la extensia membrului pe planta piciorului şi īn spatele genunchiului.
īmpingīnd, pacientul se īndepărtează de terapeut, care cere repetarea exerciţiului, apropiindu-se din nou de pacient şi revenind īn poziţie iniţială; astfel, ei īnaintează īmpreună prin piscină.
- Inversările lente au loc īn aceleaşi condiţii, cu deosebirea că subiectul revine īn mod activ la poziţia iniţială, "trăgīndu-şi" spre sine membrul reeducat. Exerciţiul se repetă pe loc, de mai multe ori la rind.
- Contracţie-relaxare. Scopul acestei tehnici este acela de a facilita creşterea amplitudinii mişcării articulare īn urma unei contracţii izo-metrice maxime a grupei musculare antagoniste cu mişcare limitată. Terapeutul care practică această tehnică īn piscină este ajutat īn
timpul mobilizării pasive a segmentului de efectele miorelaxante ale apei calde şi de forţa lui Arhimede.
Indicaţii. contraindicaţii - idei de cercetare pentru cititor |
sus |
Indicaţiile kinetobalneoterapiei īn patologia aparatului locomotor sīnt foarte largi, tehnicile specifice fiind puse īn aplicare abia după explorarea clinică, radio logică şi de multe ori chiar biologică a pacientului.
īn general, efectele urmărite sīnt:
- dobīndirea parţială şi progresivă a independenţei;
- creşterea mobilităţii articulare;
- facilitarea mişcărilor şi a gesturilor la persoanele cu handicap sever;
- relaxarea musculară;
- calmarea durerilor;
- vasodilataţia secundară īn urma unor băi calde ;
- reeducarea funcţională motorie a unui segment;
- reantrenarea segmentară sau globală la efort.
Contraindicaţiile sīnt puţin numeroase şi destul de simplu de stabilit. Astfel, putem reţine:
- orice boală īn faza ei acută;
- hipertermia;
- incontinentele sfincteriene;
- cardiopatiile decompensate;
- hipertensiunile arteriale;
- insuficienţele respiratorii, īn condiţiile unei capacităţi vitale foarte reduse;
- bolile active (tuberculoza);
- plăgile infectate sau necicatrizate, ulcerele, orice boală de piele contagioasă;
- hidrofobia.
Idei de cercetare pentru cititor
10.1. Exerciţii de reperare a poziţiei articulare īn apă. Propunem cititorului să experimenteze pe el īnsuşi şi īn absenţa controlului
vizual dificultăţile de reperare cauzate de modificări ale mediului īncoj urător.
- īn decubit flotant, cu braţele de-a lungul corpului; se duce un membru superior īn abducţie la 90°, cotul aflīndu-se īn extensie ; mişcarea se realizează īn apă.
- īn poziţie ortostatică, cu sprijin īn mīini pe bara de pe marginea bazinului; se cere poziţionarea unuia dintre şolduri la 90° flexie, poziţia iniţială a membrului inferior fiind aceea de rectitudine.
10.2. Set de exerciţii pentru creşterea īn amplitudine a flexiei genunchiului. Definirea unui set de exerciţii care să permită o creştere īn amplitudine a flexiei genunchiului, pornind de la următorii parametri :
- adīncimea la care are loc exerciţiul;
- viteza de execuţie;
- sarcini suplimentare;
- adăugarea de colaci;
- creşterea suprafeţei de atac ;
- poziţia iniţială a subiectului.
Principii fizice aplicate corpurilor scufundate īn apă
