Administrarea subcutanata continua sa fie cea mai folosita, desi caracterul ei nefiziologic (absorbtie intarziata si variabila, in circulatia sistemica si nu portala) este demult recunoscut (14, 20, 34). Unul dintre progresele importante in practica insulinotcrapiei subcutanate in ultimii ani, 1-a reprezentat descrierea vitezei diferite de absorbtie a insulinelor in functie de regiunea anatomica in care sunt administrate (18). Aceasta a dus la recomandarea ferma ca insulinelc prandiale sa fie injectate in regiunea abdominala, in care absorbtia este cea mai rapida, iar insulinele bazale, in regiunea anterioara a coapselor. De la recomandarea clasica ca rotatia locurilor de administrare a insulinelor sa se faca in mai multe regiuni anatomice (brate, abdomen, fese, coapse), s-a trecut la recomandarea actuala ca aceasta rotatie sa se faca in interiorul acelorasi regiuni, ceea ce atenueaza variabilitatea absorbtiei.
Administrarea intranoasa este calea de electie in tratamentul cetoacidozelor, a starilor hiperglicemice hiperosmolare si a altor stari critice (ex.
infarctul miocardic acut. alimentatia parenterala). Ea se face prin perfuzie continua sau prin injectii repetate la intervale de o ora (avand in dere T 1/2 scurt al insulinei plasmatice). Intranos se administreaza exclusiv insuline cu durata scurta de actiune.
Administrarea intramusculara asigura o absorbtie mai rapida a insulinelor atunci cand acestea sunt administrate lanilul bratelor si coapselor, dar nu si atunci cand sunt administrate la nilul abdomenului (16). Aceasta cale de administrare poate fi o alternativa in tratamentul ectoacidozelor atunci cand calea intranoasa nu este abordabila. Disconfortul administrarii intramusculare face ca ea sa nu fie o recomandare pentru practica curenta.
Administrarea intraperitoneala este singura care asigura absorbtia insulinelor exogene in circulatia portala. Ea se face cu ajutorul pompelor imile, printr-un cateter flotant in spatiul peritoneal. Profilele farmacodinamice pot fi foarte apropiate de cele fiziologice. Problemele inca nu intru-totul depasite ale acestei cai de administrare sunt riscul infectiei, intretinerea cateterului si costurile (20, 21).
Administrarea pe cale nazala a fost incercata inca din 1935 (Major R.H., cit. de 94). Desi aparent facila, calea de administrare nazala nu a denii o realitate practica datorita biodisponibilitatii reduse a insulinelor administrate pe aceasta cale si a variabilitalii importante a absorbtiei (20,21).
Administrarea pulmonara prin aerosoli a depasit etapa studiilor prcclinice. Absorbtia insulinei prin mucoasa arborelui respirator s-a dodit a fi buna si relativ constanta, avand o farmacodinamica apropiata de cea a insulinelor cu durata scurta de actiune si putand asigura o substitutie prandiala eficienta.
Siringile de plastic de unica folosinta au denit mijlocul standard pentru administrarea insulinelor (43). Volumul lor diferit, de la 0,25 la 1 cm3, permite o individualizare a folosirii lor, pentru copii si adulti. Acele folosite, de 12 mm, 8 mm, 6 ram (ultrafine) asigura injectarea cu minimum de discomfort. Contrar recomandarii producatorilor, in practica insulinoterapiei s-a demonstrat faptul ca siringile de plastic pot fi refolosite pentru o perioada de cel putin 7 zile, cu conditia fundamentala ca ele sa fie refoiosite de catre acelasi pacient (34). Acele pot fi, de asemenea, refolosite pana cand inteparea devine dificila sau produce disconfort. Manevrarea si pastrarea insulinelor si acelor trebuie sa se faca in conditii igienice. Recomandarea actuala este ca, indiferent de lungimea acului, injectarea sa se faca numai dupa efectuarea unui pliu cutanat, in directie rticala sau usor oblica (19,34). Dezinfectia cu alcool a locului de administrare nu mai este necesara, cu conditia unei igiene personale corecte (21, 34).
Gradatiile in unitati de pe siringi sunt diferite, in functie de concentratia insulinelor folosite. Acest lucru se marcheaza pe siringi cu U-40 (de mentionat ca acestea au fost scoase oficial din uz in tara noastra in urma cu 7 ani) sau U-l00 si echipa de ingrijire trebuie sa atraga atentia pacientilor asupra acestui fapt, a carui necunoastere poate duce la greseli in dozarea insulinelor!
Pen-urile sunt dispoziti pentru administrarea insulinei, avand forma unui stilou, de unde si denumirea, in care se introduc flacoane speciale de
insulina (cartuse, pcnfill), ncmaifiind necesara aspirarea insulinei la fiecare injectie. Manevrarea pen-urilor este relativ simpla, avand caracteristici (producerea de zgomote pentru fiecare unitate de insulina), ceea ce permite folosirea lor de catre pacienti cu probleme de manualitate sau
tulburari de
acuitate vizuala. De asemenea, usurinta manevrarii lor le face foarte potrivite pentru regimurile de insulinoterapie cu injectii multiple, uncie administrate in afara locuintei (34).
Pompele de insulina sunt dispoziti cu ajutorul carora injectarea insulinei -numai insuline cu durata scurta de actiune sau analogi cu actiune rapida- se face continuu, subcutanat (pompe externe). Pompele imile, cu cateterul plasat intraperitoncal, continua sa aiba un uz foarte restrans. Pompele sunt reglabile pentru un anumit debil de insulina bazai, iar bolusurile prandiale sunt reglate de catre pacient in functie de glicemii si de aportul de hidrati de carbon.
Dispozitile de injectare a insulinei transdermic, prin jet de aer, nu ofera avantaje semnificati, in conditiile unor costuri mult mai mari (49).
