Acesta ar fi dictonul unei categorii de vietuitoare (animale, insecte) care ne pot face viata grea sau macar dureroasa, indeosebi in perioada de ra. Oriunde am fi, in aer liber sau in casa, pe munte sau la iarba verde, putem oricand deveni victima nevinota a unui animal cu dinti sau a unei insecte cu ace. Ce trebuie sa facem?
Cuprins:
Muşcăturile de animale |
sus  |
Muşcăturile de animale reprezintă o categorie specială de plăgi provocate de animale domestice (câini, pisici, cai, porci) sau sălbatice (urşi, lupi, mistreţi) sau chiar de om. Principalul lor pericol îl reprezintă inocularea în organism, prin saliva animalului, a unor boli infecţioase severe, cum ar fi turbarea (rabia), febra zgârieturii de pisică, spirochetoza ictero-hemoragică, febra muşcăturii de şobolan, tetanosul, hepatita B etc. Pe lângă acestea, intră în discuţie posibilitatea apariţiei infecţiei curente a oricărei plăgi, fracturile (dacă au fost cauzate de mamifere mari) şi sechelele estetice prin vindecarea vicioasă a plăgilor extinse.
Se apreciază că anual, în SUA, se produc peste 100.000 de muşcături de animale, dintre care 80-90% sunt imputabile câinilor. Boala cu cel mai mare risc, prin incidenţă şi prin imposibilitatea de a o trata eficient, rămâne turbarea (rabia). în lume, mor anual aproximativ 800 de oameni prin turbare. Aceasta este luată, în 25% din cazuri, de la animalele domestice şi, în 75% din cazuri, de la animalele sălbatice.
Riscul de îmbolnăvire diferă de la un animal la altul: foarte ridicat prin muşcătură de liliac, vulpe, viezure, râs; risc mediu pentru pisicile şi câinii de curte; risc redus pentru pisicile şi câinii de apartament, iepuri şi rozătoare.
Simptomatologie
Imediat după muşcătură este evidentă plaga muşcată, pe care, deseori, rămân imprimate urmele dinţilor.
Simptomatologia turbării, până să devină evidentă, necesită un interval de timp de săptămâni sau luni de evoluţie. Atunci când apar, aceste simptome se manifestă prin: febră, dureri de cap, parestezii (amorţeli), anxietate, disfagie (dificultăţi la înghiţire), fotofobie (nu suportă lumina), convulsii, paralizii, care evoluează spre deces.
Tratament
Tratamentul plăgii muşcate se face într-un mod similar plăgilor obişnuite: se spală cu mari cantităţi de soluţii dezinfectante şi se pansează steril. Atenţie: nu se sutureazâ plaga şi se face obligatoriu profilaxia tetanosului.
Profilaxia antirabicâ se face la clinicile de boli infecţioase, după următorul protocol:
■ Animal cu risc înalt, care nu a fost prins: profilaxie obligatorie.
■ Animal cu risc înalt, dar care a fost prins: profilaxie, dacă este confirmată turbarea la animalul respectiv.
■ Animal cu risc mediu sau scăzut, care nu a fost prins: profilaxie de siguranţă.
■ Animal cu risc redus, care a fost prins: se ţine animalul sub observaţie o săptămână. Dacă acesta devine bolnav: profilaxie; dacă rămâne sănătos: nu este necesară vaccinarea antirabică. Sarcina nu este o contraindicaţie a vaccinării antirabice.
Ca regulă de bază, orice muşcătură de animal trebuie examinată de doi medici: medicul chirurg şi medicul infecţionist!
Muşcăturile de şarpe |
sus |
sunt reprezentate, în marea lor majoritate, la noi în ţară, de muşcăturile de viperă. Aceasta injectează venin prin intermediul dinţilor canaliculaţi, situaţi pe maxilarul superior. Diagnostic
Diagnosticul iniţial se pune pe baza informaţiei date de bolnav şi pe baza semnelor locale: urmele lăsate de cei doi dinţi (muşcătura), din care uneori se pot scurge mici picături sero-sangvinolente.
După câteva minute de la muşcătură apare durerea în zona respectivă, precum şi un edem dureros în jurul leziunii care se va transforma într-o zonă violacee, ce se va extinde către rădăcina membrului.
Dacă echimoza nu apare în primele 30 de minute, se consideră că vipera nu şi-a injectat veninul.
Semnele locale sunt însoţite uneori şi de semne generale: anxietate, transpiraţii, greţuri, vărsături, dureri abdominale, hipo-tensiune, tahicardie, mergând până la convulsii, insuficienţă respiratorie acută şi stop cardio-respirator, când există o reacţie anafilactică gravă.
Tratament
Tratamentul muşcăturii de şarpe începe cu repausul strict al bolnavului, în poziţie culcată, şi imobilizarea segmentului de membru muşcat.
Se aplică o bandă elastică, suficient de largă încât să permită circulaţia venoasă şi arterială a sângelui, dar care să realizeze o compresiune limfatică (să permită introducerea degetului arătător sub bandă). Deşi multă vreme s-a considerat o măsură de prim ajutor eficientă, astăzi se consideră că este contraindicată punerea unui garou: este ineficientă pentru sistemul venos şi poate deveni periculoasă pentru sistemul arterial. După montarea benzii, se începe dezinfecţia locală a plăgii, ca în cazul unei muşcături de animal. Dacă este posibil, zona muşcată se răceşte cu gheaţă.
Sunt contraindicate: debridarea şi cauterizarea plăgii, făcute de rutină, precum şi clasica aspiraţie cu gura. Aceasta este, de cele mai multe ori, ineficientă, putând deveni şi periculoasă, dacă există
leziuni ale cavităţii bucale. Există însă un dispozitiv pe care unele truse de prim ajutor îl au, numit Aspivenin, care este capabil să reducă semnificativ cantitatea de venin de la locul muşcăturii.
După acordarea primului ajutor, bolnavul este adus imediat la spital. Aici se vor continua măsurile de reanimare şi se va aprecia dacă bolnavul necesită sau nu ser antiveninos. Din fericire, cele mai multe dintre muşcăturile de viperă evoluează fără complicaţii severe, din cauza inoculării minime sau nule.
Se va face, de asemenea, profilaxie antitetanică şi tratament cu antibiotice.
Înţepăturile de insecte |
sus |
înţepăturile de insecte sunt produse, în cea mai mare parte, de hymenoptere (albine, viespi, furnici) care produc între 30 şi 50 decese/an în SUA, din cauza reacţiilor anafilactice consecutive, dar şi de diptere, unele specii de ploşniţe şi gândaci, păduchi, purici. Dintre artopode, sunt incriminate îndeosebi scorpionul şi căpuşa. In cele mai multe situaţii, muşcătura acestora este inofensivă, soldându-se doar cu o reacţie locală uşoară. Teoretic, doza letală pentru un adult este de 400 de înţepături.
Simptomatologia înţepăturilor de insecte poate fi împărţită în două categorii de semne:
Semnele locale constau în existenţa unei plăgi punctiforme, eventual centrate de un ac, dacă a fost produsă de o albină, o infiltraţie locală caldă, roşie şi, mai rar, un edem extensiv cu urticarie.
Semnele generale sunt minore în formele uşoare, dar în formele grave pot apărea hipotensiunea, tahicardia, colapsul, bron-hospasmul, edemul laringian şi chiar convulsii şi comă, apărute pe fondul unei reacţii anafilactice.
înţepătura păianjenului cafeniu produce necroza ţesuturilor învecinate, febră, frison, greţuri, vărsături, iar în cazurile grave, anemie hemolitică, trombocitopenie (scăderea numărului de trombocite).
înţepătura "văduvei negre" (o altă specie de păianjen) produce o durere intensă locală, care dispare relativ repede, fiind înlocuită de crampe musculare, dureri abdominale, dureri de cap, transpiraţii şi greţuri.
Tratamentul în formele uşoare începe cu extragerea acului, acolo unde este cazul. Extracţia nu se face prin stoarcere! Locul înţepăturii se dezinfectează cu o soluţie antiseptică uzuală, apoi, local, se poate aplica gheaţă. Există anumite creme cu conţinut steroid, care se pot aplica pe zona înţepată.
înţepătura "văduvei negre" şi a păianjenului cafeniu necesită un tratament specific, făcut la spital, având un potenţial de evoluţie mult mai grav.
Muşcăturile de animale
