Corpii straini care pot ajunge la nilul orificiilor de la nilul capului se clasifica, dupa natura lor, in:
■ corpi straini vii: insecte, viermi, paianjeni etc;
■ corpi straini inerti: samburi de fructe, getale, boabe de fasole, bete de chibrit, scobitori, margele, corpi straini metalici.
Localizarile corpilor straini dau o simptomatologie specifica si necesita un tratament diferit.
Cuprins:
Corpii străini auriculari |
sus  |
Corpii străini auriculari (localizaţi la nivelul urechii) se manifestă prin senzaţia de înfundare a urechii, scăderea sensibilităţii auditive şi uneori zgomote în urechi. în cazul unor insecte vii, zgomotele sunt insuportabile. Dacă timpanul este lezat, apar scurgeri la nivelul urechii şi chiar fenomene inflamatorii (tumefiere, roşeaţă).
Extragerea corpului străin se face prin spălătură cu apă încălzită (la 37° C), jetul de apă fiind direcţionat în sus şi înapoi. Spălătură este indicată numai dacă nu există o leziune a timpanului.
In cazul în care corpul străin este o insectă vie, aceasta va fi transformată mai întâi într-un corp inert, instilând ulei de parafină, ulei comestibil sau glicerina în conductul auditiv. încetarea zgomotelor din ureche confirmă moartea insectei.
în cazul în care corpul străin este un bob de grâu sau de porumb, acesta mai întâi va fi deshidratat prin instilare, în conductul auditiv, de alcool absolut.
Dacă prin spălătură corpul străin nu iese, este necesară intervenţia medicului orelist.
Corpii străini nazali
Corpii străini nazali se manifestă prin senzaţia de înfundare a nasului, secreţie nazală, strănut şi uneori semne inflamatorii. Cel mai frecvent, accidentul apare la copii.
Extragerea acestora se face direct, dacă acel corp este mobil, împingându-1 de sus în jos sau introducând un stilet cu vârful bont şi încărcându-1 de sus în jos. Copilul va fi foarte bine imobilizat.
Dacă acel corp străin nu se poate extrage cu uşurinţă, este necesară intervenţia medicului orelist.
Corpii străini farlngieni
Corpii străini faringieni sunt reţinuţi la acest nivel datorită formelor lor neregulate. Se pot inclava fragmente de oase, oase de peşte, bucăţi de pâine etc. De multe ori, retenţia se produce în cursul unui acces de râs sau de tuse.
Această localizare va determina dureri la deglutiţie, răguşeală sau chiar dificultăţi de respiraţie.
Corpii străini se vor extrage cu ajutorul unei pense (atenţie să nu cadă în căile respiratorii). După extragerea acestuia, se vor face gargarisme cu ceai de muşeţel.
Corpii străini laringieni şi traheo-bronşici |
sus |
Aceste localizări vor da o simptomatologie dramatică - insuficienţă respiratorie acută: dispnee, cianoză, tuse, agitaţie extremă. Consecinţa poate fi asfixia imediată, dacă obstrucţia este completă. Dacă însă corpul străin este mai mic şi mobil, el va aluneca de obicei în bronhia dreaptă, caz în care simptomele se ameliorează, dar reapar la mişcare sau în poziţie culcată.
Tratamentul de urgenţă, prin care trebuie să se extragă corpul străin, este de competenţa medicului specialist ORL. Cu ajutorul unui bronhoscop, se localizează corpul străin şi se extrage. Dacă acesta rămâne fixat laringian şi obstrucţia este completă, de multe ori, timpul nu permite acordarea terapiei eficiente.
Corpii străini conjunctivali şi corneeni
Aceşti corpi străini pot fi schije de lemn sau de metal, fragmente de sticlă sau de zgură, fragmente de pământ sau fire de praf, fragmente vegetale etc.
Localizarea conjunctivală predilectă este sub pleoapa superioară, de unde sunt extraşi prin răsfrângerea pleoapei şi ştergerea ei cu un tampon de vată. Localizarea inferioară necesită extragerea cu acul, sub anestezie locală.
Dacă nu sunt inclavaţi, corpii străini conjunctivali pot fi scoşi prin spălare abundentă a sacului conjunctival cu apă sau cu o soluţie dezinfectantă. Corpii străini inclavaţi în cornee trebuie extraşi de către medicul oftalmolog.
După extragerea corpului străin, se administrează local soluţii dezinfectante şi pansament steril.
Corpii străini intraoculari
Retenţia unui corp străin intraocular este, de cele mai multe ori, consecinţa unui traumatism ocular. Corpul străin poate fi metalic, lemn, piatră, spin, ciob de sticlă etc.
Consecinţa va fi o plagă oculară din care se scurge umoarea apoasă, precum şi hemoftalmie (sânge în ochi).
Primul ajutor se acordă prin instilaţie locală a unei soluţii dezinfectante oculare (Cloramfenicol soluţie 1%), urmată de pansament steril şi profilaxie antitetanică.
Localizarea şi extragerea corpului străin poate fi extrem de dificilă. Salvarea globului ocular este posibilă dacă acest corp străin este scos în primele 8-12 ore de la traumatism.
Important! Cel mai frecvent, victimele unor asemenea accidente sunt copiii mici. Supravegherea acestora şi nelăsarea la îndemâna lor a obiectelor pe care ei, instinctiv, le apucă şi le introduc în gură, nas, urechi, ochi etc. pot preveni apariţia unor situaţii extrem de neplăcute.
Om la apă! - Înecul |
sus |
înecul reprezintă pătrunderea de lichid în căile aeriene şi reprezintă a treia cauză de deces prin accidente la adult.
Semnele înecului
în funcţie de gravitatea inundării căilor aeriene, semnele înecului pot fi minore: bolnav conştient, cu tuse, jenă respiratorie, creşterea frecvenţei respiraţiei şi a activităţii cardiace. Formele mai grave se manifestă prin agitaţie sau, din contră, stare de letargie care poate merge până la comă, cianoză, respiraţii frecvente şi superficiale, hipotensiune arterială, insuficienţă respiratorie severă. Poate exista şi o stare de moarte aparentă, în care există doar ritm cardiac, dar fără respiraţii spontane, stare care evoluează rapid spre stop cardio-respirator.
Primul ajutor, după scoaterea victimei din apă, urmăreşte restabilirea respiraţiei prin oxigen pe mască sau respiraţie artificială (inclusiv ventilaţie prin canula IOT), montarea unei perfuzii şi administrarea rapidă a 500 ml ser fiziologic şi introducerea unei sonde în stomac, pentru evacuarea conţinutului acestuia. Totodată, victima va fi dezbrăcată de hainele ude şi va fi protejată de hipo-termie prin învelire. Asocierea şi a stopului cardiac necesită resuscitarea cardio-respiratorie clasică.
Oprirea prematură a resuscitării este contraindicată, întrucât hipotermia poate juca rol protector.
Electrocutările |
sus |
Accidentele produse de energia electrică apar datorită trecerii acesteia prin corpul omenesc sau ca urmare a producerii unui arc electric. Prin urmare, acţiunea curentului electric va produce, prin şocul electric, electrocutarea, iar prin electrizare, tulburări cardiovasculare sau neurologice.
Anual, în Franţa, se produc peste 200 de accidente mortale, iar în SUA, peste 1.000 de decese/an.
Cauzele electrocutărilor sunt:
■ accidentele casnice,
■ accidentele de muncă,
■ improvizaţiile electrice,
■ trăsnetul,
■ accidente medicale: defibrilarea.
Gravitatea electrocutării depinde de voltajul, intensitatea şi frecvenţa curentului electric (voltajul arde şi intensitatea omoară!), de timpul de contact, de traiectul curentului electric, de gradul de umiditate, precum şi de starea generală a victimei înainte şi după electrocutare. Curentul alternativ este mai periculos decât curentul continuu.
Simptomatologia bolnavilor electrocutaţi este extrem de variată. Pot apărea semne neurologice (contracturi musculare, paralizii, convulsii, comă), cardiovasculare (tahicardie, hipotensiune arterială, colaps, stop cardiac, modificări ECG), semne respiratorii (insuficienţă respiratorie), precum şi arsuri ale pielii la locurile de intrare şi ieşire a curentului electric. Dacă în traseul curentului electric au fost interceptate vase importante, pot apărea gangrene.
Primul ajutor este vital pentru evoluţia ulterioară a victimei. Etapele acestuia sunt următoarele:
■ Deconectarea sursei de curent. Victima nu va fi atinsă până la realizarea acestei deconectări, datorită riscului de propagare în lanţ a electrocutării. Dacă deconectarea nu este posibilă, victima va fi scoasă cu ajutorul unor unelte de lemn sau plastic de sub influenţa curentului electric. Se poate folosi şi o mănuşă izolatoare de cauciuc. Niciodată nu se apucă victima de părţile ei descoperite.
■ Dacă a apărut stopul cardio-respirator, se va începe resuscitarea cardio-respiratorie după tehnica descrisă.
■ Se montează o perfuzie şi se administrează ser fiziologic sau soluţie Ringer. Este foarte probabilă şi necesitatea administrării de bicarbonat de Na pe cale intravenoasâ.
■ Arsurile vor fi dezinfectate şi pansate steril, fiind tratate ca orice arsură.
■ Este contraindicată şi periculoasă îngroparea victimei în pământ sau acoperirea acesteia cu pământ! Metoda este complet ineficientă şi întârzie acordarea primului ajutor.
■ După stabilizarea funcţiilor vitale, victima trebuie transportată obligatoriu la spital şi supravegheată 2-3 zile. Transportul se va face cu victima aşezată pe spate, urmărindu-se starea de conştientă, aspectul tegumentelor, monitorizarea tensiunii arteriale, a pulsului şi a mişcărilor respiratorii.
Deshidratarea |
sus |
Deshidratarea reprezintă situaţia prin care organismul pierde apă şi săruri esenţiale pentru funcţionarea normală a acestuia. Ea apare atunci când corpul elimină mai multe lichide decât îşi aduce prin ceea ce bea şi mănâncă. Eliminarea se produce pe mai multe căi: urină, scaun, transpiraţie, vărsături etc. Pierderea apare în cadrul anumitor boli, dar şi atunci când este vreme caldă şi uscată, când nu se bea suficientă apă. De asemenea, deshidratarea poate apărea atunci când se utilizează medicamente care cresc eliminarea de urină.
Apa reprezintă cam 60% din greutatea corporală normală a bărbaţilor şi cam 50% din cea a femeilor. Tinerii şi adulţii de vârstă medie suportă mult mai uşor deshidratarea decât copiii. Aceştia din urmă, dacă încep să facă febră mare şi să vomite, pot deveni deshidrataţi chiar într-o oră de la debutul bolii, situaţie asociată cu complicaţii severe.
In funcţie de cantitatea de apă pierdută, deshidratarea este de mai multe feluri: uşoară, dacă s-au pierdut sub 5% din lichidele organismului; medie, dacă s-au pierdut între 5-10%; severă, dacă s-au pierdut peste 10-15% (această situaţie impune intervenţie medicală de urgenţă).
Cauze şi simptome
Activitatea fizică intensă, transpiraţiile abundente, febra ridicată şi vărsăturile sau diareea prelungită sunt cauzele cele mai comune ale deshidratării. Cei care stau prea mult timp în soare, cei care nu beau suficiente lichide sau cei care locuiesc în zone uscate şi excesiv de calde au risc crescut de deshidratare. Aerul uscat şi cald produce evaporarea rapidă a apei din piele şi din mucoase. Alcoolul, cafeina şi medicamentele diuretice cresc eliminările de lichide şi determină implicit deshidratarea.
Reducerea aportului de lichide poate avea mai multe cauze:
■ apetit scăzut datorită unei boli acute;
■ urinare excesivă (poliurie);
■ greţuri;
■ infecţii sau inflamaţii ale faringelui (faringite);
■ inflamaţii ale gurii, produse de infecţii, iritaţii sau deficienţe de vitamine (stomatite).
Alte cauze care pot avea aceeaşi consecinţă sunt: bolile glandelor suprarenale (care reglează echilibrul apei şi al sărurilor din organism), diabetul, unele boli de nutriţie, unele boli renale, anumite boli pulmonare cronice.
Un copil care nu udă scutecul (pampersul) într-o perioadă de 8 ore este cu siguranţă deshidratat. Mica depresiune din vârful capului (fontanela) probabil că este deprimată.
Alte simptome, care apar şi la adulţi, sunt:
■ Buzele sunt uscate şi crăpate.
■ Limba este uscată.
■ Ochii sunt adânciţi în orbite.
■ Pielea este mai puţin elastică şi, dacă este prinsă între degete, revine mai încet la starea iniţială.
■ Stare generală alterată, lipsă de forţă, de energie, letargie.
■ Alte simptome mai generale sunt: confuzie, constipaţie, somnolenţă, febră şi sete.
■ Pielea devine palidă, poate creşte frecvenţa pulsului şi a respiraţiei.
Deshidratarea poate deveni extrem de periculoasă, chiar mortală la nou-născuţi şi copii mici, precum şi la vârstnici.
Nou-născuţii şi copiii mici au un risc mai mare de deshidratare pentru că:
■ O mare parte din greutatea şi compoziţia corpului lor este reprezentată de apă.
■ Copiii au o rată mai ridicată a metabolismului şi de aceea organismul lor utilizează mai multă apă.
■ Rinichii copiilor mici nu sunt atât de eficienţi şi nu sunt în stare să conserve apa în aceeaşi măsură în care sunt în stare rinichii adultului.
■ Ei au un sistem imunitar imatur, ceea ce va favoriza apariţia unor boli manifestate prin vărsături şi diaree.
■ De obicei, copiii nu beau şi nu mănâncă decât atunci când simt că au nevoie de acest lucru.
■ Ei depind de alţii pentru a mânca şi pentru a bea.
Cei mai în vârstă, la rândul lor, pot ajunge în situaţia de deshidratare pentru că:
■ Le-a scăzut senzaţia de sete şi nu simt nevoia de a bea apă.
■ Rinichii nu mai lucrează eficient.
■ Pot avea anumite probleme fizice, cum ar fi artritele sau alte boli degenerative, care le influenţează capacitatea de a se deplasa şi a bea, de a se ridica din pat sau de pe scaun, manevre care pot fi dureroase.
■ Pot avea anumite boli neurologice, care îi împiedică să comunice direct şi facil nevoile pe care le au.
■ Iau anumite medicamente pentru alte boli (diuretice pentru hipertensiunea arterială), care le cresc riscul deshidratării.
■ îşi limitează intenţionat aportul de lichide atunci când au anumite boli urologice (incontinenţă urinară), pentru a nu fi nevoiţi să meargă atât de des la toaletă.
Tratament
Creşterea aportului de lichide şi înlocuirea sărurilor pierdute sunt de obicei suficiente pentru a trata deshidratarea uşoară sau moderată. Beţi mai multă apă ca de obicei, îmbogăţită cu săruri. Nu adăugaţi însă prea multă sare atunci când nu cunoaşteţi gradul deshidratării, iar acesta este presupus a fi ridicat. Adaosul de sodiu din sare va "fura" apa din ţesuturi şi o va aduce acolo unde sodiul este mai concentrat (de exemplu, în interiorul tubului digestiv).
Un copil care vomită trebuie să sugă 1-2 linguriţe de lichid la fiecare 10 minute. Cei care au sub 1 an sau care nu vomită trebuie să primească o linguriţă de lichid la fiecare 20 de minute, iar cei care au peste ] an, la fiecare 30 de minute. Mama trebuie să ţină o evidenţă clară a frecvenţei vărsăturilor şi a diareei.
Copiii mai mari şi adulţii se pot întoarce la activităţile zilnice şi la dieta obişnuită în ziua următoare celei în care au încetat să mai vomite şi să mai aibă diaree. Alimentaţia trebuie introdusă progresiv, în primele 72 de ore de la dispariţia simptomelor nu consumaţi alimente de tipul laptelui, îngheţatei, brânzei şi untului.
Când să apelaţi la medic?
Dacă simptomele sunt mai severe, este necesar să apelaţi la medic. Faceţi acest lucru în următoarele situaţii:
■ Copilul are mai puţin de 3 luni şi are febră prelungită, peste 37,8° C.
■ Copilul are peste 3 luni, dar face febră prelungită, peste 38,9° C.
■ Simptomele deshidratării descrise mai sus se accentuează.
■ Scăderea cantităţii de urină/24 ore sau lipsa urinării în intervale mai lungi de timp (6-8 ore).
■ Stare de ameţeală, apatie prelungită sau sete excesivă.
■ O persoană se alimentează normal şi utilizează diuretice, dar pierde în greutate peste 2,5-3 kg/săptămână.
Metode de prevenire a deshidratării
■ Consumaţi mai multă supă.
■ Beţi apă din abundenţă între mese.
■ Păstraţi lângă dumneavoastră, când lucraţi sau când vă relaxaţi, un recipient în care aveţi apă şi folosiţi-1 cât de des. Amintiţi-vă că, în afara situaţiei în care aveţi o altă boală care sâ contraindice aportul mare de apă (insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică decompensată etc), indicele cel mai fidel al unui aport suficient
de apă este culoarea urinei: dacă este clară, ca apa, sunteţi bine hidratat. Dacă este galben-închis, concentrată, înseamnă că beţi o cantitate insuficientă de apă.
Este vară! Atenţie la soare şi la ce poate el să vă aducă bine şi... rău. De aceea... potoliţi-vă setea!
Melanomul malign |
sus |
Melanomul malign este forma cea mai agresivă a cancerului de piele, deşi este o formă de cancer care se tratează bine, dacă este descoperit într-un stadiu precoce. în ultimii ani însă, incidenţa acestei boli practic s-a dublat, în special în ţările vest-europene şi în SUA. Bolii i se spune melanom malign din cauza faptului că se dezvoltă pe nişte celule specifice ale pielii, numite melanocite, celule care produc o substanţă brună, ce deseori pigmentează pielea sub forma nevilor sau a aluniţelor. Cei mai mulţi dintre noi avem zeci de asemenea nevi pigmentări, care nu fac niciun rău. Uneori însă un asemenea nev scapă de sub controlul organismului şi începe să se dezvolte anarhic, constituind aşa-numitul melanom malign. Deşi nu este o urgenţă propriu-zisă, este neapărat necesară lămurirea rapidă a oricărei apariţii suspecte pe piele care se poate asocia cu melanomul malign.
Cauze, factori de risc
Cercetările medicale nu au lămurit pe deplin cauza apariţiei melanomului malign. Există însă câteva lucruri certe. Mai întâi, este bine de ştiut că boala nu este contagioasă, deci ea nu se ia prin simpla atingere. Există însă persoane mai predispuse să facă boala, persoane care se încadrează în următoarele grupe de risc:
■ existenţa în familie a unor rude care au avut melanom malign (peste 10% dintre bolnavi au asemenea rude);
■ nevi cu structură modificată, chiar neconfirmată ca fiind canceroasă (doar 1-2 dintre criteriile de diagnostic de mai jos);
■ melanom malign preexistent şi tratat;
■ tratament imunosupresiv pentru alte boli: boli autoimune, după transplant etc;
■ nevi sau aluniţe numeroase (peste 50);
■ arsuri solare severe - ultravioletele de tip A şi B au efect nociv;
■ pistrui numeroşi;
■ piele foarte albă şi ochi deschişi la culoare - blonzii sau roşcaţii cu ochi albaştri.
Cum recunoaştem melanomul malign?
Există o serie de modificări în aspectul nevilor care, dacă apar, impun un consult la medicul specialist dermatolog. Aceste modificări pot fi reţinute utilizând formula mnemotehnică ABCD şi sunt următoarele:
■ Asimetria (A). Nevii cu tendinţă în dezvoltarea melanomului malign îşi schimbă forma, de regulă circulară şi simetrică, devenind asimetrici, cu margini neregulate. Această modificare se poate observa pe un nev deja existent sau pe o zonă vecină unui nev.
■ Bordura (B) neregulată. în timp ce la nevii obişnuiţi limita dintre nev şi piele este clar delimitată, în cazul melanomului se poate remarca o uşoară creastă la limita dintre nev şi pielea sănătoasă sau, alteori, marginile sunt imperfect delimitate.
■ Culoarea (C) este un semn precoce al transformării maligne. Ea se modifică faţă de aspectul iniţial, cunoscut de multă vreme, al nevului care devine brun închis sau chiar negru, reflectând producerea crescută de melanină. Culoarea roşie din jurul melanomului semnifică asocierea unei inflamaţii, iar culoarea albă provine de la ţesutul canceros deja mortificat.
■ Diametrul (D) este un semn important când se modifică într-un timp relativ scurt. O creştere peste 6 mm a acestuia are o semnificaţie nefavorabilă.
Localizare şi tratament
Locurile în care apare de obicei melanomul malign sunt capul, gâtul şi trunchiul. La femei, mai ales, se adaugă braţele şi gambele. Atunci când apare pe pielea păroasă a capului, este mai greu de remarcat şi de examinat. Au fost cazuri în care a apărut în iris, pe retină, sub unghii, în zonele genitale. Practic, orice zonă acoperită cu piele poate fi sediul unui melanom malign.
Tratamentul standard al melanomului malign este extirparea lui chirurgicală. Este necesară eliminarea nu numai a melanomului propriu-zis, dar şi a unei zone de siguranţă din pielea înconjurătoare. Ulterior, ceea ce se extirpă se examinează microscopic, pentru a stabili cu certitudine tipul de melanom şi mai ales gradul în care acesta a pătruns în straturile mai profunde ale pielii. Dacă sunt implicaţi şi noduli limfatici învecinaţi, şi aceştia trebuie extirpaţi în totalitate. Operaţiile mai extinse impun ulterior intervenţii de chirurgie estetică. Tratamentul chirurgical trebuie să fie urmat apoi de chimioterapie şi, uneori, de radioterapie locală.
Masuri de protecţie
■ Evitaţi expunerea la soare în miezul zilei, îndeosebi dacă aveţi anumiţi factori de risc enumeraţi mai sus.
■ Protejaţi-vă de soare cu o pălărie adecvată şi cu o îmbrăcăminte care să vă acopere zonele de risc.
■ Utilizaţi loţiuni sau creme care să vă protejeze de radiaţiile ultraviolete. Aceste creme, numite şi agenţi fotoprotectori sau ecrane antisolare, pe de o parte, hidratează pielea supusă unui proces acut şi intens de deshidratare prin căldură, iar pe de altă parte, protejează pielea de factorii fizici înconjurători, care pot duce la asprirea ei (vânt, apă, nisip). Produsele de protecţie solară trebuie aplicate înainte, în timpul şi după expunerea la soare. Citiţi eticheta acestor produse, căutând menţionarea factorului SPF (factorul de protecţie solară). Dacă este prezent, atunci acel produs este eficient împotriva razelor ultraviolete de tip B (cele care produc arsura). Cu cât valoarea SPF este mai mare, cu atât protecţia este mai eficienta. Utilizaţi ochelari de soare care să realizeze însă o protecţie cunoscută şi specificată faţă de ultraviolete. Ochelarii de soare nu sunt numai accesorii moderne şi estetice, ci au un rol important în protejarea ochilor de razele solare. Nu orice sticlă colorată este însă o lentilă potrivită. Pentru a oferi o protecţie maximă faţă de razele ultraviolete, este bine să căutaţi pe eticheta lor menţiunea UV 400.
Examinaţi-vă periodic pielea direct sau în oglindă. Dacă remarcaţi ceva suspect, apelaţi imediat la un specialist.
Corpii străini auriculari
