Notiunea de exercitiu de gimnastica terapeutica, pe care o propunem ca titlu al modulului de fata nu poate fi abordata fara a aduce in discutie si alte forme de activitate fizica si fara a puncta momentele esentiale ale evolutiei sale in timp. intelegerea notiunii presupune in egala masura punerea la punct a unei terminologii unitare.
Ani in sir, educatia fizica a fost confundata cu miscarile de gimnastica, cind de fapt acestea reprezinta, alaturi de activitatile sporti sau in aer liber, doar unul dintre mijloacele de care uzeaza disciplina mentionata; confuzie sau pur si simplu comoditate rbala, eroarea merge pina la a reuni sub denumirea de "lectii de gimnastica" sedinte de lucru dintre cele mai dirse.
Rezistenta in timp a formulei ne incurajeaza ca, pentru a degaja terenul, sa respingem cu hotarire un anumit numar de gesturi - fara insa a le da cu totul uitarii -, retinindu-le in cele din urma doar pe cele care par sa-si aiba locul aici.
Cuprins:
Introducere |
sus  |
Reflectīnd cu admiraţie asupra constituţiei fizice armonioase a băştinaşilor de peste ocean, locotenentul de marină Hebert o pune pe seama modului lor de viaţă şi īn special pe seama faptului că, pentru a vīna, ei trebuie să alerge, să sară, să arunce, să se caţere, să ridice, să care, să atace şi să se apere. Pe această bază. autorul citat preconizează o "educaţie fizică şi morală prin metode naturale". Astfel, īn condiţii nu de puţine ori imaginare, el propune o serie de activităţi care, deşi sīnt naturale, nu exclud īncercările de perfecţionare sub aspect tehnic. Mai mult sau mai puţin elaborate, aceste activităţi sīnt īntotdeauna dinamice, globale şi utilitare. Deşi simple īn aparenţă, ele prezintă o structură complexă, iar executarea lor īn bune condiţii presupune integritatea aparatului neuro-locomotor. Dat fiind faptul că, īn prezent, mecanismele şi efectele lor sīnt insuficient cunoscute, este de la sine īnţeles că asemenea activităţi reprezintă un domeniu care nu ar fi putut constitui materia exerciţiilor de gimnastică terapeutică.
Activităţile sportive (atīt atletismul, cīt şi sporturile de echipă) au īn comun un caracter global, dinamic, precum şi o īnaltă tehnicitate a activităţilor care se īnscriu īntr-un context competitiv - tot atītea elemente intrinsece şi extrinsece care, făcīnd analiza complexă şi dozajul dificil, nu facilitează nicidecum utilizarea lor terapeutică.
Un al treilea tip de exerciţii, "mişcările" - pentru a folosi o formulă consacrată īn vorbirea curentă -, au constituit vreme īndelungată esenţialul lecţiei de gimnastică. Executate practic pe loc, nestimulīnd spiritul de competiţie şi iniţiativa şi fiind īn general lente, ele sīnt localizate numai la cīteva segmente şi nu oferă compensaţii fizice notabile. Paternitatea acestui tip de exerciţiu este atribuită lui Peer Henrick Ling (1776-1839), poet şi maestru de arme suedez, ale cărui concepţii au fost formulate şi publicate de fiul său Hjalmar.
Construit prin analiză şi sinteză pornind de la date anatomice, exerciţiul segmentar este caracteristic pentru această metodă şi prezintă o formă definită īn spaţiu şi timp, ceea ce īl face controlabil şi repro-ductibil. Simplitatea structurii exerciţiilor a permis o largă utilizare a acestora, cu deosebire īn scopuri terapeutice preventive şi curative (gimnastică de īntreţinere, gimnastică medicală sau corectivă).
O dată stabilită apartenenţa exerciţiului de gimnastică terapeutică la curentul de sorginte suedeză, ne putem īntreba dacă, īn comparaţie cu posibilităţile oferite de circuitele de aparate cu scripeţi, cu mecano-terapia sau cu metodele şi procedeele de facilitare neuromusculară, o asemenea formă de lucru merită sau nu să fie reţinută. Două raţiuni ne determină să răspundem pozitiv la această īntrebare : pe de o parte utilitatea pe care o prezintă, pe de alta caracterul lui formator.
Fără a fi un panaceu, aşa cum detractorii le acuză pe nedrept că ar fi vrut să fie, acest gen de exerciţii aduc excelente servicii, aşa cum o dovedeşte practica kinetoterapeutică curentă. Simple ca realizare şi pre-supunīnd puţin material auxiliar (sau chiar deloc), ele permit pacientului să practice această formă de gimnastică la domiciliu.
Abordarea deloc problematică şi structura elementară contribuie, la rīndul lor, la renumele de material de calitate pe care şi l-au cīştigat exerciţiile menţionate īn formarea iniţială a specialiştilor īn mişcare, terapeutică sau nu. Şi īntr-adevăr, ele oferă tuturor posibilitatea de a le executa, īntrucīt, nepretinzīnd o pregătire fizică specială, sīnt cīt se poate de accesibile. Apoi, īn plan concret, ele permit legarea cunoştinţelor teoretice, metodologice şi anatomo-fiziologice de practică, fapt ce ar trebui să asigure controlul mecanismelor care permit adaptarea exerciţiului la diferiţi subiecţi. īn fine, ele furnizează un material pedagogic comod pentru īnvăţarea executării corecte a unui exerciţiu de acest tip sau de orice altă natură.
īn paginile următoare ne vom strădui să dezvoltăm ultimele idei. Exerciţiul de gimnastică terapeutică propriu-zis se situează īn prelungirea acestui gen de exerciţii, īn linia curentului de apartenenţă suedeză -adaptare justificată la stările patologice a unui exerciţiu pe care, după toate aparenţele, ar fi de dorit să-1 numim "gimnastică elementară construită".
Principii fundamentale |
sus |
Gimnastica suedeză nu este nici inutilă, nici fantezistă. Exerciţiile care o constituie au drept fundament scopul de atins şi efectele produse.
2.1. Scopurile
Scopurile sīnt funcţionale, īn special posturale şi, īn mod accesoriu, morfologice.
Funcţia posturală asigură, printre altele, menţinerea staţiunii verticale, compromisă fără īncetare de acţiunea gravitaţiei şi de modul de viaţă. Gravitaţia, care tasează zi de zi coloana vertebrală, şi poziţiile de lucru, adesea īn flexie, care accentuează efectul ei asupra unora dintre curburi sīnt tot atītea raţiuni ce fac necesară recurgerea la mijloace susceptibile de a menţine sau, la nevoie, de a restaura statutul de homo erectus.
Poziţia stīnd este obiectivul major al acestei discipline, care nu exclude ameliorările morfologice susceptibile de a se īnscrie īn această perspectivă, dar le plasează īn plan secund.
Astfel, exerciţiul care contribuie la redresarea dorsală sau cel care ameliorează profilul abdominal nu sīnt disparate, ci elementele unui īntreg ansamblu de mijloace puse īn slujba poziţiei ortostatice.
O asemenea orientare explică latura statică a acestui tip de gimnastică şi gama limitată de exercţii propuse. Cele destinate trunchiului (bazinul, coloana vertebrală cu toate zonele ei şi luată īn ansamblu, abdomenul şi respiraţia) sīnt destul de numeroase, īn vreme ce la nivelul membrelor inferioare şi al membrelor superioare oferta este mai redusă, fapt ce nu se regăseşte şi īn conţinutul tratatelor de culturism sau de dezvoltare a musculaturii, ale căror scopuri sīnt total diferite.
Efectele exerciţiilor |
sus |
Exerciţiile de gimnastică elementară se clasifică īn trei categorii, īn funcţie de efectul dominant, care poate fi conştientizarea, flexibilizarea sau dezvoltarea musculară.
2.2.1. Exerciţiile de conştientizare au scopul de a permite subiectului să īnveţe să-şi poziţioneze corect segmentele. Ele implică alegerea unei aşa-numite poziţii corecte şi a unor modalităţi care să-i ofere subiectului posibilitatea de a o ţine sub control.
2.2.1.1. Poziţia corectă constă īn fixarea ei īntr-o perspectivă anti-gravitaţională, pornind de la anumite repere anatomice. La nivelul părţii dorsale a piciorului īn plan frontal, de pildă, poziţia corectă a articulaţiei subastragaliene va fi poziţia neutră, fără alunecare īn varus sau valgus. īn cazul coloanei vertebrale, regula va fi rectitudinea, redresare pe care unii o consideră o tentativă inadmisibilă de ştergere a curburilor fiziologice, despre care aceiaşi indivizi afirmă, de altminteri, că nu trebuie să se accentueze. Pentru aceasta, ei propun corecţii parţiale, care īnsă nu s-au dovedit a fi mai eficiente şi mai justificate ştiinţific decīt rectitudinea. īn momentul de faţă, legitimitatea acesteia este nesigură, dar ea prezintă avantajul unei scheme clare şi a unor etalonări comode deloc neglijabile. Pīnă la o revoluţie īn plan pedagogic şi terapeutic, acesta este un aspect care merită totuşi puţină atenţie.
2.2.1.2. Mijloacele vor fi oferite de trei tipuri de exerciţii, diferite ca intenţii şi efecte, dar complementare.
īntr-o primă etapă, segmentul vizat va trebui "descoperit" de către subiect; astfel, acestuia i se va cere să-şi observe īn oglindă profilul lombar şi să-1 palpeze, parcurgīnd cu degetul linia apofizelor spinoase. Recurgīnd la o verticală de referinţă sau la sprijinirea de un perete, pacientul va fi īndrumat să descopere concavitatea posterioară. īn urma abordării vizuale şi tactile, i se va cere "să simtă dinăuntru" această concavitate, să o perceapă prin propriocepţie. Fazele de descoperire, de identificare şi de integrare a segmentului lombar constituie conştientizarea situaţiei de fapt.
īntr-o a doua etapă, va fi exploatată mobilitatea curburii, īn special īn plan sagital, prin mişcări de flexie şi extensie alternante. Asemenea mobilizări care clarifică imaginea proprioceptivă a segmentului dau executantului, la rīndul lor, sentimentul că are putere de acţiune la acest nivel. Este etapa de conştientizare a labilităţii poziţiei1.
Segmentul, avut īn vedere sub aspectul staticii şi al plasticităţii sale, poate constitui astfel obiectul exerciţiilor de conştientizare a poziţiei corecte. Definită īn mod clar, aceasta se obţine prin mobilizări bine gīndite, pasive, pasivo-active şi mai ales active, controlate vizual, manual şi - obiectiv esenţial - proprioceptiv.
Prin intermediul poziţiilor alese - joase şi derivate - putem să-i oferim pacientului sprijin şi ajutor, īnsă e bine să nu pierdem din vedere obiectivul principal: poziţia ortostatică. Astfel, īn exemplul citat mai sus (referitor la zona lombară), antrenamentul pentru adoptarea rectitudinii īncepe din poziţia culcat, cu genunchii depărtaţi, pentru ca, o dată ce mecanismele au fost īnţelese, să ne apropiem de poziţia urmărită, chiar dacă recurgem pentru cītva timp, dacă este cazul, la un plan de referinţă.
2.2.2. Exerciţiile flexibilizante - altfel spus, de mobilizare articulară -au scopul de a īntreţine sau de a restaura funcţionarea normală a articulaţiilor, mai mult sau mai puţin afectate de modul nostru de viaţă. īn perspectiva posturală punctată mai sus. Din toate aceste aspecte rezultă, pe de o parte, că prioritare sīnt exerciţiile care urmează sensul antigravitaţional, iar pe de altă parte, că, īn general, limitele extreme şi spectaculoase trebuie evitate.
Exerciţiile de mobilizare pasivă sau activă sīnt specializate şi īşi propun să relaxeze şi să alungească structurile care limitează mobilitatea, mai exact, capsuloligamentare şi musculare (mono- şi poliarticular). īn condiţiile unei musculaturi relaxate, ele pot fi pasive sau active sau vor combina aceste două modalităţi.
Mobilizarea pasivă, numită şi flexibilizare sau postură de īncordare, constă īn exerciţii īn care forţa mobilizatoare nu aparţine articulaţiei vizate, ci poate fi furnizată de gravitaţie, de o intervenţie din afară, de subiectul īnsuşi sau de un mijloc mecanic oarecare. Oricum, aceste exerciţii presupun relaxarea muşchilor agonişti sau antagonişti periarticulari.
Mobilizarea activă, numită şi flexibilizare activă, constă īn exerciţii īn care forţa mobilizatoare este furnizată de muşchii aferenţi articulaţiei (de pildă, cvadricepsul pentru mobilizarea genunchiului īn extensie). Relaxarea, care īn acest caz vizează exclusiv muşchiul contractat, este facilitată de contracţia antagonistului. Această mobilizare activă reprezintă o modalitate interesantă prin autoreglarea pe care o permite, dar eficienţa ei este de multe ori scăzută īn raport cu aceea a mobilizării pasive.
Mobilizarea pasivo-activă sau activo-pasivă constă īn combinaţia celor două modalităţi precedente. Pe primul loc apare, de obicei, epitetul corespunzător aspectului dominant.
2.2.3. Exerciţiile de dezvoltare a masei musculare permit fortificarea musculaturii antigravitaţionale, precum şi a fibrelor musculare care, prin echilibrarea tensiunilor lor, permit adoptarea unei staţiuni verticale corecte. Ele sīnt īn general statice, dar pot fi şi dinamice, sīnt fie concentrice, fie excentrice şi se execută īntotdeauna īntr-un interval de timp adaptat scopului propus. Astfel, tonificarea lombară cu segmentul īn rectitudine este considerată lungă, īn timp ce, la nivel subiacent, cīnd este executată cu spatele plat sau chiar concav -cu alte cuvinte, cu apropierea maximă a inserţiilor musculare -, ea va fi considerată īn poziţie scurtă.
Faptul că avem de-a face īntotdeauna cu contracţii voluntare, īn vreme ce reglarea poziţiei ortostalice este automată şi involuntară, ridică o problemă teoretică, aceea a efectelor benefice pe care le-ar putea avea nişte exerciţii de dezvoltare a musculaturii bazate pe o concepţie atīt de străină de realitatea fiziologică.
Nici īn acest caz absenţa unei explicaţii satisfăcătoare nu ne īndreptăţeşte, avīnd īn vedere evoluţiile clinice pozitive constatate, să respingem o metodă cu fundamentare deocamdată incertă, mai ales că nu avem nici o alternativă. Şi, īntr-adevăr, nimic nu ne īmpiedică să credem că un subiect fără afecţiuni neurologice īşi poate īmbunătăţi controlul automat al extensiei genunchiului, dacă cvadricepsul lui face obiectul unei tonifieri analitice prin contracţie voluntară.
Programarea şi alcătuirea exerciţiilor |
sus |
Scopurile şi modul de analiză
3.1.1. Scopurile. Exerciţiile de gimnastică elementară permit viitorilor specialişti īn tehnicile mişcării o abordare practică şi judicioasă a unei forme gestuale simple. Prin aceasta, ea reprezintă un element important al formării terapeuţilor, īntrucīt le dezvoltă capacitatea de a aborda mai tīrziu tehnici mai complexe. In plus, prezintă avantajul că le oferă un instrument terapeutic de cele mai multe ori aplicabil la toţi subiecţii care le sīnt īncredinţaţi.
Atingerea obiectivelor centrale ale exerciţiului - formarea şi eventuala aplicare - este facilitată prin metoda analizei.
3.1.2. Analiza. Exerciţiul elementar construit este lent, controlat, localizat şi decompensat. El se pretează bine la analiza segmentară, care evidenţiază rezistenţa ce trebuie contracarată, forţele implicate şi pīrghiile utilizate. Analiza va avea loc "īnaintea exerciţiului, īn timpul executării şi după īncheierea lui", īn fiecare dintre cele trei etape ale exerciţiului, care sīnt: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală.
3.2. Poziţia iniţială
Se exprimă īntotdeauna īn termeni fundamentali, derivaţi şi anecşi şi este posibilă dacă centrul de greutate al subiectului se proiectează īn poligonul de susţinere, mai mare sau mai mic ca dimensiuni, īn funcţie de poziţia fundamentală aleasă.
Aspectele derivate şi anexe precizează poziţia segmentelor fără rol de susţinere, ceea ce permite, pentru fiecare dintre aceste segmente īn parte, aprecierea unghiului pe care īl face cu verticala, precum şi a proiecţiei orizontale a braţului pīrghiei corespunzătoare, determi-nyidu-se astfel activităţile musculare ce vor asigura echilibrarea acţiunii gravitaţiei.
3.3. Mişcarea
Mişcarea propriu-zisă este activitatea care se īnscrie īntre poziţia iniţială şi poziţia finală. Aspectele cele mai remarcabile ale mişcării sīnt deplasarea segmetară şi activităţile musculare.
3.3.1. Deplasarea segmentelor este lentă, controlată, localizată şi decompensată:
- mişcarea de la un punct la altul se execută lent, īn general īntr-un singur plan, ceea ce simplifică analiza, dar nu neapărat şi execuţia. Lentoarea gestului trebuie să permită executantului un control constant al traiectoriei maselor mobilizate, care nu trec brusc de la A la D, ci sīnt conduse de la A prin B şi C la D.
- este localizată, adică se limitează la mobilizarea, tensionarea sau fixarea unui segment sau a două segmente, fără extindere la segmentele īnvecinate, eventual fără compensare la alte niveluri.
3.3.2. Activităţile musculare prezintă o importanţă variabilă, īn funcţie de tipul de exerciţiu (de conştientizare, de mobilizare activă, de dezvoltare a musculaturii) şi de rezistenţa īntīmpinată. Statice, dinamice, concentrice sau dinamice-excentrice, ele fac īntotdeauna obiectul unei analize biomecanice, care īnglobează poziţia iniţială şi poziţia finală.
3.4. Poziţia finală
Nu de puţine ori identică cu poziţia iniţială, poziţia finală se exprimă, la rīndul ei, īn termeni fundamentali, derivaţi şi anecşi. Şi īn cazul īn care este diferită, ea va trebui să fie analizată, cunoscută şi ţinută sub control.
Aspecte pedagogice īn cadrul exerciţiilor de gimnastică terapeutică |
sus |
Studierea din perspectivă biomecanica şi practicarea exerciţiilor elementare nu pot fi suficiente pentru formarea practicienilor care ar urma să le utilizeze, o altă etapă obligatorie fiind cunoaşterea aspectelor pedagogice caracteristice acestui gen de exerciţii, pentru stabilirea scopurilor, metodelor şi modalităţilor de executare.
4.1. Scopuri şi metode. Analiza pedagogică a exerciţiului elementar urmăreşte două obiective: pe de o parte, să-i arate viitorului specialist īn tehnicile mişcării cum trebuie să procedeze ca, pornind de la un material simplu, să-i īnveţe pe pacienţi un anumit exerciţiu fizic, iar pe de altă parte, să-i dezvolte acestuia capacităţi de a-i īndruma pe pacienţii vizaţi să execute perfect acest tip de exerciţiu. Metoda folosită pentru & atinge scopurile propuse are drept coordonată fundamentală refuzul oricărei ambiguităţi īn exprimarea orală sau scrisă. Se cere ca enunţul exerciţiului să cuprindă termeni simpli şi precişi, care nu permit decīt o singură transpunere gesruală. Se va acorda o atenţie cu totul specială studierii regulilor şi modurilor de comportament, corectării şi dozării exerciţiilor.
4.2. Dirijarea exerciţiilor. Exerciţiul reprezintă o sumă de cunoştinţe care trebuie transmise prin punerea lor īn practică. Pentru a putea fi dus la bun sfirşit, el trebuie să parcurgă toate etapele desfăşurării sale, de la prezentare la corectare.
4.2.1. Prezentarea exerciţiului este cea care suscită interesul executantului. Tentaţia justificărilor "savante" şi consideraţiile tehnice care depăşesc de multe ori posibilităţile de īnţelegere ale pacientului trebuie evitate. Oferind la īnceput elementele esenţiale, spre final ea se va putea reduce la un simplu cuvīnt; ulterior, din cīnd īn cīnd, unele explicaţii pot fi reamintite.
Prezentarea poate fi īnsoţită de demonstraţie, de multe ori mai elocventă decīt un lung discurs, care poate fi īnlocuită prin plasarea manuală a subiectului īn poziţia dorită şi mobilizarea pasivă a segmentelor vizate.
4.2.2. Comenzile exerciţiului, identificate de unii terapeuţi īn mod spontan, de alţii mai dificil, sīnt, īn ciuda variaţiilor individuale, rezultatul unui protocol cuprinzīnd următoarele trei faze:
1) Comanda pregătitoare, constīnd īntr-un semn sau un cuvīnt care captează atenţia executantului.
2) O pauză, un moment de linişte, de o durată proporţională cu dificultatea exerciţiului, care permite executantului să se concentreze, să-şi reprezinte mental exerciţiul. Dacă este prea lungă, această pauză va antrena o scădere a atenţiei; dacă este īnsă prea scurtă, ea nu-i va asigura subiectului o pregătire convenabilă, iar faza următoare īl va lua prin surprindere.
3) Comanda de executare dă semnalul pentru īnceputul mişcării propriu-zise. Tonul trebuie să se adapteze formei exerciţiului prin plasarea la locul potrivit a accentului tonic. Comanda trebuie să fie dinamizantă şi lipsită de agresivitate şi se poate prelungi, dacă este necesar, prin acordarea unui sprijin direct. īn general verbală, cīteodată manuală, ea are scopul de a ajuta subiectul īn executarea şi repetarea exerciţiilor. Bazată pe numărare sau, de preferinţă, sub formă verbală, va fi stimulativă şi va uza de expresii şi inflexii adaptate formei exerciţiului.
4.3. Corectarea exerciţiului. Corectarea este un element esenţial al pedagogiei exerciţiilor de gimnastică terapeutică, īntrucīt, deşi simplu, exerciţiul, chiar elementar construit, este rareori executat de la bun īnceput īn mod satisfăcător; apoi, calitatea execuţiei tinde să se degradeze de-a lungul repetiţiilor. Iată de ce exerciţiul trebuie corectat prin intervenţii vizīnd cele două aspecte formale pe care le prezintă : spaţială şi temporală.
4.3.1. Corectarea spaţială se face īn mod sistematic de sus īn jos, pe trei planuri: sagital, frontal şi orizontal, prin deplasarea de la un post de observaţie la altul. Nu trebuie să ezităm să revenim īn mod repetat asupra aceloraşi elemente, īntrucīt experienţa ne arată că ajustarea unui element poate compromite adesea un alt element şi că nici un aspect nu este Ia adăpost de alterare.
4.3.2. Corectarea temporală se realizează "īnaintea exerciţiului, īn timpul executării şi după īncheierea lui", aşa cum scria Tissie, şi vizează poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală, fiecare dintre aceste etape făcīnd obiectul unei corectări de jos īn sus, īn toate cele trei planuri. Este util să notăm că implicarea īn corectarea unei poziţii iniţiale şi cu atīt mai mult a unei poziţii finale nu reprezintă un comportament spontan. Aceasta presupune un efort susţinut atīt din partea executantului, cīt şi din partea monitorului, a cărui eficienţă depinde şi de alte elemente legate de personalitatea sa.
4.3.3. Factoriipesonali. Constatăm cīteodată că anumite persoane dau dovadă de un simţ pedagogic aparent īnnăscut, īn timp ce altora acesta pare a Ie lipsi cu desăvīrşire. Fără a nega faptul că īn acest caz este vorba de un dar natural, ca atītea altele, trebuie să adăugăm că, īn afară de modalităţile de transmitere a exerciţiului menţionate mai sus, susceptibile de a face obiectul unui antrenament individual, intervin şi alţi factori, care este bine să nu fie neglijaţi.
Să menţionăm īn trecere competenţa, īncrederea īn ceea ce faci, seriozitatea īn muncă, corectitudinea şi discreţia īn comportament şi - din păcate, nu este superfluu să subliniem - igiena şi curăţenia terapeutului. Toate aceste elemente pun īn valoare sau marchează īn mod negativ exerciţiul propus, indiferent dacă acesta este dozat sau nu īn mod judicios, aspect pe care īl vom aborda īn paragraful următor.
4.4. Progresia. Pentru unii este sinonimă cu posologia, adică cu "doza de efort" recomandat. Ea trebuie să permită identificarea, īn cadrul unei game de exerciţii de acelaşi tip, a exerciţiului potrivit īn funcţie de posibilităţile unui anume subiect. īn plus, ea trebuie să ofere o perspectivă şi să permită, pornind de la situaţia dată, atingerea unui obiectiv rezonabil. Fără a se confunda cu varietatea, progresia poate contribui, dacă este folosită īn mod judicios, la reducerea monotoniei şedinţelor de lucru. Se īnregistrează două tipuri de progresie : īn intensitate şi īn dificultate.
4.4.1. Progresia īn intensitate se reduce la aprecierea cantităţii de muncă depusă īn unitatea de timp, care poate reprezenta fie durata definită a unui exerciţiu, fie a unei serii de exerciţii. Factorii care o determină sīnt de tip spaţial, respectiv temporal.
4.4.1.1. Progresia spaţială implică analiza elementelor exerciţiului īn ansamblu, inclusiv poziţia iniţială şi cea finală, şi presupune aprecierea satisfăcătoare a rezistenţelor care trebuie contracarate īn situaţia dată - cu alte cuvinte, a maselor mobilizate, a proiecţiei pe orizontală a pīrghiilor acestora, precum şi a tensiunilor antagoniste. Folosirea unor elemente secundare de sprijin va permite ajustarea
activităţii terapeutului īn sensul accentuării sau moderării ei, după caz. Deşi posibilă, recurgerea la solicitări adiţionale este departe de a fi sistematică ; şi īntr-adevăr, se preferă epuizarea īn prealabil a celorlalte modalităţi de intensificare.
4.4.1.2. Progresia temporală se exprimă pe moment şi la final:
- pe moment, intervenind asupra structurii temporale a exerciţiului, asupra succesiunii de timpi forte şi de timpi de relaxare, a căror pondere poate fi modificată, īn anumite limite, fără a denatura exerciţiul;
- pe termen scurt, īntr-o serie de exerciţii, intervenind asupra cadenţei, adică a numărului de repetări īn unitatea de timp;
- pe termen mediu şi lung, prin urmărirea constantă a creşterii cantităţii de muncă, indiferent că este vorba de un exerciţiu, de o serie de exerciţii, de diferite tipuri de exerciţii sau, īn fine, de şedinţa de lucru.
Să nu uităm īnsă că intensificarea nu trebuie să aibă loc niciodată īn detrimentul calităţii execuţiei.
4.4.2. Progresia īn dificultate ar putea fi pusă īn legătură cu spiritul de fineţe, aşa cum progresia īn intensitate ţinea de spiritul geometric. Ea se deosebeşte de prima prin aceea că noţiunea de forţă a activităţii musculare se află aici īn planul secund, fiind dominată de cea de ajustare neuromusculară sau de schemă motorie, mai mult sau mai puţin elaborată. īn timp ce exerciţiul intens şi obositor are efecte asupra aparatului cardio-pulmonar, exerciţiul dificil, cu execuţie pretenţioasă, rafinează motricitatea. Progresia īn dificultate va merge de la poziţiile cele mai joase, cu
poligon larg de susţinere şi centru de greutate la mică īnălţime, la poziţii dintre cele mai īnalte, cu caracteristici mecanice diametral opuse celor precedente.
Creşterea progresivă a dificultăţii va fi supusă unui control proprioceptiv din ce īn ce mai rapid al situaţiilor neobişnuite, care pune la īncercare, īn condiţii particulare, controalele segmentare realizate anterior.
De multe ori, ea se suprapune progresiei īn intensitate, totuşi nu trebuie confundată cu aceasta. īn altă ordine de idei, interesul justificat pentru progresia īn dificultate nu trebuie să impieteze asupra calităţii execuţiei.
Modalităţi de aplicare |
sus |
Exerciţiul elementar se află la baza aşa-numitei gimnastici de īntreţinere, a gimnasticii corective, a gimnasticii medicale şi a multor alte ramuri ale gimnasticii, figurīnd īn nomenclatura activităţilor kinetoterapeutice. El poate fi practicat īn grup sau individual, face obiectul unei pescripţii medicale şi prezintă avantajul de a nu necesita decīt puţin material.
5.1. Munca īn grup. Aceasta este indicată īn perspectiva menţinerii sau īntreţinerii condiţiei fizice şi chiar pentru corectarea unor tulburări statice uşoare. Dacă este bine dirijată, ea prezintă avantajul de a fi mai dinamizantă şi mai puţin monotonă decīt activitatea individuală. Apoi, exploatarea emulaţiei pe care o presupune nu exclude individualizarea sarcinilor. Pentru ca această metodă să fie īnsă eficientă, terapeutul trebuie să dea dovadă de simţ pedagogic.
5.2. Munca individuală. Recurgerea la munca individuală - obligatorie īn stări patologice - presupune controlul din partea unei persoane calificate, īn măsură să recomande pacientului repetarea individuală a exerciţiilor, īndată ce calitatea executării lor o va permite. La nevoie, se va face apel la persoanele din anturajul subiectului, cărora li se va explica modul de dirijare şi corectare a exerciţiului. Repetarea mişcărilor este indispensabilă pentru ca practicarea exerciţiilor terapeutice să nu se limiteze la cele cīteva zeci de minute de muncă efectivă care reprezintă - chiar sub supraveghere, aşadar fără timpi morţi - una-două şedinţe săptămīnale de kinetoterapie.
Ele solicită din partea executantului un efort de autoasumare, valorizantă şi deloc neglijabilă sub aspectul rezultatelor pe care le urmăresc atīt el, cīt şi specialistul care prescrie terapia.
5.3. Prescrierea. Prescrierea este momentană, medicală şi īntotdeauna cantitativă, uneori şi calitativă. Este de dorit ca anumite comentarii bine gīndite să o facă mai clară şi mai stimulantă pentru kineto-terapeut şi pacient. Specialistul care prescrie terapia trebuie să aibă īncredere īn cele două persoane implicate direct - īn una că va trata, īn cealaltă că se va trata īn mod activ.
5.4. Materialul. Exerciţiul de gimnastică terapeutică prezintă avantajul de a folosi foarte puţin material auxiliar (sau chiar de a se desfăşura īn absenta oricărui material) pentru executarea lui.
Scara fixă şi oglinda sīnt materialele cele mai sofisticate, de bună seamă foarte utile, dar nu şi indispensabile. O masă, scaune, nişte bucăţi de lemn, de pīslă sau de cauciuc dur, de grosime variabilă, cīţiva saci de nisip, toate acestea sīnt elemente de uz curent, depăşite totuşi, ca frecvenţă de utilizare, de sol şi perete.
Aşadar, un număr mare de exerciţii sīnt posibile fără un echipament special, ceea ce permite repetarea lor Ia domiciliu. Trebuie să avem īn vedere, totuşi, că nici un material, oricīt de elaborat ar fi, nu poate īnlocui efortul personal.
Prezentarea succintă a exerciţiului de gimnastică terapeutică - ce reprezintă īn fapt adaptarea unui exerciţiu de gimnastică terapeutică la starea patologică - ar trebui să permită situarea acestuia pe poziţia pe care o merită:
- pe de o parte, īn formarea unor profesionişti īn tehnicile mişcării;
- pe de altă parte, alături de alte metode de kinetoterapie activă. Avīnd īn vedere simplitatea lui şi posibilităţile deloc dificile de
abordare, este aproape sigur că acest tip de exerciţiu merită pe deplin să fie inclus īn formarea iniţială a kinetoterapeuţilor. Chiar dacă ni s-a īntīmplat nu o dată să ne īndoim de acest adevăr, realitatea ne obligă să adăugăm că numeroasele observaţii pe care le-am făcut şi informaţiile pe care le-am cules - pe marginea lacunelor ce pot fi puse pe seama absenţei acestei etape din formarea terapeuţilor - ne-au convins cu adevărat de necesitatea-exerciţiului de gimnastică teapeutică.
De asemenea, interesul terapeutic pe care īl prezintă această formă de exerciţiu - atīt de evident īn numeroase cazuri - justifică locul pe care el īl ocupă alături de alte tehnici ale kinetoterapiei active, instrumentală sau nu.
Introducere
