Istoria unei descoperiri
Istoria descoperirii melatoninei este exemplara din mai multe puncte de dere, acesta fiind si motivul pentru care o redam aici. Majoritatea marilor descoperiri stiintifice sint rodul muncii, al perspicacitatii, dar si al hazardului. Dr. Aaron Lemer, dermatolog din Yale, a descoperit melatonina in 1953. Lerner cauta hormonul responsabil de albirea pielii la omul atins de vitiligo (dermatoza ce se caracterizeaza printr-o depigmentare pe portiuni). Instigind literatura stiintifica consacrata compusilor capabili sa albeasca pielea, Lerner a gasit un articol din 1917 conform caruia epifiza ar secreta un hormon care albeste pielea. Autorii acestui document stiintific explicau ca au depus glande pineale de bovine, sub forma de pulbere, intr-un recipient cu mormoloci. O jumatate de ora mai tirziu, pielea acestora din urma denise transparenta, iasind sa li se vada inima si intestinele. Tinindu-se insa cont de dimensiunile reduse ale acestei glande si de lipsa de elemente care sa indice faptul ca ar juca un rol important la animale, fara sa mai vorbim de oameni, glanda pineala reprezenta intr-adevar, pentru multi oameni de stiinta, o directie de cercetare sterila. Lemer a recoltat mii de epifize bovine pentru a le supune unui lung si complex proces de purificare. Astfel, aceste glande de marimea unui bob de
fasole erau liofilizate, debarasate manual de toate tesuturile inutile, pulrizate, degresate, apoi rehidmtate. Extractul era apoi centrifugat, concentrat, filtrat, amestecat cu solnti, volatilizat, apoi mixat cu alcool etilic. A fost nevoie de 2500 de epifize pentru a obtine o suta de miligrame de extract uscat. insa greul abia incepea. Etapa urmatoare consta in izolarea moleculei responsabile de efectul de albire. Oamenii de stiinta au separat deci extractul cu ajutorul tehnicii numite cromatografie. Au aplicat apoi fiecare element pe un fragment de piele de broasca pentru a dea daca se albeste. Compusul activ s-a demonstrat a fi o parte infima dintr-un tot. Daca era vorba de un hormon, asa cum se banuia, acesta era secretat intr-o cantitate mult mai mica decit toti ceilalti
hormoni cunoscuti. Echipa nu a avut de ales decit sa repete iar si iar acest proces complicat. Insa pentru a obtine cele 10 mg de care aau nevoie pentru a-i determina structura moleculara, ar fi trebuit sa purifice glandele a mai mult de un milion de bovine. Descurajati, au decis sa abandoneze procesul de extractie. Lerner nu se impaca insa cu ideea de a renunta la toate eforturile facute. A incercat sa imagineze structura moleculara a extrasului printr-o simpla deductie logica pornind de la toate datele de care dispunea. Daca reusea, putea sa prepare un compus experimental si sa-l e cu extractul. Daca cele doua subsante prezentau proprietati identice, insemna ca facuse o presupunere justa. Doua saptamini mai tirziu, dermatologul descoperea formula chimica a hormonului care albea pielea. Lerner descoperise un hormon complet nou, extrem de activ, cel mai puternic pe care-l testase vreodata (albea pielea broastei de o mie de ori mai mult decit adrenalina). Dupa ce i-a dat denumirea oficiala de N-metoxitriptamina, a botezat hormonul melaionina. A ales "mela\" pentru ca albeste celulele care produc pigmentul melanina si "tonina\" pentru ca provine din serotonina. Mai tirziu, dupa ce a studiat toxicitatea acestui nou hormon, Lerner 1-a injectat unui numar de persoane ce sufereau de dermatoza, pentru a dea daca le amelioreaza starea. Din pacate, pielea umana nu a reactionat. Toate eforturile lui nu folosisera la nimic. Descurajat, cercetatorul a abandonat studiul melato-ninei si s-a consacrat altor domenii mai promitatoare.
