Cresterea fortei musculare ocupa in practica fizioterapica un loc de prima importanta, constituind una dintre metodele cele mai utilizate si mai eficiente pe termen lung. Totusi, in printa implicatiilor sale practice, se observa ca putini terapeuti constientizeaza solidul fundament stiintific si experimental pe care se intemeiaza utilizarea acestei metode.
La origine, lucrarea de fata isi propunea sa realizeze o atie intre exercitiile izotonice si cele izometrice in printa eficientei lor; atia mentionata ramine punctul central de interes al acestui modul, imbogatit substantial cu trimiteri la lucrarile cele mai recente si cu analizarea mai multor teze de doctorat, prezentate in diferite universitati din Statele Unite si Canada.
Pornind de la informatiile numeroase si incoerente oferite de publicatiile de specialitate, autorul intentioneaza sa propuna citeva notiuni de o insemnatate cruciala pentru practica curenta. Dat fiind faptul ca stiinta se afla in continua evolutie, este de la sine inteles ca nu avem pretentia de a fi definiti in concluziile pe care le formulam.
Cuprins:
Noţiuni preliminare |
sus  |
O scurtă trecere īn revistă a noţiunilor de bază este esenţială pentru īnţelegerea elementelor ce vor fi elaborate ulterior.
1.1. Terminologie
1.1.1. Contracţia izotonică: se spune īn mod curent că tensiunea fibrei rămīne constantă, īn vreme ce lungimea ei se modifică. In realitate, lucrurile se petrec astfel doar īn cazul fibrei izolate. īn condiţiile reale ale unei mişcări articulare vom observa modificări ale tensiunii īn funcţie de variaţiile pīrghiilor de rezistenţă şi de forţă, de inerţia masei deplasate şi de schimbările unghiurilor de tracţiune ale muşchilor.
Dacă muşchiul se scurtează, vorbim despre contracţie concentrică, iar dacă muşchiul se lungeşte, contracţia produsă va fi excentrică.
1.1.2. Contracţia izometrică: spre deosebire de contracţia izotonică, contracţia izometrică se caracterizează prin adaptarea tensiunii musculare la sarcină, īn condiţiile conservării lungimii muşchiului. Termenii contracţie dinamică şi contracţie statică sīnt sinonimi cu
termenii contracţie izotonică, respectiv contracţie izometrică.
1.2. Proprietăţile mecanice ale muşchiului şi fenomenele mecanice caracteristice mecanismului de contracţie voluntară
Se ştie că proprietatea fundamentală a fibrei musculare este aceea de a intra īn contracţie, dar că intensitatea acesteia depinde de mai mulţi factori: lungimea muşchiului, viteza sa de scurtare sau de cedare etc.
Lungimea fibrei musculare este determinantă pentru cantitatea de tensiune pe care o poate suporta. Astfel, cu cīt fibra este mai lungă, cu atīt tensiunea pe care o dezvoltă va fi mai mare, regulă valabilă atīt īn cazul contracţiilor izometrice, cīt şi īn cel al contracţiilor izotonice.
Figura 73 prezintă relaţiile dintre viteza de contracţie şi tensiunea īn diferite forme de contracţie. Oricine a constatat, fără īndoială, că viteza de deplasare a sarcinii este direct proporţională cu greutatea acesteia, de unde rezultă că fiecărei sarcini i se asociază o viteză determinată, īn condiţii de efort maxim.
Analizīnd figura 73, vom observa cā autorul a luat ca punct de referinţă viteza O, cu alte cuvinte, contracţia izometrică ce corespunde unui efort maxim de 100%. īn cazul contracţiilor concentrice (curbe aflate sub tensiunea de referinţă), tensiunea exterioară măsurată este inferioară tensiunii izometrice şi invers proporţională cu viteza. Situaţia este diametral opusă pentru contracţia excentrică.
Efortul depus "de muşchi poate fi maxim īn diferitele forme de contracţie, indiferent de viteza acesteia. Este de notat totuşi că, la o greutate constantă, efortul cerut pentru o contracţie excentrică este mai mic decīt cel necesar unei contracţii izometrice, depăşit, la rīndul lui.
de efortul depus pentru o contracţie concentrică. īn plus, la contracţia concentrică, cu cit viteza imprimată greutăţii este mai mare, cu atīt efortul depus trebuie să crească. In cazul contracţiei excentrice, cu cīt frīnarea mişcării are loc mai lent, cu atīt efortul necesar este mai mare.
1.3. Integrarea nervoasă
Orice īncercare de a defini creşterea forţei musculare presupune menţionarea obligatorie a raporturilor sale strīnse cu mecanismele neurofizio-logice. In sprijinul existenţei unei interdependenţe certe a sistemului muscular cu sistemul nervos pot fi aduse mai multe dovezi.
Relaţiile dintre motricitate şi sensibilitate, evidenţiate de atītea ori de numeroşi autori, joacă şi ele un rol esenţial īn procesul de fortificare. Avīnd ca punct de plecare organele tendinoase Golgi şi fusurile neuro-musculare, sensibilitatea proprioceptivă este, la rīndul ei, fundamentală īn acest context, fapt atestat de incapacitatea bolnavilor de tabes de a reacţiona la antrenamentul de fortificare.
O a doua dovadă, de altminteri foarte surprinzătoare, vine īn sprijinul celei dintīi. Literatura de specialitate vorbeşte despre dezvoltarea forţei musculare a antagoniştilor īn urma antrenamentului vizīnd muşchii ago-nişti. Mai mult, numeroşi autori au consemnat creşterea forţei īn extremitatea neexersată. Menţionăm īn special lucrările īn care fenomenul a fost observat atīt īn antrenamentul izotonic, cīt şi īn cel izometric.
īn sfīrşit, cităm - cu unele rezerve - un al treilea aspect: alterarea raportului dintre tensiunea musculară şi electromiograma globală (f/q). īn urma antrenamentului, se observă la anumiţi subiecţi o creştere a tensiunii la aceeaşi cantitate de electricitate. Cu alte cuvinte, dacă īnainte de antrenament subiectul ridica un kilogram pe unitatea de cantitate de electricitate, la finele acestuia el va fi īn stare să ridice două kilograme pe unitatea de măsură.
Dacă īncercăm să īnţelegem sau să explicăm asemenea rezultate neglijīnd prezenţa unor mecanisme de īnvăţare foarte complexe, comitem o eroare evidentă de interpretare ştiinţifică.
Avīnd īn vedere toate aspectele enumerate mai sus, este poate mai convenabil să īnlocuim sintagma integrare nervoasă cu unul dintre termenii fortificare neuromusculară sau condiţionare neuromusculară.
1.4. Circulaţia locală, oboseala şi electromiograma
Procesele biochimice aferente contracţiei musculare presupun un aport constant de energie şi o eliminare rapidă a reziduurilor, operaţii asumate de circulaţie. Este de la sine īnţeles că orice deficienţă sau insuficienţă circulatorie duce īn mod inevitabil la oboseală.
īn caz de contracţie izometrică prelungită, prin compresiunea mecanică a muşchiului se instalează o ischemie locală. īn afară de faptul că determină valoarea cantitativă a acestei obstrucţii circulatorii, intensitatea contracţiei duce la instalarea unei stări de oboseală proporţională cu nivelul său. Curba reprezentată īn figura 74 indică durata contracţiei la diferite procente din efortul maxim.
O contracţie maximă nu poate dura mai mult de -6 secunde, īn vreme ce o contracţie la 10-15% din forţa maximă (sau inferioară acestei valori) poate fi prelungită, teoretic, la infinit. Tensiunile de peste 70% blochează complet circulaţia, iar aspectul curbei īn zonele ce reprezintă aceste valori exprimă capacitatea de rezervă a muşchiului.
īn contracţia izotonică, blocajul mecanic are o importanţă redusă. Momentul de repaus care delimitează contracţiile asigură revenirea intermitentă a circulaţiei.
Dimpotrivă, frecvenţa contracţiilor, Ia care se adaugă intensitatea acestora, devine cauza unei eventuale oboseli. Creşterea frecvenţei reduce tot mai mult timpul de repaus, oboseala fiind astfel direct proporţională cu frecvenţa.
Electromiograma este, de asemenea, īn mod evident marcată de oboseală. Din cercetările de ultimă oră pe tema oboselii - īn special la subiecţii neantrenaţi - reiese că sistemul nervos tinde să compenseze scăderea tensiunii mecanice cauzate de oboseală. Raportul dintre tensiune şi electromiograma globală, menţionat mai sus, scade īn aceste condiţii, crescīnd cantitatea de potenţial muscular pe unitatea de tensiune.
1.5. Forţa musculară
Forţa unui muşchi reprezintă tensiunea maximă pe care o dezvoltă acesta īn timpul contracţiei. Să precizăm că măsurarea forţei individuale a unui muşchi este de obicei un demers imposibil in vivo, fiind mult mai simplu să evaluăm forţa unei mişcări articulare, situaţie īn care la efort contribuie mai mulţi muşchi. Existenţa a trei forme de contracţie implică posibilitatea de a măsura trei forţe diferite: forţa izometrică, forţa izotonică concentrică şi forţa izotonică excentrică.
Forţa izometrică se măsoară cu ajutorul dinamometrului, care exclude practic orice mişcare; cel mai cunoscut dinamometru īi aparţine lui Clarke.
īn ceea ce priveşte forţele izotonice, valoarea exactă a acestora poate fi aflată doar utilizīnd aparate complexe care permit neglijarea factorului reprezentat de viteza de scurtare sau de alungire. Cu toate acestea, pentru forţa izotonică concentrică, majoritatea lucrărilor de specialitate folosesc noţiunile de 1 RM (greutatea maximă care poate fi manipulată pentru o singură mişcare), respectiv 10 RM (greutatea maximă pentru realizarea a 10 mişcări complete).
1.6. Anduranţa musculară
Chiar dacă nu este īn intenţia noastră să studiem anduranţa, o punctare a aspectelor fundamentale legate de aceasta este absolut necesară. Vom avea īn vedere exclusiv anduranţa locală, care este, de bună seamă, diferită de anduranţa generală; aceasta vizează o grupă musculară restrīnsă şi se manifestă ca utilizarea repetată sau continuă a forţei īn timp. Există trei forme de anduranţa musculară:
1.6.1. Anduranţa izotonică. Este lucrul mecanic - exprimat īn kgm -produs de o grupă musculară īn timp ce deplasează o sarcină constantă cu o frecvenţă dată.
1.6.2. Anduranţa izometrică susţinută. Unii autori consideră că aceasta reprezintă durata unei contracţii la o anumită tensiune - maximă sau un procent din valoarea maximă. Pentru alţii, ea este forţa medie menţinută īntr-un timp dat.
1.6.3. Anduranţa izometrică repetată. Echivalent al rezistenţei izotonice, ea reprezintă numărul contracţiilor izometrice, de scurtă durată, la o anumită tensiune şi cu o frecvenţă dată.
Creşterea forţei musculare |
sus |
Orice domeniu al cunoaşterii supus experimentării ştiinţifice se izbeşte la īnceput de dificultăţi legate de controlarea variabilelor. Capitolul de faţă atinge īn mod indirect acest subiect - dar, īn opinia noastră, el reprezintă, īnainte de toate, fundamentul teoretic pe care trebuie să se īntemeieze orice comparaţie īntre tehnicile de fortificare.
2.1. Creşterea cantitativă a forţei
2.1.1. Pentru a stabili nivelul de creştere a forţei pentru fiecare antrenament, trebuie să plecăm de la un indice de referinţă. Majoritatea studiilor de specialitate iau ca punct de reper forţa iniţială şi exprimă acumulările cantitative īn procente din aceasta. īn asemenea condiţii.creşterea variază īn funcţie de sex, vīrstă şi muşchiul sau grupa
musculară vizată.
Reacţia subiecţilor de sex feminin este caracterizată de o forţă inferioară celei a subiecţilor de sex masculin. Diferenţa creşte pīnă la vīrsta de 20-30 de ani, apoi scade lent pīnă la 65 de ani. Pentru ambele sexe, evoluţia cea mai substanţială, din punctul de vedere al forţei, se īnregistrează īn perioada cuprinsă īntre 20 şi 30 de ani.
Apoi, pentru a nu aduce īn discuţie decīt două dintre grupele musculare cel mai frecvent citate, la extensorii genunchiului forţa se dezvoltă mai repede decīt la flexorii cotului.
2.1.2. īn 1963, Ronmert şi Muller propuneau ca măsură de referinţă aşa-numita "forţă-limită". Pentru a defini acest termen, vom urmări cum evoluează forţa Ia un antrenament dat. Analizīnd acumulările cantitative īn privinţa forţei de la o săptămīnă la alta, observăm că acestea scad progresiv, devenind cu timpul nule. Explicaţia constă īn faptul că muşchiul atinge o limită sau un prag pe care nu īl poate depăşi decīt cu condiţia intensificării programului de exerciţii. Forţa finală, la care se ajunge la sfīrşitul unui antrenament experimental, nu corespunde īn mod obligatoriu "forţei-limită". Şi, īntr-adevăr, este foarte posibil ca durata experimentului să fie insuficientă pentru atingerea pragului. Forţa-limită reprezintă aşadar totdeauna forţa finală, dar reciproca nu este īn mod necesar adevărată.
Astfel, forţa-limită reprezintă 100% din forţa iniţială, iar acumulările cantitative se exprimă īn procente din forţa-limită. Aşa cum avertizează şi autorii citaţi mai sus, aceste procente sīnt valori relative: la o forţă iniţială relativă, acumulări cantitative relative.
Conceptul de forţă-limită are mai multe consecinţe. Prima constă īn existenţa unui stadiu de antrenament prealabil, fiecare subiect aflīndu-se la o distanţă mai mare sau mai mică de forţa-limită. Cu cīt se apropie mai mult de această limită, cu atīt forţa pe care o acumulează īntr-un timp dat este mai mică, fapt confirmat de mai multe studii: unele arată că, la subiecţii cu un nivel iniţial al forţei mai ridicat, acumulările cantitative īnregistrate sīnt mai reduse, īn timp ce altele subliniază necesitatea unui antrenament intens pentru a asigura evoluţia forţei şi la eşantioanele cu un nivel iniţial al forţei ridicat.
In sfīrşit, vom nota că, īn privinţa forţei, reacţia la condiţionare este cunoscută ca fiind una foarte variabilă. Mathcws şi Kruse, Morehouse.
Hettinger şi Hislop consideră că, īn urma antrenamentului, la subiectul luat izolat se pot īnregistra evoluţii, stagnări sau chiar involuţii ale forţei. Dar, aşa cum arată primul dintre autorii citaţi, cu cīt antrenamentele de grup sīnt mai frecvente (ca număr de şedinţe pe săptămīnă), cu atīt mai numeroşi sīnt indivizii a căror forţă evoluează - īncă un argument că afirmaţiile anterioare sīnt corecte.
A doua consecinţă decurge din prima. Comparaţia dintre diferitele tehnici cu privire la eficienţa lor presupune atingerea de către subiecţi a forţei-limită, ceea ce permite determinarea exactă a rolului pe care īl joacă antrenamentul prealabil al candidaţilor şi atenuează orice reacţie depinzīnd de forţa lor iniţială. Un număr mai mic de săptămīni pentru atingerea forţei-limită indică superioritatea unei anumite metode. Evident, se consideră că pornim īn apreciere de la o forţă iniţială relativă egală pentru toate grupurile de subiecţi reprezentīnd fiecare o anumită metodă.
Ultima consecinţă a adoptării conceptului de forţă-limită ţine de măsura acumulărilor cantitative.
Dacă acumularea cantitativă reprezintă un anumit procent din forţa-limită, asta īnseamnă că ea nu este influenţată de sex, vīrstă sau grupa musculară antrenată, cu condiţia ca forţa iniţială relativă (stadiul antrenamentului prealabil) şi antrenamentul să fie similare. Un exemplu concret, dar ipotetic, va clarifica afirmaţia de mai sus : se lucrează cu flexorii genunchiului şi cu extensorii cotului printr-o contracţie maximă de o secundă, o dată pe zi. După cinci săptămīni, cele două grupe musculare ating forţa-limită. Chiar dacă valorile absolute iniţiale şi finale, precum şi acumulările cantitative sīnt diferite, forţa iniţială relativă reprezintă echivalentul a 75% din forţa--limită, iar evoluţiile relative săptămānale sīnt īn mod succesiv aceleaşi. Dat fiind faptul că extensorii genunchiului par a fi mai receptivi la antrenament decīt flexorii cotului (vezi supră), pare plauzibil că primii au o forţă iniţială relativă mai scăzută decīt ceilalţi.
Noţiunea de forţă-limită este una dintre cele mai recente achiziţii īn domeniul fortificării musculare. După informaţiile pe care le deţinem, pīnă īn prezent, nici un alt autor īn afara celor citaţi mai sus nu a utilizat acest indice de referinţă, ale cărui implicaţii vor fi acceptate şi apreciate cum se cuvine abia īn studiile ce-i vor fi dedicate de acum īnainte.
2.2. Calitatea creşterii forţei
Este oare posibil să realizăm o comparaţie īntre tehnici diferite pentru a evidenţia valoarea acestora, recurgīnd exclusiv la aspectul cantitativ al evoluţiei īnregistrate ? Este o īntrebare la care de multă vreme se caută un răspuns, formulat, deocamdată provizoriu, abia īn ultimul deceniu. Aspectul calitativ al acumulărilor poate fi analizat din două puncte de vedere: specificitatea "unghiulară" şi specificitatea "de lucru".
2.2.1. Specificitatea "unghiulară". īnţelegem prin aceasta creşterea cea mai importantă a forţei, notată īn unghiul articular unde exerciţiul este cel mai intens. īn figura 75 este reprezentat modul īn care se manifestă acest fenomen.
După cercetările noastre, primii care au studiat acest fenomen au fost Darcus şi Salter, rezultatele publicate de ei īn 1955 fiind negative. Cīţiva ani mai tīrziu, Logan, apoi Logan şi Lockhart au demonstrat existenţa unei fortificări specifice; īn urma unui antrenament izotonic cu rezistenţă maximă, extensorii genunchiului īnregistrează o creştere mai importantă a forţei la un unghi de 115°. Alţi doi cercetători au confirmat ulterior concluziile lui Logan şi Lockhart īn privinţa dezvoltării forţei izotonice musculare.
In cazul antrenamentului izometric, dezvoltarea forţei pare a fi mai puţin specifică. Majoritatea experienţelor consemnează existenţa unei anumite specificităţi pentru una sau două grupe musculare antrenate la unghiuri diferite, īn vreme ce, īn aceleaşi lucrări, pentru o altă grupă musculară nu se īnregistrează o creştere semnificativă la unghiul la care se execută exerciţiul. īn una dintre lucrările lor, Rohmert şi Muller susţin că la 80% dintre muşchii studiaţi se observă o dezvoltare a forţei la amplitudinea articulară exersată, īn vreme ce Sterling vine īn sprijinul acestor afirmaţii notīnd variabilitatea specificităţii unghiulare de la o grupă musculară la alta. Numeroşi autori nu recunosc existenţa fenomenului de fortificare unghiulară īn antrenamentul izometric.
2.2.2. Specificitatea "de lucru". Vom preciza īn cele ce urmează noţiunea de specificitate "de lucru". īn primul capitol distingeam īntre forţa izometrică şi forţa izotonică, forţe care pot fi măsurate īnainte de antrenament şi după īncheierea acestuia. Să notăm, totuşi, că valorile identificate variază īn funcţie de forma de antrenament. Numeroşi autori, īn special Rasch şi Pierson, susţin cu fermitate următorul fapt: la indivizii antrenaţi prin contracţii izotonice concentrice, evoluţia forţei izometrice nu este proporţională cu cea a forţei izotonice.
Creşterea procentuală a forţei izotonice depăşeşte sub aspect proporţional creşterea procentuală a valorilor izometrice (vezi tabelul 1). Cu toate acestea, din diferite lucrări pe care le-am consultat rezultă că o contracţie izotonică excentrică imprimă forţei izometrice o evoluţie mai spectaculoasă decīt contracţia izotonică concentrică. (Concluzie de mare importanţă teoretică şi practică, demnă de reţinut! - n.t.) .
Pe de altă parte, unii autori conchid că şi după antrenamentul bazat pe contracţii izometrice există posibilitatea apariţiei unui fenomen similar, constīnd īntr-o evoluţie pozitivă a forţei izometrice. Alţi specialişti sīnt īnsă de o cu totul altă părere, susţinīnd că antrenamentul izometric impulsionează īn aceeaşi măsură forţa izometrică şi forţa izotonică concentrică.
Specificitatea "de lucru" poate fi considerată pur şi simplu o altă-faţetă a specificităţii "unghiulare". Lăsīnd deoparte această influenţă a specificităţii "unghiulare", se ştie că antrenamentul izotonic poate determina creşteri ale forţei care nu sīnt repartizate īn mod omogen pe toată lungimea permisă de articulaţie. Dacă măsurătoarea izometrică se realizează, spre exemplu, īntr-un punct cu amplitudine redusă, īnţelegem cum este posibil ca o contracţie izotonică să nu determine dezvoltarea proporţională a forţei izometrice.
Reciproca este, la rīndul ei, valabilă: contracţia izometrică, mai puţin caracteristică pentru unghiuri, determină evoluţii ale forţei izotonice de multe ori echivalente cu cele ale forţei izometrice.
2.3. Muşchiul atrofie
Capitolele precedente aveau ca punct de plecare o serie de studii experimentale asupra unor subiecţi normali. Direct sau indirect, vom īncerca să aplicăm noţiunile discutate la comportamentul muşchilor atrofiei.
2.3.1. Relativitatea termenului atrofie. Definiţia cuvīntului atrofie este cīt se poate de simplă : dacă epitetul sănătos indică un muşchi care poate răspunde īn mod judicios la solicitările cotidiene şi normale de efort muscular, atrofie este orice muşchi care nu īndeplineşte aceste condiţii. Dar solicitările de efort sīnt variabile de la individ la individ şi de la un muşchi la altul, folosirea cuvīntului atrofie fiind īn aceste condiţii mai degrabă relativă decīt absolută. Relativitatea termenului poate fi ţinută sub control dacă facem apel la conceptul de forţă-limită, care permite delimitarea stadiului de antrenament prealabil, aflat īn legătură directă cu solicitările cotidiene şi normale de efort. Nu se vorbeşte despre o forţă normală definită a muşchiului, īntrucīt aceasta poate creşte ca urmare a antrenamentului. Prin urmare, un muşchi este mai slab sau mai puternic doar īn raport cu forţa sa limită.
Spre exemplu, extensorii genunchiului sīnt, dacă putem spune astfel, mai "atrofiei" decīt flexorii cotului, īntrucīt capacitatea lor de reacţie la exerciţiu este superioară celei a flexorilor cotului.
īn contextul examinării reacţiilor īnregistrate la muşchii atrofiei, se cuvine să subliniem că o dozare a efortului bazată pe capacităţile musculare restante garantează atingerea unui nivel mai īnalt al forţei, īn vreme ce un antrenament prea intens conduce la rezultate opuse. Astfel, la indivizii care prezintă o forţă iniţială scăzută sau care se află īn primele stadii de antrenament se īnregistrează reacţii superioare, īn condiţiile utilizării unor sarcini corespunzătoare unor procentaje mai scăzute din forţa maximă. Gradul de dificultate al exerciţiilor creşte treptat, o dată cu dezvoltarea receptivităţii musculare.
2.3.2. Scăderea forţei musculare. īntre cauze, prima trebuie citată inactivitatea, fie ea voluntară sau involuntară. Imobilizarea experimentală a extremităţilor prin ghipsare a permis unor specialişti - cum ar fi Hislop, Muller şi Hettinger, Stillwell et al. - studierea atrofiei īn condiţii apropiate de cele reale.
Diminuarea forţei izometrice īntr-o perioadă de o lună reprezintă cel mult 30-40% din forţa iniţială. Scăderea nivelului forţei se īnregistrează mai ales īn timpul primei săptămīni, după care are loc o stabilizare a pierderilor. Conform lui Muller, diminuarea maximă nu poate depăşi 60% din forţa iniţială, īntrucīt o serie de contracţii involuntare preīntīru-pină pierderea totală a calităţii fibrelor musculare.
Exerciţiile izometrice la flexorii cotului, imobilizaţi prin ghipsare, reduc nivelul pierderii forţei musculare la 15% atunci cīnd contracţia
durează 6 secunde, are loc o dată pe zi şi se produce cu 67 % din forţa maximă iniţială, respectiv la 9% la o contracţie maximă care se produce o dată pe zi timp de 6 secunde.
īn cazul unei imobilizări prin ghipsare la 165 ° a extensorilor genunchiului, la o solicitare musculară maximă de 6 secunde cu o frecvenţă de 4 ori pe zi, forţa musculară pentru unghiul menţionat creşte, īn vreme ce tensiunea izometrică pentru unghiul de 120°, precum şi valoarea de 10 RM se conservă. Dimpotrivă, la lotul de control se observă involuţii ale forţei izometrice pentru ambele unghiuri şi scăderi ale valorii de 10 RM.
Datele analizate mai sus arată că specificitatea "unghiulară" este aplicabilă muşchiului atrofie şi că nu este exclus ca o anumită amplitudine să rămīnă redusă, īn raport cu alta mai īndelung exersată. Analizīnd eşecurile īnregistrate īn cazul unei mişcări date (flexia braţelor la bară fixă), Bender şi Kaplan le-au asociat cu problemele ce pot surveni la una dintre amplitudini. Autorii au propus subiecţilor exersarea unghiurilor articulare cu probleme şi, īn consecinţă, toţi indivizii au reuşit să execute corect mişcarea.
Exerciţiile izotonice |
sus |
Unele dintre metodele izotonice sīnt bine cunoscute, īn vreme ce altele, de dată mai recentă, sīnt īncă ignorate. Diferitele aspecte ale exerciţiilor izotonice cu rezistenţă progresivă au fost analizate treptat de specialiştii īn fiziologia exerciţiului fizic. Vom prezenta īn continuare, conform principiului cronologic, principalele sisteme de exerciţii izotonice care au fost propuse pīnă īn prezent.
3.1. Delorme (1945). Pornind de la practicile empirice ale halterofililor, acesta introduce īn cadrul readaptării aşa-numitul "Fractional System". Pacientul execută 7 pīnă la 10 serii a cīte 10 repetiţii, la o greutate care, suplimentată cu o sarcină constantă la fiecare serie, va ajunge īn final la valoarea de 10 RM, manipulată īn ultima serie. Seria este un număr determinat de mişcări repetate fără pauză, care
se ia abia Ia sfīrşitul unei serii.
3.2. Delorme şi Watkins (1948). Revizuind metoda originală, autorii citaţi īnlocuiesc denumirea de "Heavy Resistance Exercise" cu cea de "Progressive Resistance Exercise" (PRE) şi reduc numărul seriilor la 3.
Prima serie se efectuează cu jumătate din 10 RM, a doua cu trei pătrimi din 10 RM, iar ultima cu 10 RM. Primele două serii servesc la īncălzirea muşchiului şi numai cea de-a treia contribuie, īn opinia autorilor, la fortificarea musculară.
3.3. Zinovieff (1951). Oboseala progresivă cauzată de seriile succesive de exerciţii propuse īn cadrul metodei originale a lui Delorme ar putea fi evitată, consideră Zinovieff, prin diminuarea, de la o serie la alta, a sarcinii de 10 RM şi prin executarea unui total de 100 de mişcări. Acest procedeu, mai bine adaptat capacităţilor pacientului, īn opinia medicului care 1-a pus la punct, a fost numit de către acesta "Oxford Technique". Literatura de specialitate consemnează uneori o variantă a acestei tehnici, care reprezintă īn fapt inversarea celui de-al doilea sistem citat de noi, creat de Delorme şi Watkins īn 1948. Verificarea experimentală a acestor două procedee īn forma lor modificată nu a evidenţiat nici o diferenţă īntre ele. Aşa cum afirma pe drept cuvīnt Berger, dacă metoda include o serie de mişcări cu sarcina de 10 RM, secvenţele īn care se folosesc proporţii din valoarea maximă de 10 RM sīnt lipsite de importanţă.
3.4. McQueen (1954). īn urma unei cercetări statistice asupra unor grupuri de halterofili şi culturişti9, McQueen descrie aşa-numitele "Power System" şi "Bulk System".
"Power System", propriu halterofililor, este caracterizat prin mărirea sarcinii iniţiale de 10 RM la fiecare serie, pīnă la atingerea valorii de 1 RM, ceea ce presupune scăderea numărului de repetări. Partizanii tehnicii sīnt de părere că aceasta oferă condiţii dintre cele mai favorabile pentru dezvoltarea forţei, dar că nu este la fel de eficientă pentru instalarea hipertrofiei.
Constīnd īn 3-4 serii de mişcări la o rezistenţă constantă de 10 RM, "Bulk System" este considerat a fi mai eficient pentru apariţia hipertrofiei musculare.
Dacă metodele descrise mai sus au efecte diferite chiar la sportivi aflaţi īn vīrf de formă, este probabil exagerat să aşteptăm un răspuns perfect la subiecţii care abia se iniţiază īn acest gen de exerciţii. Pentru cvadriceps, Barney şi Bangerter nu notează nici o diferenţă semnificativă īntre tehnica lui Delorme şi Watkins, "Power System" şi "Bulk System" īn privinţa nivelurilor medii de acumulare a forţei. Să remarcăm totuşi că, la valoarea de 10 RM şi 1 RM, mediile cele mai ridicate aparţin lotului pe care s-a experimentat tehnica "Bulk System". Aplicīnd teste de forţă statică, Leigton el al. au notat, la rīndul lor, superioritatea "Bulk System" la nivelul membrelor inferioare.
Toate aceste observaţii sīnt cu atīt mai adevărate, cu cit anumiţi autori au raportat că mai multe serii cu 10 RM sīnt mai eficiente decīt una singură cu 10 RM (fig. 76).
3.5. Morgan şi Adamson (1957). "Circuitul-training" vizează dezvoltarea forţei şi a anduranţei printr-o suită de mişcări variate. Autorii recomandă folosirea sarcinilor inferioare valorii maxime (mai mici de 10 RM). Subiectul trebuie să realizeze de trei ori seria de mişcări īntr-un interval de timp bine precizat, terapeutul trebuind să ţină
seama de posibilităţile acestuia. Oboseala progresivă, consecinţă firească a executării a trei serii (sau a unui circuit) de exerciţii, coboară nivelul pragului care trebuie atins, pentru ca să se īnregistreze o creştere a forţei.
Chiar dacă este īntīmpinat cu unele rezerve, acest principiu pare a fi exact. Şi īntr-adevăr, numeroase experienţe au demonstrat dezvoltarea forţei izometrice sau chiar - fapt şi mai caracteristic - dezvoltarea forţei izotonice īn urma unui antrenament de anduranţă izotonică (greutate redusă) cu repetiţii multiple. De aici ar rezulta că problema fundamentală este de a afla dacă dezvoltarea forţei prin exerciţii de anduranţă este echivalentă cantitativ şi calitativ cu cea obţinută prin exerciţii cu rezistenţă progresivă ; īn prezent ne este imposibil să oferim o soluţie categorică la această problemă.
Pentru a fi perfect aplicabile domeniului readaptării, exerciţiile trebuie să fie orientate spre regiuni bine definite ale corpului. Celor interesaţi de subiect, le recomand spre lectură excelentul articol al lui Bonelle apărut īn decembrie 1971 īnRevue de l\'Association Canadienne de Physio-therapie. Aşa cum subliniază autorul, avantajul acestui sistem rezidă īn efectele sale stimulative asupra pacienţilor, datorită prezenţei elementului competitiv, varietăţii exerciţiilor şi entuziasmului creat de grup.
3.6. Berger (1961-1963). Acest cercetător a acordat o atenţie specială exerciţiilor cu rezistenţă progresivă; astfel, el a evidenţiat faptul că antrenamentul cu 6 RM este mult superior celui cu 2 RM, īnsă nu depăşeşte īn mod semnificativ ca eficienţă antrenamentul cu 10 RM, indiferent că se execută una, două sau trei serii.
Berger, apoi O\'Shea şi Withers au confirmat īnregistrarea unor medii mai ridicate la loturile de subiecţi care lucrau cu o greutate echivalentă cu 5-6 RM. Aşa cum reiese şi din figura 77, sarcinile cele mai eficiente sīnt cele situate īntre 3 RM şi 9 RM.
3.7. Izokinetica (1967). Graţie progreselor tehnologice, īn cursul ultimilor ani a fost pusă la punct o aparatură capabilă să furnizeze o rezistenţă maximă la orice amplitudine articulară.
O atenţie specială a fost acordată elementului reprezentat de viteză. Aşa cum am precizat īn primul paragraf (dedicat unor noţiuni preliminare), viteza de deplasare a unei sarcini este determinată de greutatea acesteia: de obicei, cu cīt sarcina este mai mare, cu atīt viteza de deplasare este mai lentă. Atunci cīnd sarcina are viteza 0, avem de-a face cu o contracţie izometrică maximă. Prin definiţie, mişcarea izo-tonică concentrică este recunoscută ca atare dacă se utilizează numai sarcini inferioare celor cărora li se asociază o viteză de deplasare 0.
Urmīnd şirul explicaţiei, să ne imaginăm: 1. că muşchii flexori ai cotului produc la inserţia musculară o tracţiune constantă (astfel, vom neglija relaţia tensiune - lungime); 2. că această mişcare izotonică concentrică are loc īn plan orizontal (acceleraţia gravitaţională fiind īn acest caz eliminată); 3. că pe pīrghia osoasă este aplicată o sarcină constantă. Analiza biomecanica a unui asemenea sistem ne duce la concluzia că unghiurile amplitudinilor interne şi externe primesc o cantitate mai mică din forţa rotativă furnizată de muşchi. Pīrghia de forţă, modificată de unghiul de tracţiune musculară, este īntr-adevăr diminuată īn aceste puncte extreme.
Dacă forţa motorie a muşchiului este constantă şi suficientă pentru a deplasa pīrghia osoasă pe toată cursa articulară, se va īnregistra o creştere a vitezei de deplasare la amplitudine medie (unghiul de inserţie musculară este optim īn acest caz).
Practic, problema este mult mai complexă, dar ea poate fi rezumată astfel: īn exerciţiile izotonice convenţionale, pentru a parcurge īn īntregime amplitudinea articulară, sīntem nevoiţi să utilizăm o greutate corespunzătoare celui mai slab unghi din toată cursa articulară. Dacă subiectul depune un efort maxim, amplitudinile cele mai favorizate de condiţiile mecanice vor permite o mişcare foarte rapidă.
īn exerciţiile izokinetice (la aceeaşi viteză), aparatul este reglat pentru a menţine o viteză constantă de deplasare a pīrghiei osoase. īn consecinţă, pentru a reduce accelerarea mişcării la amplitudinile favorizate, aparatul permite creşterea rezistenţei externe. Variaţiile rezistenţei sīnt direct proporţionale cu schimbările de viteză la extremitatea avută īn vedere. Figura 78 ilustrează principiile care guvernează izokinetica.
Principalul avantaj al acestui tip de exerciţiu constă īn dezvoltarea forţei pe tot parcursul mişcării; calitatea forţei musculare este mai supusă schimbării, comparativ cu cantitatea acesteia.
Exerciţii izometrice |
sus |
īn prezent, acest tip de exerciţii se bucură īn rīndul publicului de o popularitate mai mult sau mai puţin īntemeiată. īn domeniul reeducării, ele sīnt īn general prost īnţelese şi poate excesiv utilizate.
4.1. Primele cercetări
Aşa cum nota Rasch prin anii \'30, efectul antrenamentului bazat pe contracţii statice a fost tema cītorva teze de doctorat susţinute la International Young Men\'s Christian Association College (Springfield), dar abia īn 1953 această formă de execiţii īncepe să aibă un impact real, ca urmare a raportului publicat de Hettinger şi Muller.
Iată concluziile de ansamblu ale primelor studii ale autorilor citaţi (mai tīrziu, Muller a rectificat şi a clarificat unele dintre aceste concluzii) :
1) Stimulul minim pentru dezvoltarea forţei este o tensiune cotată la 33 % din forţa maximă, īn vreme ce stimulul cu efectul maxim se ridică la 40-50% din valoarea acesteia.
2) O prelungire a duratei contracţiei, chiar pīnă la atingerea pragului de oboseală, nu conduce la creşterea efectului obţinut prin contracţie musculară.
3) O contracţie pe zi poate constitui o formă suficientă de antrenament.
Afirmaţiile şocante ale celor doi oameni de ştiinţă germani au devenit pentru specialiştii din aproape īntreaga lume ipoteze de lucru, care vor fi verificate cu grijă.
4.2. Verificarea datelor iniţiale
4.2.1. Forţa de contracţie musculară. Fapt dovedit şi unanim recunoscut, aceasta reprezintă o variabilă primordială īn fortificare. Valorile care se ridică la 50-66% din forţa maximă de contracţie conduc la dezvoltarea acesteia, cu anumite rezerve : creşterile nu afectează decīt unele grupe musculare, se manifestă doar la unii indivizi şi, după toate probabilităţile, au loc exclusiv īn stadiile iniţiale ale antrenamentului. Aceste trei observaţii au ca element de coeziune o noţiune comună, aceea de forţă-limită (cf. 2.1.2).
īn ceea ce priveşte forţa de contracţie inferioară valorii de 50 % din tensiunea maximă, este dificil să tragem o concluzie definitivă, dat fiind numărul extrem de redus de experimente la aceste niveluri de forţă şi cu durate care să corespundă celor consemnate de Hettinger şi Muller.
īn mod logic, se consideră că rezultatele sīnt aproape nule īn cazul utilizării unor valori inferioare celei de 25-30% din forţa de contracţie maximă. Asemenea intensităţi ale forţei de contracţie se īntīlnesc frecvent īn activităţile cotidiene, iar oboseala provocată de menţinerea lor este redusă.
Un element care falsifică, de multe ori, aprecierea eficienţei contracţiilor submaximale este necesitatea de a reevalua īn mod regulat tensiunea maximă pentru a asigura astfel evoluţia antrenamentului. Testele de reevaluare a valorii maxime trebuie fixate la o distanţă suficientă īn timp, pentru a nu interfera cu rezultatele studiilor. La muşchii extensori ai genunchiului, spre exemplu, forţa se dezvoltă timp de 3-4 săptămīni cu o contracţie maximă săptămīnal; lucrurile nu stau la fel īn cazul flexorilor cotului. Echipa coordonată de Rich a evitat această problemă recurgīnd la un alt mijloc: adăugarea īn fiecare săptămīnă a 5% din tensiunea maximă iniţială. Astfel, progresul este asigurat fără a mai fi necesar să aflăm de fiecare dată nivelul maxim de efort atins.
Valoarea de 5% este extrasă din datele oferite de Hettinger, care o consideră cea mai mare rată de creştere a forţei ce poate fi atinsă īntr-o săptămīnă. Rezultatele lui Rich et al. erau negative.
Tensiunea maximă determină pe termen lung creşteri ale forţei superioare celor obţinute la tensiuni submaximale.
4.2.2. Durata contracţiei. Nici un studiu nu a avut īn vedere rolul duratei īn condiţii similare celor propuse de Hettinger. Dimpotrivă, au fost īntreprinse experimente la tensiuni eşalonate īntre 30% şi 50% din forţa maximă, dar care au fost īntrerupte īn stadiile de oboseală evidentă - şi īn aceste situaţii s-au īnregistrat unele creşteri
ale forţei musculare.
La tensiuni maxime, Hislop noteză evoluţii pozitive ale forţei īn cazul unor perioade de contracţie mai lungi (15 secunde faţă de 6 secunde, vezi fig. 79), īn timp ce McGlynn, prelungind tensiunea maximă la 100 de secunde, īnregistrează creşteri superioare celor obţinute de Hislop pentru aceeaşi grupă musculară. Pe de altă parte, Rohmert şi Muller arată că jumătate dintre subiecţi, antrenaţi mai īntīi pīnă la atingerea 4.3. Exerciţiile izometrice şi patologia. Exerciţiile izometrice au cu siguranţă un fundament cīt se poate de raţional, care asigură reducerea pierderilor de forţă musculară ce apar īn cazurile de īmbolnăvire ; īnsă ele pot fi apreciate şi dintr-o altă perspectivă, aceea a reacţiilor inflamatorii ale structurilor anatomice supuse la efort. Să punctăm cīteva elemente din studiul clinic realizat de Leach, Stryker şi Zohn. Se distribuie 167 de pacienţi cu traumatism ale genunchiului, cei mai mulţi operaţi, īntr-un grup numit izotonic şi un altul numit izometric. Nici pacientul, şi nici medicul care īl tratează nu sīnt informaţi īn legătură cu studiul īn curs de desfăşurare, care măsoară evoluţiile sub aspectul forţei şi numărului de repetări care se impun pentru fiecare metodă.
īntreruperea tratamentului rămīne la latitudinea medicului, care se bazează īn mod evident pe simptomatologie : durere, exteriorizarea unor trăiri pozitive, forţă, amplitudine, mers etc. Rezultatele arată că, la rate de creştere a forţei asemănătoare, la grupul izometric tratamentul necesar este mai scurt cu 25 %, īncheindu-se prin urmare mai devreme.
Ajungem astfel la concluzia foarte plauzibilă că mişcările limitate şi puţine la număr pe care se bazează exerciţiile izometrice favorizează stabilizarea proceselor inflamatorii şi asigură o vindecare mai rapidă. Afirmaţia este susţinută īn mod ferm de Atkey, care demonstrează, īn primul rīnd, superioritatea exerciţiilor izometrice asupra celor izotonice, iar īn al doilea rīnd, prevalenta exerciţiilor izometrice necompletate cu mişcări de amplitudine asupra exerciţiilor izometrice combinate cu mişcări de amplitudine.
Mai recent, Agudelo et al. au publicat un articol īn care demonstrează efectul nociv al mişcării asupra unei inflamaţii induse artificial prin injectarea unor cristale de acid uric. Reacţiile patologice sīnt proporţionale cu volumul mişcării.
Consideraţii practice |
sus |
După lectura, poate anevoioasă, a studiului nostru dedicat creşterii forţei musculare, cititorul se va īntreba ce ar trebui să reţină din toate informaţiile oferite. Sperăm că acest ultim subcapitol va fi util adevăraţilor clinicieni, care urmăresc eficienţa exerciţiilor cu rezistenţă.
5.1. Izometric sau izotonic. Alegerea unei tehnici trebuie să ţină seama de problemele patologice concrete. In consecinţă, baza terapeutică a reeducării iniţiale a forţei o vor constitui exerciţiile izometrice. Cu toate acestea, recurgerea la tehnicile izometrice poate fi oportună īncă din momentele intermediare sau chiar īn etapa finală a reeducării, īntrucīt folosirea exclusivă a contracţiilor izotonice concentrice s-a dovedit a avea o eficienţă redusă īn privinţa dezvoltării forţei izometrice. Mai concret, recurgīnd la metoda izotonică concentrică, flexorii cotului īşi dezvoltă cu 40% forţa izotonică şi cu doar 20% forţa izometrică. Această neconcordanţă īn evoluţia forţei izometrice faţă de cea izotonică este cunoscută sub numele de specificitate "de lucru".
Apoi, cum am precizat mai sus, există şi o aşa-numită specificitate "unghiulară", constīnd īntr-o creştere mai substanţială a forţei īn unghiul articular, unde exerciţiul este mai intens.
De exemplu, dacă antrenăm extensia genunchiului prin contracţii statice la 165°, iar după perioada de antrenament propusă muşchii extensori dezvoltă īn acest unghi o tensiune mai puternică decīt īn oricare altul, vom trage concluzia că, īn mod cert, contracţiile izometrice la 165° sīnt specifice acestui unghi. Cercetările experimentale au dovedit că specificitatea "unghiulară" este variabilă de la o articulaţie la alta, şi chiar de la o mişcare articulară la alta. īn opinia noastră, specificitatea "unghiulară" nu ar trebui să se constituie īntr-un criteriu de selectare a unei metode de antrenament, īntrucīt se aplică la fel de bine şi īn mişcarea izometrică, şi īn cea izotonică. Pentru ultima formă de mişcare menţionată, terapeutul nu va trebui decīt să aleagă o poziţie a corpului (fig. 80 a) sau un sistem potrivit de scripeţi (fig. 80 b) pentru a furniza rezistenţa maximă la o amplitudine dată. Uneori, pentru a spori efectul, el poate combina o anumită poziţie a corpului cu un sistem de scripeţi, obţinīnd īntr-o singură mişcare o tensiune musculară aproape constantă pentru toată cursa articulară (fig. 80 c). īn sfirşit, centrele specializate īn medicină fizică şi readaptare pun la dispoziţia celor interesaţi aparate mai mult sau mai puţin complexe, care sīnt īntr-adevăr foarte eficiente pentru obţinerea efectelor dorite.
5.2. Programul şi dozarea exercifiilor. Musculatura unui membru imobilizat prin aparat ghipsat este incapabilă să realizeze aceeaşi forţă pe care ar fi putut-o dezvolta īn mod normal, īn absenţa imobilizării. Pentru a compensa scăderea forţei, este indicat ca durata contracţiei musculare să fie prelungită īn mod progresiv, de la o zi la alta: de la 5 secunde īn prima zi, ea va ajunge la 6, apoi la 8, 11 şi 15 secunde, atingīnd īn zilele următoare nivelul de 20 de secunde. Considerăm că o durată de 20 de secunde este īn mod real nivelul maxim de atins; dacă este mai scurtă, contracţia musculară īşi pierde din eficacitate, iar dacă este mai lungă, supune pacientul la un efort fizic şi psihic excesiv. Indiferent de durata pentru care s-a optat, se vor executa un număr constant de 10 repetiţii.
După īnlăturarea aparatului ghipsat, pot fi exersate şi celelalte amplitudini articulare : se vor executa de trei-patru ori serii de contracţii izometrice, mai īntīi submaximale, apoi maximale, de cīte 6-10 secunde, atīt pentru amplitudinea externă, cīt şi pentru cea medie şi internă. Dacă durerea limitează intensitata efortului, va trebui să prelungim durata contracţiei pīnă la instalarea oboselii, semnalată de descreşterea unghiului articular.
Rolul ce revine exerciţiilor izotonice convenţionale este acela de a spori acumulările de forţă īn faza finală a reeducării. Folosirea lor este justificată, pe de o parte, de imposibilitatea de a demonstra că exerciţiile izometrice prezintă o specificitate "de lucru" inferioară, comparativ cu exerciţiile izotonice concentrice, iar pe de altă parte, de influenţa redusă pe care o au exerciţiile izometrice asupra utilizării dinamice a forţei. Acest ultim aspect este deosebit de important: coordonarea pe care o solicită o mişcare dinamică este, destul de probabil, diferită de cea īntīl-nită in cazul activităţii musculare fără finalizare dinamică (statică).
Primele īncercări ale bolnavului constau īn utilizarea unor sarcini echivalente cu 20 RM, fiecăreia dintre amplitudini fiindu-i rezervată cīte o serie. Mai mult sau mai puţin rapid, īn funcţie de individ, greutatea va atinge valori aproximativ egale cu 10 RM, la fiecare amplitudine realizīndu-se cīte două serii complete. īn sfīrşit, putem obţine o forţă comparabilă cu cea a părţii sănătoase sau chiar superioară acesteia prin metoda "Berger", care constă īn folosirea unor rezistenţe de 5 RM īntr-un număr de patru sau mai multe serii pentru fiecare zonă articulară. Pentru departamentele care dispun de un echipament de tip izokinetic se va urmări o progresie similară, īncepīnd cu un număr ridicat de revoluţii/minut (la sarcini uşoare), care scade treptat la sarcini grele.
Se va opta pentru un număr rezonabil de repetiţii (30 pīnă la 60), care va nămīne sau nu constant pe durata tratamentului.
5.3. Rezumat. Pe scurt, autorul recomandă :
5.3.1. Utilizarea exerciţiilor cu rezistenţă progresivă să se bazeze pe principii ştiinţifice, toate valorile forţei şi ale ratelor ei de creştere fiind controlate prin metode riguroase şi instrumente precise.
5.3.2. Exerciţiile să fie progresive īn privinţa efectului lor asupra dezvoltării forţei, precum şi asupra proceselor inflamatorii.
5.3.3. Reperele de pe traseul segmentelor de contracţie să fie solicitate la maximum, indiferent de forma contracţiei (izometrică sau izotonică).
5.3.4. Exerciţiile izometrice să fie utilizate īn toate fazele reeducării, datorită faptului că ele compensează, īn oarecare măsură, efectele favorabile ale exerciţiilor izotonice, iar acţiunea lor asupra articulaţiilor este mai puţin traumatizantă.
5.3.5. Să se intensifice exerciţiile izometrice, mai īntīi prin creşterea cantitativă a forţei, apoi prin prelungirea duratei de contracţie (pīnă
la 10-15 secunde). Ultima etapă a tratamentului/antrenamentului va consta īn repetarea de 10-15 ori pentru toate amplitudinile la un loc (internă, medie şi externă) a contracţiilor maxime de lungă durată. Să notăm că folosirea unei tensiuni maxime la fiecare şedinţă asigură o evoluţie superioară şi īntr-un interval scurt.
5.3.6. Pierderea forţei musculare trebuie compensată, īn cazul īn care atingerea unui nivel maxim al contracţiei este imposibilă sau nerecomandabilă (din diferite motive: imobilizare, durere, starea plăgii, teamă sau īmpotrivire din partea pacientului etc), prin prelungirea duratei şi nu prin creşterea numărului de repetiţii.
5.3.7. Exerciţiile izotonice de forţă să se execute mai cu seamă īn faza finală a reeducării, īn momentul īn care o recidivă inflamatorie este practic exclusă.
5.3.8. Gradarea efortului īn exerciţiul izotonic se realizează prin creşterea sarcinii (de la 20 RM la 5 RM), avīnd drept consecinţă reducerea repetiţiilor (de la 20 la 5) şi īnmulţirea seriilor (de la 1 la 4-5).
Concluzie şi orientări viitoare |
sus |
La capătul acestei lungi discuţii pe tema fortificării neuromusculare, prima concluzie care se impune este legată de complexitatea fenomenului, cu atīt mai evidentă dacă avem īn vedere faptul că creşterea forţei reprezintă doar una dintre adaptările sistemului neuromuscular.
Care sīnt relaţiile dintre anduranţă, elasticitate, coordonare şi forţă ? īn ce fel este afectată fiecare dintre aceste trăsături de ameliorarea celorlalte?
Iată cīteva īntrebări care explică oarecum preferinţa evidentă a cercetărilor actuale pe tema creşterii forţei musculare cu multiplele sale aspecte. Este suficient să cităm, īn acest context, studiul lui Moffroid şi Whipple axat pe specificitatea vitezei exerciţiilor sau cele trei rapoarte ale lui De Lateur ei al., care propun indirect conceptul de transfer al antrenamentului: o anumită formă de exerciţiu favorizează mai mult sau
mai puţin achiziţia unor calităţi musculare, obţinute īn mod normal printr-o altă tehnică.
Viitorul pare că va acorda o atenţie cu totul specială stărilor patologice intercurente şi răspunsului acestora īn cazul solicitărilor la efort, iar kinetoterapeuţilor le revine sarcina de a observa, analiza şi discuta numeroasele cazuri clinice care le sīnt īncredinţate pentru reeducare.
Noţiuni preliminare
