SU au un efect hipoglicemiant important, fiind dupa
insulina si alaturi de metformin, cele mai eficiente din acest punct de vedere. SU scad in general
hemoglobina glicata Ale cu 1,5 - 2 puncte procentuale, glicemia bazala cu aproximativ 50-70 mg/dl, glicemia postprandiala cu 15-30 mg/dl. [21,22] Exista unele diferente legate de substanta, asa cum rezulta din studii clinice si meta-analize ale acestora. Astfel, gliclazidul scade glicemia bazala cu aproximativ 12-62 % si glicemia postprandiala cu aproximativ 18-26 %. Glimepiridul scade glicemia bazala cu 46 mg/dl, glicemia postprandiala cu 72 mg/d] si hemoglobina gheata cu 1,4% fata de placebo. Gliclazidul, sub forma preparatului de eliberare modificata (MR), administrat in priza unica este la fel de eficient ca si gliclazidul clasic administrat in doua prize, iar riscul de hipoglicemii este redus. [6, 23]
Efectul hipoglicemiant al SU este redus in conditii de hiperglicemie severa (peste 300 mg/dl), fie ca urmare a glucotoxicitatii, fie in contextul unui deficit insulino-secretor important, manifestandu-se asa numita
insuficienta primara\" la SU. In acest caz, se recomanda administrarea de insulina pentru o perioada scurta, pana la obtinerea obiectivelor glicemice, dupa care se poate relua terapia cu SU. Cresterea dozelor de SU in speranta reducerii hiperglicemiei, nu avea efect, in plus se produce fenomenul de desensibilizare a celulei beta si creste riscul de hipoglicemii. Acesta este motivul pentru care doza eficienta a SU este cea sub-maximala. De exemplu, la glimepiride, aceasta este de 4 mg/zi. [24J
Insuficienta secundara la SU\" este o teorie mult discutata in ultima perioada, mai ales dupa aparitia unor noi clase de antihiperglicemiante orale si a trialurilor clinice de lunga durata. Aceasta teorie a fost lansata ca urmare a obsertiilor referitoare la durata scurta de mentinere a controlului glicemic in cazul administrarii monoterapiei cu SU, chiar daca initial reducerea
glicemiei a fost importanta. Explicatia acestui fenomen a fost epuizarea rapida a celulelor beta prin stimularea intensa si continua pe care o exercita SU. In prezent aceasta teorie trebuie considerata si judecata in lumina cunostintelor referitoare la progresia inexorabila a diabetului zaharat d
e tip 2 si a disfunctiei beta-celulare comune tuturor claselor de agenti orali, ceea ce impune o asociere precoce a medicatiei pentru atingerea obiectivelor terapeutice. [25,26] O analiza a evolutiei controlului glicemic la 4.553 persoane cu
diabet zaharat tip 2 la care s-a initiat terapia cu SU a aratat ca predictor al mentinerii controlului glicemic este gradul reducerii Ale in primul an de terapie. [27] Studiul ADOPT a demonstrat ca, la persoanele cu
diabet zaharat tip 2 recent depistat, administrarea in monoterapie a rosiglilazonei, metforminului si glibenclamidului reuseste sa mentina controlul glicemic doar o anumita perioada, mai lunga in cazul rosiglitazonei ativ cu metforminul si respectiv, glibenclamidul. [2SJ Interpretand rezultatele, se poate afirma ca SU au determinat pe termen scurt cea mai importanta reducere a glicemiei bazale si a hemoglobinei glicate Ale. au reusit sa mentina controlul glicemic similar cu celelalte clase de medicamente pe perioada primilor 2-2.5 ani, iar !a sfarsitul celor 4 ani de studiu, 67 % din pacienti au mentinut glicemia bazala 1 %) de aproximativ 2 ani este benefica preventiei evenimentelor cardiosculare, eficienta hipoglicemianta a SU trebuie luata in considerare.
