Tratamentul cu
insulina este considerat ca cei mai important progres realizat in medicina (prin faptul ca a schimbat radical prognosticul vital al unei categorii nu neimportante de pacienti, marea majoritate copii si tineri), este poate caracteristica cea mai specifica a diabetologiei ca specialitate incepand din ianuarie 1922 si reprezinta inca \"piatra de incercare\" a practicii de zi cu zi a diabctologului si nu numai a lui.
Cei peste 85 de ani parcursi de la prima injectie cu insulina au insemnat milioane de vieti salte, o munca neintrerupta in perfectionarea farmacocineticii si a farmacodinamicii preparatelor de insulina si, nu in ultimul rand, trei premii Nobel (JJR Maclcod si FG Banting in 1923, F. Sanger in 1958, DC Hodgkin in 1964), insasi o dureroasa injustitie stiintifica pentru compatriotul nostru Prof. Nicolae C. Paulcscu, recunoscut de catre cei mai multi ca and poate cea mai importanta si decisi contributie la descoperirea insulinei.
Dupa ce in anii \'70 se obtinusera insulinele animale cu o puritate aproape maxima ("mono-component\"), iar in urmatoarele doua decenii s-a pus Sa punct tehnologia de fabricatie (mai intai prin asa zisa semi-sinteza, iar apoi prin metoda ADN-recombinant) a insulinelor umane (adica and structura primara identica cu a insulinei umane), am asistat in ultimii 10 ani la lansarea asa-zisilor \"analogi\" de insuline umane, care sunt molecule de insulina \"redesenate\" (\"designer insulins\") prin modificarea structurii lor primare sau prin atasarea altor molecule, cu scopul de a le ameliora farmacocinctica si farmacodinamica si de a le aduce cat mai aproape de efectul "prandial\" si cel \"bazai\" al insulinei endogene.
