Medicul trebuie sa generalizeze boala si sa-/ individualizeze pe pacient.
CRISTOPH WILHELM HUFELAND
Asa-zisele "principii ale homeopatiei" reprezinta niste concepte fundamentale pe care se bazeaza doctrina homeopatica. Termenul principiu, care include notiunea de punct de plecare privilegiat, ar putea da nastere unor critici si ar putea face in asa fel incat continuturile exprimate sa nu fie acceptate a priori. Fapt e ca aceste principii ar putea fi interpretate drept niste legi empirice care se sustrag controlului experientei si care trebuie sa fie considerate drept aderate. in legatura cu acest lucru pentru a se indica in mod mai corect aceste concepte fundamentale ar trebui sa fie folositi termenii "lege", "obsertie", "asertiune" sau "teorie".
Cuprins:
Vis medicatrix naturae |
sus  |
Puterea terapeutică a naturii este considerată drept primul principiu-călăuză al homeopatiei şi acest principiu a fost exprimat pentru prima oară de către Hipocrat prin formularea "natura morborum medicatrix". Potrivit acestui principiu fiecare organism este înzestrat cu o capacitate de reacţie cu totul deosebită precum şi cu o capacitate de apărare naturală, însuşiri care - stimulate fiind de o noxă patogenă - îşi fac simţită prezenţa prin intermediul unor simptome şi pot fi identificate drept nişte boli care dacă nu sunt blocate şi dacă împrejurările le sunt favorabile, permit să se ajungă la o vindecare pe cale naturală. La polul opus, eliminarea drastică a simptomelor blochează procesul natural de apărare.
Cercetările efectuate în domeniul imunologiei au scos în evidenţă faptul că reacţia organismului - a fiecărui organism în parte - faţă de agenţii infecţioşi este controlată de nişte gene şi este influenţată de nişte factori neuroendocrini şi de mediu.
Recunoaşterea antigenelor de către celulele sistemului imunitar este urmată de producerea unor anticorpi specifici şi de nişte fenomene de imunitate mediată celular la fel de specifice. Atât anticorpii cât şi feno-
menele sunt în măsură să arate faptul că organismul are, la nivel general, capacitatea de a activa mecanismele de apărare împotriva tuturor antige-nelor externe.
Această legătură dintre reactivitatea organismului şi capacitatea de a ajunge la vindecare - confirmată de actualele cunoştinţe în domeniul imunologiei - poate fi considerată drept o formă de prognostic şi în consecinţă drept o lege naturală.
Principiul similitudinilor |
sus |
Principiul similitudinilor, definit prin cunoscuta sintagmă "Similia similibus curantur" ("Asemănările sunt vindecate prin procedee asemănătoare" sau "Cui pe cui se scoate") este considerat drept cel de al doilea principiu călăuzitor al homeopatiei şi a fost şi acesta exprimat pentru prima oară de către Hipocrat. într-adevăr, Hipocrat a fost primul care a observat faptul că natura se conduce după principiul similitudinilor şi că vindecarea bolnavilor trebuie să se realizeze într-o formă asemănătoare celei din natură.
în paragraful 26 din Organon Hahnemann afirmă cele ce urmează: "într-un organism viu, o afecţiune dinamică mai uşoară este îndepărtată de o afecţiune mai puternică, dacă aceasta din urmă (de natură diferită) se aseamănă mult cu prima din punct de vedere al manifestării ei."
în conformitate cu acest principiu, vindecarea - din punctul de vedere al medicinei homeopate - poate fi obţinută prin administrarea de doze foarte mici din acea substanţă care, în cazul unor subiecte sănătoase, provoacă nişte efecte asemănătoare celor prezentate de bolnavul aflat în tratament.
Experimentarea pură |
sus |
Experimentarea pură este considerată cel de-al treilea principiu călăuzitor al homeopatiei. Potrivit acestui principiu, dacă se administrează, în mod experimental, nişte substanţe dinamizate (30 CH) unor subiecţi care se află, în aparenţă, în stare de sănătate este cu putinţă să se observe la aceşti subiecţi toate senzaţiile şi simptomele pe care substanţa respectivă le poate provoca subiectului care experimentează.
Hahnemann a experimentat pe el însuşi, pe copiii şi pe elevii săi cam o sută de substanţe. Mai târziu şi alţi medici au continuat să experimenteze numeroase alte remedii după regulile codificate de Hahnemann în lucrarea Organon.
Procedura de experimentare pură pe omul sănătos prevede administrarea remediului 30CH până ce se constată apariţia unor simptome care sunt catalogate în mod corespunzător. Odată ce s-a încheiat operaţiunea de administrare a substanţei, acele simptome dispar şi se poate observa o revenire la starea de sănătate de la început. Această procedură permite observarea până şi a celei mai mici schimbări în starea unor indivizi care par a fi sănătoşi şi nu provoacă niciun fel de tulburare.
Cunoaşterea exactă a efectelor pure ale fiecărui medicament în parte cere ca aceste remedii să fie administrate unor organisme sănătoase într-o formă simplă, adică să nu fie însoţite şi de alte produse.
Numai această procedură permite observarea efectelor specifice ale substanţei asupra stării fiziologice şi prin aceasta se evită eventualele interacţiuni între simptomele bolii naturale ce se manifestă în individ şi simptomele provocate în mod artificial. în paragraful 141 Hahnemann subliniază faptul că cele mai bune experimentări sunt cele efectuate de către un medic care trebuie să se afle într-o stare de sănătate deplină, care să nu aibă niciun fel de prejudecăţi şi care să fie foarte atent în analizarea propriilor sale senzaţii şi simptome.
La ora actuală experimentarea se face după metoda aşa-zisă "dublul orb". Experimentatorii sunt împărţiţi în două grupuri din care unul primeşte medicamentul iar celălalt placebo-ul; iar cei care coordonează acţiunea nu ştiu nici ei care din cele două grupuri experimentează medicamentul şi care placebo-ul.
Experimentarea remediilor homeopatice garantează integritatea, ne-vătămarea fiecărui subiect de studiu, elimină efectele toxice, nu presupune niciun fel de încercări făcute pe bolnav şi nu necesită folosirea
unor cobai-animale.
Procedeul lui Hahnemann se foloseşte de observarea controlată, de raţionament şi de mijloacele metodei experimentale şi permite depistarea simptomelor bolii artificiale provocate de substanţă. De aceea acest procedeu poate fi considerat drept o observaţie metodică şi programată şi poate fi definit drept o observaţie ştiinţifică.
Individualitatea morbidă |
sus |
Individualitatea morbidă este considerată cel de-al patrulea principiu călăuzitor al homeopatiei. Potrivit acestui principiu, orice bolnav îi imprimă bolii nişte caracteristici personale şi manifestă prin nişte simptome deosebite starea sa de indispoziţie fizică, mentală şi socială.
Fiecare individ aflat în stare de sănătate deplină prezintă nişte trăsături caracteristice ale personalităţii sale, ale modului său de viaţă care-l fac să fie unic. După cum fiecare individ care a contractat o boală îi transmite acesteia trăsăturile sale caracteristice şi manifestă prin nişte simptome - şi acestea caracteristice - indispoziţia sa.
Homeopatia îl consideră întotdeauna pe bolnav ca fiind o unitate fizi-co-psihică indivizibilă şi interpretează boala ca pe o expresie a reactivităţii individuale la nişte împrejurări potrivnice (agenţi microbieni, substanţe toxice, stres, emoţii etc.) aceasta în funcţie de constituţia individului şi de predispoziţia sa pentru anumite boli.
Termenul individualitate indică modul de a fi al individului şi ce anume îl caracterizează pe acesta în fiecare stare a sa, atât cea de sănătate cât şi cea de boală; indică singularitatea, unicitatea.
Iar faptul de a afirma că individualitatea reprezintă modul de a fi al individului şi că acesta este caracterizat de singularitate, de unicitate exprimă o lege a naturii.
Individualitatea medicamentoasă |
sus |
Individualitatea medicamentoasă este considerată cel de-al cincilea principiu călăuzitor al homeopatiei. Potrivit acestui principiu fiecare medicament în parte este în măsură să determine nişte schimbări în organismul individului, nişte schimbări specifice care fac ca individul respectiv să nu poată fi confundat cu altul.
Fiecare medicament în parte determină nişte efecte deosebite pe care nu le poate produce într-un mod atât de exact nicio altă substanţă medicamentoasă. Medicamentul respectiv acţionează întotdeauna, în orice împrejurare, şi în organismul oricărui experimentator determinând nişte simptome caracteristice.
Medicamentul produce efecte şi în organismul unui individ bolnav care prezintă nişte simptome asemănătoare celor pe care remediul respectiv le poate produce atât în timpul experimentării pure cât şi în cadrul toxicologic secundar în cazul unei administrări accidentale. în aceste cazuri dacă medicamentul este administrat în doze foarte mici (medicament homeopatic) acesta determină o stare artificială asemănătoare bolii naturale şi este în măsură să-l vindece pe bolnav.
Individualitatea medicamentoasă reprezintă o stare de fapt constatată de Hahnemann şi de homeopaţi. Aceasta poate fi observată pe parcursul experimentării pure şi dat fiind că reprezintă o constatare poate fi definită drept o observaţie experimentală.
Doza minimă |
sus |
Doza minimă este considerată cel de-al şaselea principiu-călăuză al homeopatiei. în conformitate cu acest principiu, o cantitate foarte mică de medicament, diluată şi dinamizată, este în măsură să determine o acţiune curativă.
Toate medicamentele în doze bine calculate determină nişte efecte de tip fizico-chimic caracteristice acţiunii farmacologice dar şi unor reacţii colaterale şi toxice.
Medicamentele homeopatice (remediile) sunt nişte substanţe naturale aparţinând lumii vegetale, minerale sau animale. Acestea sunt preparate prin intermediul unui proces aşa-zis de dinamizare care constă în diluarea substanţelor în apă şi alcool şi în agitarea puternică a flacoanelor care conţin soluţia respectivă. Acest procedeu, destul de complex, permite obţinerea unor dinamizări diferite ale remediilor.
Dinamizarea permite eliminarea efectelor toxice ale medicamentului, după cum mai permite obţinerea efectelor terapeutice şi în cazul unor dinamizări mai ridicate în care caz nu se mai înregistrează prezenţa moleculelor substanţei originale.
Fapt e că, potrivit legii lui Avogadro, în afară de combinaţia 12CH (centezimala Hahnemann sau diluarea cente-zimală) nu se mai înregistrează nicio prezenţă a vreunei molecule din substanţa originală, cu toate că soluţia diluată se dovedeşte a fi încă foarte activă şi devine cu atât mai tare cu cât creşte şi gradul de dinamizare.
Efectele substanţelor diluate şi dinamizate pot să fie observate în organism şi înregistrate ca atare fie de către un observator uman, fie de nişte sisteme mecanice adecvate.
Efectele produse de medicamentele în doze foarte mici - medicamente diluate şi dinamizate - pot fi observate mai întâi de către pacient. Dat fiind faptul că aceste observaţii sunt subiective, ele trebuie să ţină seama şi de efectele placebo şi, în orice caz, de părerile, subiective, în legătură cu calitatea vieţii. Aceste păreri pot să fie exprimate de către experimentator chiar pe parcursul experimentărilor clinice efectuate cu medicamente în doze bine calculate, pot să fie înregistrate în mod obiectiv şi luate în considerare în cazul evaluării unei terapii.
Observaţiile - obiective şi... "obiectivabile" - cum ar fi cele legate de prezenţa sau de absenţa febrei, de erupţii, ulcere, secreţii şi aşa mai departe, aceste observaţii pot fi făcute de către orice observator uman.
Modificările de date hematochimice, ca şi schimbările intervenite în structură, pot fi constatate în urma unor analize de laborator, precum şi cu ajutorul unor instrumente de diferite tipuri; toate acestea mai pot fi constatate graţie unor analize hematochimice, unor radiografii, ecografii, rezonanţe magnetice şi aşa mai departe.
Cât despre soluţiile diluate şi dinamizate, acestea sunt studiate din punct de vedere fizic dat fiind că determină în individ anumite efecte.
Nu de mult au fost puse la punct nişte proceduri termodinamice care au permis constatarea faptului că nişte soluţii diluate - cum ar fi cele folosite în sfera homeopatică - au o comportare diferită de cea a apei distilate ce se ia drept punct de referinţă.
în cadrul procedurii experimentale au fost efectuate nişte măsurători ale gradului de căldură al amestecului dintre soluţiile de acizi sau baze cu soluţiile diluate foarte mult şi cu apa distilată, adică solventul de referinţă. în ciuda gradului foarte mare de diluare a substanţelor folosite s-a constatat - în 100% din cazuri - un exces termic faţă de gradul de căldură necesar amestecării datorate solventului.
Acest experiment, precum şi altele, ne fac să credem faptul că este cu putinţă ca procedeul constând în diluarea şi dinamizarea treptată să schimbe continuu proprietăţile solventului.
Se presupune faptul că solventul apă dobândeşte o structură caracterizată prin prezenţa a două nuclee. Aceste două nuclee se deosebesc unul de altul prin faptul că au o structură diferită a legăturilor chimice cu hidrogenul, diferită de cea tipică, a apei netulburate. Iar prezenţei nucleului hard (întreg) - factor de stabilitate - i se atribuie posibilitatea de a transfera şi asupra elementelor solide - cum ar fi, bunăoară, globulele de lactoză - acele "informaţii scrise ale apei". Cât despre coaja, găoacea - sofi - aceasta ar putea fi custodele informaţiilor specifice privind natura unei soluţii şi gradul de diluare.
în baza acestor consideraţii ni se pare drept un lucru corect acela de a folosi termenul de observaţie ştiinţifică pentru a defini cel de-al şaselea principiu homeopatic al dozei minime.
Puterea vitală sau dinamismul vital |
sus |
Puterea vitală sau dinamismul vital reprezintă cel de-al şaptelea principiu călăuzitor al homeopatiei. Această putere vitală a fost definită de Hahnemann drept "esenţa imaterială care-i conferă organismului material - aflat atât în starea de sănătate, cât şi în cea de boală - toate senzaţiile, precum şi îndeplinirea funcţiilor sale vitale" (§ 10 din Organon).
în lucrarea Organon, Hahnemann mai afirma faptul că "în starea de sănătate, puterea vitală spirituală - acea dynamis care însufleţeşte corpul material (organismul) - circulă fără a întâmpina vreun obstacol şi face ca toate părţile sâ se menţină într-o admirabilă armonie activă, atât în ceea ce priveşte senzaţiile cât şi funcţiile". Perturbarea acestui principiu dinamic anunţă apariţia bolilor, iar acea restitutio ad integrum al principiului vital precede revenirea întregului organism la starea de sănătate.
Toate organismele sunt înzestrate cu o cotă de "energie biologică", cotă care în organismul sănătos se menţine constantă graţie funcţionării perfecte a diferitelor procese biochimice. Şi este un lucru foarte important ca acest echilibru al organismului viu să nu sufere modificări în sens negativ sau dacă acestea se petrec, totuşi, ele să aibă valori cât mai mici care să permită restabilirea grabnică a echilibrului respectiv.
întreruperea acestei stări de echilibru şi deci şi de sănătate îi corespunde unei tulburări a puterii vitale. Această tulburare precede şi provoacă apariţia unor senzaţii şi simptome care indică starea aceea care în mod obişnuit este numită boală.
Atunci când organismul se îmbolnăveşte sau îmbătrâneşte treptat, atunci scade şi cota de energie ce trebuie să fie folosită şi se manifestă nişte simptome caracteristice şi individuale care dezvăluie o stare de dezordine a sistemului şi o pierdere a integrităţii sale.
Potrivit părerii lui Hahnemann, remediul homeopatic ar acţiona în mod dinamic asupra puterii vitale şi ar fi astfel în măsură să stimuleze capacităţile naturale de apărare a organismului, precum şi pe cele de adaptare spontană a acestuia.
Conceptul de putere vitală este, până şi în zilele noastre, unul greu de înţeles şi de definit. Această putere vitală a fost asimilată sufletului, legăturii strânse dintre trup şi spirit, libidoului freudian, sistemului imuni-tar, capacităţii dinamice de autoreglare pe care o au organismele vii sau câmpului electromagnetic al corpului.
în concepţia medicinei tradiţionale chineze, puterea vitală este asimilabilă lui Ch\'i. Această putere reprezintă energia care cuprinde tot corpul şi care circulă în mod ritmic şi ciclic între diferitele organe şi care se află în deplină concordanţă cu ciclurile cosmice şi ale naturii. Această energie străbate meridianele acupuncturii şi un dezechilibru al acesteia aduce cu sine tulburări funcţionale şi boli organice.
In sfera ştiinţifică acest concept de putere vitală a dat naştere la multe discuţii deoarece nu este uşor de definit în termeni operativi. Această putere vitală a fost definită drept "o capacitate dinamică de autoreglare care există fără nicio îndoială şi cu care sunt înzestrate organismele vii în vederea unei posibilităţi sporite de a supravieţui" (P. Bellavite şi A. Signorini, Bazele teoretice şi experimentale ale medicinei homeopatice).
La ora actuală, cunoştinţele dobândite în domeniul biologiei au permis înţelegerea multor mecanisme implicate în procesele de vindecare la diferite niveluri de organizare. Aceste procese se desfăşoară la nivel molecular, celular şi de sistem şi comportă, de exemplu, refacerea ADN-ului după o mutaţie, formarea proteinelor după un şoc termic, fagocito-za, inflamaţia, regenerarea şi modelarea unui organ.
Această putere de vindecare naturală a fost definită drept "o manifestare a evoluţiei funcţiilor homeodinamice şi de adaptare a celulelor, ţesuturilor şi ale sistemelor biochimice umorale" (P. Bellavite, Biodinamica).
Prin faptul că a afirmat că puterea vitală este aceea care răspunde de starea de sănătate a organismului şi că o perturbare a acestei puteri vitale este răspunzătoare de apariţia bolilor şi, invers, că acea restitutio ad integrum presupune necesarmente revenirea la starea de sănătate, prin aceasta Hahnemann a dezvăluit convingerea sa că organismul are capacitatea de a se apăra şi de a se vindeca, fără ca, totuşi, Hahnemann să mai dea şi alte explicaţii în termeni fiziologici şi imunologici.
In baza acestor consideraţii ni se pare un lucru întemeiat de a folosi termenul aserţiune pentru a defini cel de al şaptelea principiu homeopatic al puterii vitale sau al dinamismului vital.
Vis medicatrix naturae
