Travaliul si expulzia sunt, pentru multe femei, aspectele cele mai alarmante ale unei sarcini reale sau rtuale. Modificarile fizice careapar in timpul sarcinii, precum si mecanismul nasterii, trebuie cunoscute si intelese, pentru a se depasi starea anxioasa. Femeii ii sunt lasate 9 luni de zile pentru a se pregati de nastere, deci pentru a trai din plin acest proces existential ea trebuie sa se pregateasca. Experienta fiecarei femei in parte e insa personala, indidualizata: fie ca naste la spital, fie la domiciliu, ajutata medicamentos, in prezenta sau in absenta partenerului, toate acestea sunt decizii pe care care trebuie sa le adopte ea singura.
Cuprins:
Metode si alternative |
sus  |
NAŞTEREA NATURALĂ
Este femonenul firesc al expulziei fără utilizarea medicamentelor sau a anumitor tehnici sau manevre obstetricale. Ideea a fost popularizată prin anii 1930 de doctorul englez Grantly Dick- Reacl. Se bazează pe prezumţia că durerea la naştere se datorează tensiunii, declanşată la rândul ei de anxietăţile şi temerile femeii cu privire la naştere. Dacă acestea sunt eliminate, atunci tensiunea se descarcă şi durerea se uşurează.
Metoda psihoprofilactică
A fost introdusă de un doctor francez, Fernand Lamaze. El era. conştient că numai relaxarea nu e de ajuns, astfel că a introdus anumite exerciţii care se învaţă dinainte, pentru ajutarea musculaturii şi a respiraţiei. Dacă le învaţă dinainte şi le foloseşte în timpul sarcinii, femeia nu mai rămâne pasivă şi neajutorată, ci poate face ea însăşi ceva pentru a - şi uşura naşterea.
Deşi aceasta este pregătirea fundamentală, care se face cu gravidele, femeia nu trebuie să se condamne dacă alege în schimb administrarea unui medicament pentru a - i uşura durerile în timpul travaliului.
ACASĂ SAU LA SPITAL?
Cu 50 de ani în urmă era firesc ca o femeie să nască acasă. în Olanda expulziile au loc la domiciliu, în absolută siguranţă medicală. în SUA şi în Marea Britanie, naşterile la domiciliu sunt foarte rare. Doctorii preferă să asiste naşterile la spital, unde există la îndemână aparatura medicală pentru eventualele complicaţii. în absenţa complicaţiilor, femeile care vor să nască acasă ar trebui să poată face acest lucru.
Avantajele sunt evidente - propria locuinţă, camera, atmosfera familială, prezenţa prietenilor pot uşura cu mult tensiunile naşterii.
Pentru alte femei totuşi naşterea la maternitate înseamnă mai multă siguranţă. în general, se recomandă ca prima naştere să aibă loc la spital.
După primul copil se poate prevedea dacă următoarea naştere va fi cu sau fără complicaţii. Sarcinile cu risc sunt de la a 3 - a lună fncolo, şi atunci când mamele au sub 17 ani şi peste 35, deci acestea se produc la maternitate. Naşterea trebuie să aibă loc la spital dacă se suspectează anumite probleme sau pericole, cum ar fi toxemia, diabetul, incompatibilitatea factorului Rh, naştere prematură, multiplă, poziţii fetale dificile, pelvis strâmt. Din păcate, nu se prea poate vorbi de o alternativă: naşterea acasă sau la spital, fiindcă doctorii, pentru mai multă siguranţă, în dorinţa lor de a micşora riscurile, au decis ca naşterea la maternitate să devină valabilă pentru toate cazurile, chiar pentru cele care nu o necesită.
TEHNICI ALTERNATIVE LA NAŞTERE
Efectul traumatizant pe care îl poate avea asupra unei femei o naştere grea, dureroasă, prelungită se cunoaşte foarte bine. Dar, pe de altă parte, s - a argumentat că unele din metodele obstetricale frecvent răspândite pot avea un efect dăunător asupra fătului. Există trei mari susţinători ai necesităţii de a adopta o nouă perspectivă asupra naşterii: R. D. Laing, un psiholog scoţian, Frederick Leboyer, obstetrician francez, psihanalista americană Elizabeth Fehr. Toţi sunt preocupaţi de fiinţa fătului, afirmând că nu numai că e conştient de timpul trăit intrauterin, dar recunoaşte intrarea sa în lume. Deci primele impresii la naştere vor fi definitorii pentru tot viitorul său de fiinţă umană, pentru întreaga sa dezvoltare ulterioară. R. D. Laing a afirmat că secţionarea prea timpurie a cordonului ombilical este una din cauzele majore ale traumelor la naştere. Cordonul ombilical ce leagă mama de noul născut îşi păstrează funcţiile de transportor al oxigenului, al sângelui, al nutrimentelor chiar după ce expulzia, deci naşterea a încetat. Secţionarea lui prematură duce la un şoc inutil asupra nou -născutului, ceea ce se poate evita prin netăierea cordonului ombilical până ce acesta şi - a încetat complet activitatea. După Laing, dacă cordonul ombilical se mai păstrează încă 4 - 5 minute după ce s - a reluat circulaţia nou- născutului, atunci procesul e mult mai natural şi nu e traumatic.
Frederick Leboyer, în cartea sa Birth Without Violence pledează pentru nesecţionarea cordonului ombilical până nu şi - a încetat complet funcţiile. în plus, el e convins că pielea, ochii, urechile nou -născutului sunt hipersensibile, deci trebuie tratate cu foarte mare delicateţe. Pentru fiinţa adăpostită nouă luni de uterul matern, există o serie de factori traumatici: lupta şi ieşirea spre lumină şi zgomote, aşezarea pe cântarul tare, ţinerea în braţe într-o poziţie opusă celei din uter, ceea ce forţează coloana vertebrală să stea sub un unghi cu care nu s- a obişnuit, toate acestea sunt alienante. Leboyer sugerează că lumina şi zgomotul din camera sau din sala de naştere ar trebui reduse la minimum, iar bebeluşul ar trebui să stea pe stomacul mamei înainte să i se taie cordonul, apoi să fie pus în apă la temperatura corpului, lăsat să se mişte cu calm, fără grabă. Copilul care se naşte în astfel de condţii ţipă o singură dată, îşi deschide ochii, faţa de nou-născuţii cu faciesul congestionat şi cu ochii în lacrimi, satisfăcând pe toată lumea cu capacitatea lui de a respira.
Elizabeth Fehr crede că o naştere traumatică ne urmăreşte în viaţă permanent. Ea a introdus în psihanaliză procesul de renaştere, prin care o persoană îşi urmăreşte viaţa până în momentul naşterii. Una din concluziile căutărilor sale este aceea că halucinaţiile auditive pe care le prezintă schizofrenicii pot să fie legate de sunetele pe care copilul Ie aude brutal la ieşirea sa din uter. Lucrările ei au militat pentru un caracter mai uman şi mai responsabil al naşterii.
TRAVALIUL PROVOCAT
Travaliul poate fi provocat artificial dacă sănătatea mamei sau a fătului este în pericol sau dacă sarcina este suprapurtată.
Travaliul începe la 24 de ore după inducerea lui şi, dacă este accelerat, durează mai puţin decât travaliul spontan. Contracţiile merg după tiparul travaliului spontan, deşi la fiecare stadiu pot să dureze mai puţin decât acesta.
Frecvenţa inducţiei variază de la un caz la altul. Iată principalele probleme care justifică travaliul provocat.
Preeclampsia, cunoscută şi sub numele de toxemie gravidică este una dintre cauzele majore ale provocării travaliului. Se caracterizează prin hipertensiune arterială, edeme şi proteinurie (proteine în urină). Deşi pericolele pentru mamă nu sunt foarte mari, pentru făt sunt din ce în ce mai grave.
Dacă în urma preeclampsiei apare eclampsia, atunci rata mortalităţii creşte atât pentru mamă, cât şi pentru făt.
Sarcina suprapurtată necesită de asemenea provocarea travaliului. Dacă fătul rămâne în uter după termen, va continua să crească, făcând naşterea tot mai dificilă. Funcţiile placentei încetinesc după 40 de săptămâni, iar travaliul se provoacă în a 42 - a săptămână, din cauza riscului la care este expus fătul.
Hemoragia determină, la rândul ei, provocarea travaliului, fiind declanşată de separarea placentei de uter, înainte de naştere. Dacă este un caz mai complicat, se poate interveni prin cezariană. Travaliul se induce şi în cazurile de incompatibilitate Rh.
METODE DE INDUCERE A TRAVALIULUI
Provocarea travaliului se poate face şi prin prostaglancline care se insera în vagin pentru a lărgi colul uterin. Dacă e nevoie, această procedură poate fi urmată de ruperea artificială a membranelor. Se scurge lichidul amniotic, iar travaliul va începe în 24 de ore. Ruperea sacului amniotic nu constituie un risc pentru expulzie. Dacă travaliul nu se manifestă la viteza aşteptată, atunci poate fi accelerat prin injectare de ocitocină, intravenos, pentru a stimula contracţiile ute-rine. Ocitocină (oxistin) se administrează pe tot parcursul travaliului, dar nu mai mult de 10 ore.
PregĂtirea pentru naŞtere |
sus |
EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE
O dată ce începe travaliul, respiraţia abdominală profundă va contribui la îndepărtarea tensiunii peretelui abdominal. Când contracţiile au crescut astfel încât peretele abdominal se durifică, se impune respiraţia toracică. Mama trebuie să alterneze cele două tipuri de respiraţie: cea normală (între contracţii) cu cea învăţată, care trebuie adoptată în timpul contracţiilor. O dată ce începe expulzia, se foloseşte respiraţia adaptată expulziei.
Cele patru tipuri de respiraţie utilizate în timpul naşterii
a. Respiraţie toracică profundă, pentru primul stadiu
b. Respiraţie toracică superficială, pentru stadiul mijlociu
c. Respiraţie superficială rapidă (cu gâfâieli), pentru stadiul de tranziţie
d. Respiraţie pentru faza de expulzie, în care mama expiră în timp ce împinge.
SUPORTAREA DURERII
Femeia care naşte în maternitate poate să ceară administrarea unor medicamente care să-i calmeze durerile facerii, dacă simte că nu poate rezista fără ele. Aceste medicamente sunt de două feluri: analgezice şi anestezice.
Analgezicele calmează durerile, putând fi fie inhalate, fie injectate. In pretravaliu rareori sunt necesare calmante, dar se pot administra narcotice de tipul Demeral (petidină).
Barbituricele, întrebuinţate în trecut, nu se mai administrează în zilele noastre, fiindcă deprimă respiraţia.
Analgezicele inhalante vi le puteţi administra şi singură, controlând însă doza cu stricteţe.
Anestezicele locale se injectează, într-un anumit loc, procedeu prin care durerea nu se mai simte deloc. Anestezia epidurală este probabil cea mai eficientă, anestezicul fiind injectat în cavitatea epidurală, adică între măduva spinării şi foiţa protectoare, dura mater. în acest fel amorţeşte întreaga porţiune de la etajul abdominal inferior până la picioare, anestezicul fiind readministrat în timpul travaliului.
Deşi calmează durerile atât de ingenios, anestezicul are dezavantajul că diminuează capacitatea mamei de a împinge, în faza de expulzie, ceea ce poate duce la naşterea cu forceps. Alte anestezii locale sunt cele ale nervului ruşinos, care se fac înainte de o naştere cu forceps, şi anestezia caudală, ambele fiind destinate pelvisului. Se poate injecta în plex un anestezic paracervical, ducând la insensibilitatea completă a colului uterin şi a vaginului. Anestezia locală se face şi înainte de epiziotomie, adică secţionarea perineului pentru a se preîntâmpina ruptura lui la naştere, operaţie care este criticată de unii medici, fiind considerată o tăiere inutilă.
Medicamentele care se administrează în timpul naşterii sunt sub strictă supraveghere, dar majoritatea pot să treacă prin placentă şi să determine la nou-născut o încetineală la supt, chiar o perpetuă stare de somnolenţă. Aceste efecte, deşi nedorite, sunt temporare, şi trebuie bine cântărite comparativ cu efectele pe termen lung pe care le are asupra mamei o naştere grea.
Hipnoza este o altă metodă de calmare a durerii, pe care mama o poate învăţa în timpul gravidităţii. Dar nu oricine poate să stăpânească autohipnoza. Cele care chiar încearcă, uneori, constată că au nevoie şi de alte mijloace de calmare a durerilor.
Uneori se foloseşte acupunctura pentru calmarea durerilor.
RISCURI ŞI AVANTAJE
Narcoticele pot afecta funcţiile vitale, atât la mamă, cât şi la făt. Pot să apară la câteva secunde efecte nedorite datorită existenţei unui element incompatibil cu narcoticul respectiv. Substanţele tranchilizante sedative, întrebuinţate de obstetrica modernă, nu mai prezintă aceleaşi riscuri. In timpul travaliului, o bună metodă de a calma durerea este medicaţia sistemică.
Nu există riscuri apreciabile pentru mamă sau nou-născut dacă se inhalează adânc gaze anestezice. Acest procedeu este mai sănătos decât folosirea narcoticelor, chiar dacă nu e la fel de eficient ca şi anestezia epidurală.
Blocajul paracervical nu se foloseşte prea mult, deoarece comportă riscul constricţiei arterei uterine, ceea ce poate afecta fătul. Nu se foloseşte cu nici un preţ dacă monitorul indică vreo neregulă în ceea ce priveşte funcţiile vitale ale fătului. La acest fel de anestezie mama poate reacţiona printr- o hemoragie internă datorată rupturii arterei uterine.
Blocajul nervului ruşinos ar trebui să permită utilizarea fără probleme a forcepsului, precum şi sutura epiziotomiei (incizia ce se face pentru lărgirea vaginului). Anestezia funcţionează cu intermitenţe, uneori, fiind necesară şi o anestezie locală. Prin acest procedeu nu se calmează durerile contracţiilor uterine. Rareori această anestezie comportă vreun risc pentru viaţa nou-născutului, dar complicaţiile materne pot să apară datorită unor reacţii adverse la anestezic.
Riscul blocajului epidural constă în puncţionarea durei mater în aşa fel încât o parte a soluţiei de anestezie să pătrundă în canalul medular. Rezultatul este pierderea temporară a sensibilităţii la nivelul picioarelor. Urmează apoi o scădere a tensiunii arteriale, deci anestezia de acest fel nu se foloseşte dacă este precedată de hemoragii. Anestezia epidurală nu se face nici dacă mama are probleme neurologice sau dacă există vreo suferinţă fetalâ.
Analgezia caudală este asemănătoare cu blocajul epidural, dar acţionează asupra unei zone mai restrânse, se foloseşte pentru o pejioadă mai scurtă şi prezintă riscuri mult diminuate.
In cazul anesteziei spinale, tensiunea arterială este mai mare, fenomen care poate fi contracarat printr - o medicaţie intravenoasa (perfuzie). In afară de durerea de spate, cea mai frecventă complicaţie este durerea de cap, care apare la o zi după expulzie şi durează câteva zile chiar. Durerea de cap survenită după anestezie se datorează lipsei de lichid cefalorahidian în dura mater. Se poate remedia prin tratament şi cedează atunci când dura mater se umple prin mijloace naturale. Această formă de anestezie este rareori întrebuinţată.
Anestezia generală ar comporta riscurile de rigoare, plus faptul că o mamă inconştientă poate aspira conţinutul stomacal pe care 1-a regurgitat. Chiar în cazul unei naşteri prin cezariană, se preferă anestezia locală. Anestezia generală se poate folosi numai în urgenţe foarte grave, care ameninţă viaţa mamei.
Blocajul paracervical
Imaginea arată inervatfa uterului, colului uterln şl a vaginului. Majoritatea nervilor din această zonă se unesc în ganglionul paracervical sau în plex (a). Când se Injectează aici anestezicul local, atunci colul uterln şi porţiunea superioară a vaginului sunt desensibilizate. fără ca uterul sâ-şl piardă capacitatea de a-şi continua travaliul.
POZIŢII DE NAŞTERE
Imaginile de mai jos prezintă câteva dintre poziţiile frecvente la naştere. In poziţia dorsală, femeia stă pe spate cu genunchii ridicaţi şi depărtaţi, iar în poziţia laterală, stă culcată pe stânga, cu genunchii spre piept; acestea sunt cele mai obişnuite poziţii în ţările Europei şi ale Americii. în SUA mai este destul de răspândită şi poziţia litoto-inică, deşi există o tendinţă spre întrebuinţarea scaunului special pentru naşteri, precum şi spre poziţia verticală, cu sprijin.
DURATA TRAVALIULUI
Travaliul are trei faze distincte. în prima fază se depărtează marginile colului uterin, care se dilată, se înmoaie pentru a face loc fătului să treacă fără să-1 traumatizeze.
A doua fază este expulzia fătului, iar a treia expulzia placentei şi a anexelor fetale.
Prima fază
Pentru ca expulzia să poată avea loc, uterul trebuie să sufere nişte schimbări, de formă, pentru ca fătul să poată trece prin colul uterin. Partea superioară a uterului împinge partea inferioară a uterului şi a colului în jurul capului fătului.
La gravidele cu primul copil (primipare) acest proces durează 8 ore, iar la multipare durează 4-5 ore. Până se face dilatarea completă a colului, contracţiile au loc la fiecare 3-5 minute, durând 40- 90 de secunde. Dopul gelatinos care astupă colul în timpul sarcinii se elimină, din moment ce colul uterin se dilată pentru a- i face fătului cale liberă de trecere. Contracţiile şi dilatarea fac vizibil amnionul sau punga apelor, sacul amniotic care înconjoară capul fătului. Dacă sacul amniotic n-a fost rupt deja, în timpul dilatării, îl va rupe spontan capul copilului sau medicul, artificial. Astfel se elimină o anumită cantitate de lichid amniotic. Pentru ca fătul să poată trece, colul uterin se dilată pentru a permite capului să treacă, acesta având un diametru de 10 cm. Pe măsură ce creşte dilataţia, contracţiile, care de fapt o produc, devin tot mai intense şi tot mai dese. La dilataţia maximă, contracţiile durează 60-90 de secunde şi apar tot la 2-3 minute.
Dilataţia cervicală durează 3 - 5 ore la primipare şi mai puţin la multipare.
în prima fază, mama poate oferi puţină participare activă. în general, ea stă în aşteptarea a ceea ce va urma. După ce prezentaţia este angajată, mama îşi alege poziţia cea mai convenabilă.
Prima fază
în timpul acestei etape, parturienta îşi caută poziţia cea mai convenabilă.
a. Dispariţia parţială a marginilor cervicale Contracţiile şi retragerea^ uterului scurtează colul. în această perioadă, contracţiile sunt tot
la 10 minute.
b. Dispariţia completă Contracţii tot la 5 minute.
c. Dilataţia parţială
Contracţiile continue şi retragerea uterului duc la dilatarea cervicală (a colului uterin). Contracţii la fiecare 2- 5 minute.
d. Dilataţia completă Fătul poate să treacă acum prin canalul cervical. Contracţii tot la 2-3 minute.
TRANZIŢIA
Tranziţia spre faza a doua
Este caracterizată prin senzaţii de presiune în bazinul inferior, în spate, greţuri şi dureri de picioare. în acest moment, când tensiunea nervoasă creşte, ar fi bine ca partenerul, soţul sau cineva dintre cei apropiaţi să-i ofere sprijin şi să o stimuleze să-şi repete exerciţiile prenatale de respiraţie.
Contracţiile continuă, la fiecare câteva minute, gravida prezentând o dorinţă imperioasă de a împinge sau de a se uşura de ceva-ca şi cum ar vrea să se descarce de o constipaţie severă. Totuşi, nu este indicat ca parturienta să dea curs acestei necesităţi, până când nu s-a ajuns la dilataţia completă, fiindcă s-ar putea să se sfâşie, să se rupă colul uterin.
Faza a doua
După ce colul uterin s-a dilatat complet, poate să înceapă împingerea. Fătul este împins afară din uter, ajungând direct în vagin prin dispariţia marginilor colului, fiind apoi expulzat în orice perioadă cuprinsă între 5 şi 50 de minute. Dacă există riscul ca perineul să fie rupt de capul fătului, atunci se recurge la epiziotomie. Doctorul face o incizie de la vagin, oblic înspre anus, care se va sutura apoi imediat ce se încheie naşterea.
Călătoria fătului se face lateral, de obicei, fiind angajat mai întâi capul. Contracţiile uterului forţează pătrunderea fătului mai jos, în pelvis. Capul se roteşte în jos pe sub arcul pubian (simfiza pubiană) şi, după ce se degajă capul, acesta se roteşte înapoi spre poziţia sa iniţială. Umerii şi întregul corp sunt degajaţi prin aceeaşi modalitate de rotaţie, iar când toate acestea sunt extrase, fătul se naşte uşor.
A doua fază este încheiată în acest moment, la primipare ea durează până la o oră, la multipare mai puţin. Se aspiră secreţiile din gură şi din nas, dezobstruându-se căile respiratorii, iar bebeluşul poate fi chiar întors cu capul în jos pentru a-i coborî secreţiile din plămâni. Apoi se pensează şi se secţionează cordonul ombilical, chiar imediat sau după câteva minute. După o săptămână bontul ombilical se usucă şi cade.
Bebeluşul, după expulzie, este ud şi acoperit cu o substanţă grasă, albă "vernix caseosa". Pe măsură ce începe să-i circule oxigen în plămâni, nou-născutul îşi schimbă culoarea din albăstriu în roz.
Faza a treia
Pentru delivrenţa placentei se adoptă poziţia dorsală. Expulzia placentei şi a anexelor fetale se face în 30 de minute de la expulzia fătului. După naştere, uterul se retrage foarte mult. Placenta nu e în stare de contracţie sau de retragere, deci alunecă singură din uter. Tragerea uşoară de cordonul ombilical ajută la expulzia placentei. Apoi se verifică să nu fi rămas nici o parte a ei în uter, fiindcă poate duce la infecţii şi la hemoragii.
Faza a doua şi a treia
a. Dilataţia completă a colului înseamnă începutul naşterii. Parturienta împinge pentru ca fătul să iasă. Contracţii tot la 2-5 secunde.
b. Capul fătului trece de col şi se roteşte pe sub simfiza pubiană.
c. Se degajă capul, care este rotit spre poziţia lui iniţială. Se roteşte apoi umărul, ca să iasă din pelvis.
d. Se degajă umărul stâng, apoi cel drept.
e. Bebeluşul respiră spontan. Se dezobstruează căile respiratorii, prin aspirarea secreţiilor. Se pensează cordonul ombilical.
f. în 30 de minute de la naştere are loc expulzia placentei.
ComplicaŢiile naŞterii |
sus |
NAŞTEREA PREMATURA
Se obişnuia să se definească prematuritatea în funcţie de greutatea la naştere a nou-născuţilor deci nou-născuţii care au sub 2,5 kg sunt prematuri. Dar nou-născuţii la termen, cu greutate prea mică, au alte probleme faţă de adevăraţii prematuri, care sunt mai corect definiţi prin perioada gestaţiei: sub 36 de săptămâni. Cauza travaliului prematur nu se cunoaşte întotdeauna, dar se poate datora neîngrijirii corespunzătoare a sănătăţii femeii în perioada prenatală, sarcinilor multiple, unei placente prea mici.
După naştere, prematurul este introdus în incubator. Pielea sa este roşie şi plină de cute, lipsesc depozitele grăsoase, iar căldura corpului este greu de menţinut. Pot apărea probleme de respiraţie, deoarece aparatul respirator se întâmplă deseori să fie subdezvoltat. Nu este în stare să sugă cum ar trebui şi prezintă un scâncet slab. în urma îngrijirii medicale adecvate, va deveni la fel de sănătos ca oricare alt nou-născut la termen.
PREZENTAŢIA PELVIANĂ
In mod normal, fătul se orientează din poziţia pelviană spre cea verticală între săptămâna a 24-a şi a 28-a. Totuşi, în unele cazuri nu se întâmplă aşa, deci cam 3,5 % din feţi rămân în poziţia pelviană, până la naştere.
Fătul de proporţii normale, angajat într -o prezentaţie pelviană, se naşte de obicei fără riscuri pentru mamă sau nou- născut. Problemele apar în cazul în care pelvisul matern este prea îngust sau când capul fetal este mare.
Durata expulziei poate deveni critică: dacă expulzia este prea lungă e deficitară alimentaţia cu oxigen, deoarece capul fetal poate să preseze asupra cordonului ombilical, iar dacă este prea scurtă poate provoca traumatisme, atât mamei, cât şi fătului. Naşterea în prezen-taţia pelviană se face în trei stadii: întâi se degajează fundul şi picioarele, apoi umerii, iar în cele din urmă capul. Pentru a facilita degajarea capului se poate utiliza forcepsul, dar cu mişcări blânde, pentru a nu se provoca leziuni fătului.
NAŞTERI MULTIPLE
în medie, gemenii se nasc o dată la 85 de naşteri, tripleţii o dată la 7500 de naşteri, cvadruplii o dată la 650.000 de naşteri şi cvintuplii la 57.000.000 de naşteri.
Naşterea multiplă prezintă dificultăţi. Ea tinde să fie prematură, situaţie în care trebuie să se desfăşoare obligatoriu la spital. Totuşi, naşterea se desfăşoară normal, deoarece fiecare făt este mic. Canalul segmento-cervical este deja dilatat după naşterea primului copil, deci ceilalţi nou-născuţi sunt expulzaţi cu uşurinţă.
în cazul sarcinilor multiple pot să apară mai frecvent toxemia gra-vidică şi anemia. Rata mortalităţii materne în cazul sarcinii gemelare este mai ridicată. Probabilitatea decesului fetal creşte considerabil la sarcinile cu mai mult de doi nou-născuţi.
NAŞTEREA PRIN CEZARIANĂ
Secţiunea cezariană este o operaţie prin care se intervine la femeile gravide care nu pot naşte normal, prin vagin. Indicaţiile de cezariană sunt: suferinţă fetală, placentă inserată prea jos (placenta praevia), bazinul matern foarte îngust, fibroame uterine, prezentaţia transver-sa]ă a fătului şi leziuni uterine anterioare.
înainte de operaţie se face anestezia locală (peridurală), mai degrabă decât cea generală. Se procedează la o incizie abdominală mai jos de ombilic, prin abdomen şi uter, iar nou-născutul este scos prin această incizie.
O femeie poate suporta mai multe operaţii cezariene, dar limita se consideră a fi 4. Doar în ultimii 25 de ani operaţia cezariană a devenit o manevră obstetricală de rutină, care are loc în siguranţă. în SUA ea reprezintă 10 % din totalul de naşteri, fiind preferată intervenţiei la naştere prin forceps.
EXTRACŢIA PRIN VID
Extracţia prin vid se întrebuinţează ca o alternativă la naşterea prin forceps. Poate fi începută înaintea dilatării complete a colului uterin. O cupă de metal este inserată în vagin şi plasată pe capul fetal. Este conectată la un dispozitiv de aspirare, vidul astfel format fiind suficient de puternic pentru a extrage fătul uşor, din uter. Eventualele umflături datorate aspiraţiei prin cupă se retrag în câteva ore de la naştere.
NAŞTEREA CU FORCEPS
Frecvenţa acestei naşteri variază de la o ţară la alta. în SUA 50% din naşteri se fac şi cu ajutorul forcepsului, iar în Marea Britanie 13% din naşteri se fac prin forceps.
Forcepsul se foloseşte în următoarele circumstanţe: progres fetal foarte mic sau foarte lent, suferinţe materne, ca şi în preeclampsie exacerbată de efortul naşterii; suferinţă fetală.
Forcepsul e alcătuit din două ramuri metalice, curbate, care se ajustează capului fetal. Prima ramură se insera pe uter, fixată în jurul capului. A doua se fixează mai apoi, închizându-se în prima. Dacă se trage cu mişcări blânde capul fătului iese din vagin. Se impune anestezia locală şi epiziotomia.
Dilataţia cervicală trebuie să fie completă pentru a permite inserţia forcepsului, iar dacă fătul este extras înainte de dilatare va provoca leziuni vaginului şi colului matern. Membranele amniotice trebuie să se rupă artificial, dacă nu s-au rupt deja spontan, iar vezica urinară şi rectul să fie golite. Forcepsul se poate aplica numai capului fetal.
URGENŢE OBSTETRICALE
In 80 % din cazuri femeia poate să nască fără nici un fel de probleme; dacă naşterea începe mai repede, se caută de urgenţă ajutor medical. Dacă nu există nici o sursă de ajutor, cel mai bine este să o încurajaţi pe mamă şi să lăsaţi natura să-şi urmeze cursul fără să interveniţi. Lăsaţi parturienta să împingă cât vrea şi nu vă îngrijoraţi dacă s-a produs dilataţia completă, fiindcă orice accidentare a cervixului poate fi vindecată ulterior în spital. Durerea nu devine problematică dacă atmosfera se menţine calmă şi liniştită.
După naştere, trebuie curăţate secreţiile din gura şi nasul nou-născutului. Respiraţia trebuie să apară în decurs de 30 de secunde. Nu secţionaţi cordonul ombilical. Creaţi mamei şi nou-născutului condiţii optime de temperatură.
O cantitate mai mare de 0,251 de sânge, provenind din uter (nu din placentă) se consideră hemoragie. Doar în acest caz, abdomenul trebuie masat, pentru a încetini sângerarea după expulzie (hemostază).
FĂtul nĂscut mort |
sus |
în epoca medicinii cu tehnologie avansată şi a mediatizârii
cazurilor de prematuri care supravieţuiesc, este totuşi foarte dureros când un făt se naşte mort sau moare imediat după naştere. Ne aşteptăm oarecum ca fiecare viaţă să poată fi salvată, ca fiecare defect să poată fi
remediat.
Sunt multe cauze posibile ale avortului sau ale morţii nou-născutu-lui imediat după naştere: defecte genetice sau accidentale în curs de evoluţie, avortul cu naştere prematură, boli ale mamei, acestea fiind cele mai frecvente cauze.
Dar şi o naştere prognosticată a fi normală poate fi complicată de factori neprevăzuţi. Indiferent de cauze, efectele asupra mamei şi tatălui sunt aceleaşi. Naşterea unui făt mort este o pierdere grea, deci trebuie tratată ca atare, atât de personalul medical, cât şi de membrii familiei. în trecut, adesea mama nu era lăsată să-şi vadă fătul pe care 1-a lepădat sau 1-a născut mort. în zilele noastre s-a ajuns la concluzia că asemenea atitudini n-au diminuat durerea părinţilor, ba chiar au pricinuit în continuare suferinţe, prin încercarea de a reprima durerea.
Este firesc ca părinţii să se simtă vinovaţi, chiar dacă n-ar avea motive, şi asta poate duce la certuri între parteneri sau cu personalul medical. Aceste emoţii, nu trebuie reprimate, ci soluţionate pe măsură ce se manifestă. în timpul sarcinii şi al naşterii, corpul mamei a suferit modificări anatomice şi funcţionale, deci mama va resimţi un sentiment de inutilitate, neavând pe cine să alăpteze.
Părinţii trec greu peste moartea unui nou-născut cu malformaţii congenitale multiple, pe de o parte, fiindcă se întreabă cum au ajuns să facă un copil cu malformaţii, dar, pe de altă parte, sunt oarecum uşuraţi că nu sunt în situaţia de a-1 creşte, ceea ce poate duce la un anumit sentiment de vinovăţie. Dacă este implicat vreun defect genetic, sfatul unui medic ginecolog este foarte important în privinţa viitoarelor sarcini şi a perspectivei de a avea un copil normal. Obstetricianul poate oferi şi explicaţii în legătură cu naşterile premature sau cu problemele inerente unei naşteri.
întoarcerea acasă de la maternitate fără bebeluş este dureroasă pentru părinţi şi dificilă pentru familie şi prieteni, care se simt neajutoraţi. Discuţiile despre bebeluş nu-i supără neapărat pe părinţi, ba pot fi chiar binevenite. Plânsul nu e o manifestare de care trebuie să ne ruşinăm, face parte din durere, iar restul familiei trebuie să simtă că are motiv de tristeţe.
O organizaţie de autoajutorare le oferă posibilitatea de a vorbi cu persoane care au suferit aceeaşi pierdere şi pot înţelege prin ce trec părinţii. Durerea are trei faze: părinţii se simt foarte singuri şi incapabili de a-şi oferi unul altuia sprijinul necesar, mai ales dacă lucrează sau au alţi copii. Pot să apară şi probleme sexuale, când cuplului îi este teamă să se implice prea repede într-o nouă sarcină - sexul poate deveni mecanic sau mai degrabă o sursă de durere decât de plăcere. Din acest motiv, şi pentru a evita conflictele emoţionale - pe care le-ar aduce naşterea unui alt copil în preajma datei morţii celuilalt - se impune o perioadă de revenire până ce cuplul se decide să aibă alt copil.
Metode si alternative
