"Inteligenta artificiala nu se poate a cu prostia naturala."
MURPHY
Cuprins:
De la Hipocrate la Hahnemann: o tipologie imposibilă |
sus  |
Asemenea ştiinţelor exacte şi în cadrul deductibil al medicinii ecologice (naturiste) din care face parte şi homeopatia (medicina informaţională), chiar prin terapiile complementare (asociate) de cele mai multe ori medicinii alopatice, mereu la interfaţă socială unele cu altele, iar uneori pur aleatoriu s-a resimţit necesitatea stringentă a unor sistematizări, cât mai pragmatice şi/sau clasificări ale impresionantului material documentar (în scop didactic) ori a experienţei clinice din ultimii cincizeci de ani în mod special. De altfel, una din caracteristicile gândirii ştiinţifice este de a cerceta şi sub desfăşurarea diversităţii aparent haotice a Naturii, a găsi un plan de organizare a tipului unic şi/sau a celor câteva tipuri fundamentale în jurul cărora se conturează multiplicitatea realităţii.
Orice disciplină medicală ce lucrează cu biologicul trebuie să-şi poată identifica realitatea, cum vrea să o studieze într-o serie de prototipuri corespunzătoare căilor proprii de desfăşurare ( de studiu) adoptate de însăşi evoluţia naturală a lumii. Diversitatea cauzelor ce activează în natură nu se grupează la întâmplare fără reguli şi legi. Multitudinea de plante ce cresc la suprafaţa Pământului se analizează într-un anumit număr de tipuri fundamentale, când se constituie de regulă în familii, atunci familia botanică nu mai este numai un subiect de experienţă directă. Caracterele specifice ale acesteia se regăsesc intim amestecate cu altele accidentale ce trebuie eliminate spre a putea emite o idee sintetică din comparaţia indivizilor şi a trage concluzii [Pîrvulescu, 2004].
Nici botanica şi nici zoologia ori antropologia n-au putut rezolva definitiv tulburătoarea problemă a originii vieţii ori măcar într-un mod cât de cât coerent pe aceea a evoluţiei speciilor. Se prea poate ca un astfel de demers să nu fie posibil, dar impasul nu a oprit totuşi pe medici ori cercetători de a realiza periodic un punct de vedere despre ansamblul realităţii (bio)logice potrivit unui principiu general al clasificării (tipo)logice:
- Regnul animal - despărţit în cinci încrengături, ce constituie cele cinci prototipuri de animale: vertebrate, articulate, moluşte, radiate şi protozoare (ultimele patru reunite sub numele generic de nevertebrate);
- Regnul vegetal - împărţit în patru încrengăturile care constituie cele patru prototipuri de plante: phanerogame, cryptogame vasculare, muscineae şi thalophyte (ultimele trei reunite sub numele generic de cryptogame).
Cele două mari regnuri (bio)logice au fost împărţite fiecare în câteva mari încrengături care la rândul lor au putut fi subdivizate în grupuri din ce în ce mai restrânse denumite:
- ordine;
- familii;
- genuri;
- specii.
Speciile la rândul lor şi/sau cel puţin unele se subîmpart în:
- varietăţi ;
- rase.
În ierarhia vieţii terestre se ştie că omul reprezintă cea mai evoluată dintre speciile animale. S-a pus chiar întrebarea dacă specia umană trebuie considerată drept o pluralitate de indivizi putând fi repartizaţi numai într-un număr discutabil de rase umane, iar această diviziune tipologică nu ar putea fi extinsă mai departe, spre concepţii filosofice autiste [Dumitrescu, 1998].
Mai cu seamă medicina - în calitate de disciplină esenţialmente biologică - a resimţit acut necesitatea de a integra unitatea prin diversitate a indivizilor sănătoşi şi/sau bolnavi într-un sistem (eco)logic de categorii, ori tipare biologice determinate pe baza însuşirilor somato-psihice morbide dominante ale grupului de studiu. Cercetările morfologilor şi ale fiziologilor au demonstrat în sens pozitiv posibilitatea unor asemenea sisteme de clasificare tipologică ale indivizilor umani.
S-a constatat că fiecare individ uman (animal) reprezintă o unitate biologică perfectă a cărei elemente şi/sau funcţii se constituie în cele mai strânse şi mai armonioase relaţii de interdependenţă. Nu există fenomen local fără răsunet general asupra organismului, precum nu există fenomen general fără o reflectare corespunzătoare la nivel local (punctual), cum nu este suferinţă trupească, fără cea sufletească şi reciproc într-o justă conexiune inversă (organismul = un tot unitar). De aceea preponderenţa unei anumite funcţii determină pentru individ anumite particularităţi anatomice, fizio-patologice şi psiho-afective [Chappell, 1997] ale căror cunoaştere permite să se tragă anumite concluzii valabile referitor la întreaga lui comportare. Este tocmai ceea ce s-a dorit a se şti, dacă mai există posibilitatea de a reconstitui particularităţile unui animal ori ale omului pornind adesea de la examinarea unui singur element anatomic, cum ar fi un os sau de la un nucleu celular - un genom. S-a aflat relativ repede că este accesibilă prin cercetare, unde domeniul clonării s-a dovedit mai mult decât edificator cu toate că atât vracii din Grecia Antică şi/sau Orientul Îndepărtat cunoşteau cu prisosinţă obiceiurile râmelor de a se clona iraţional, cu mult înainte celor proprii circumvoluţiunilor cerebrale umane.
Fiecare tip-uman este individualizat strict până la cele mai nesemnificative detalii ale activităţii lui diurne. Astfel, tipologiile morfologice şi fizio-patologice ale oamenilor nu sunt deloc delimitate, ci dimpotrivă sunt restrânse la un număr relativ redus de tipare determinate de predominanţele funcţionale, ce nu sunt în ultimă instanţă nici limitante temporo-spaţial.
Din lucrările moderne (ultimii zece ani) asupra tipologiei umane rezultă următoarele două legi:
- Toate particularităţile unui individ uman sunt determinate în raport cu tipul său general (în conformitate cu legea compensaţiei).
- Tipurile umane posibile în ordinea firească sunt întotdeauna limitate ca număr, ceea ce le-ar face cognoscibile şi descriptibile (rezultă din legea excepţiei).
Particularităţile morfologice, fiziologice şi psihice ale omului se substituie după anumite legi (legile întâmplării), pe care le descoperim în toate tipologiile constituţionale, temperamentale, reactive etc. De aceea, date fiind 2 - 3 detalii, este posibil - cu ajutorul unei suficiente cunoaşteri a legilor menţionate mai sus (teoria cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale Botez-Donţu, 2004), să se tragă concluzii clare cu referire la temperamentul unui individ şi să se prevadă o mare parte a reacţiilor organice şi psihice ale acestuia în viitor.
Medicina cunoaşte nu numai unul, ci numeroase asemenea sisteme de iniţiere biologică a indivizilor, sisteme coerente de clasificare tipologică fiecare ţinând seama de un alt criteriu de diferenţiere.
Iată principala clasificare alopatică (antipatică), valabilă şi pentru medicina ecologică (homeopatie, fitoterapie etc.) practicată frecvent pentru diagnosticul expus prin intermediul terapiilor complementare (asociate), apoi tipologia constituţională (hippocratică):
- sangvinică
- colerică
- melancolică
- flegmatică
Toate sistemele de tipologie umană laolaltă şi fiecare dintre acestea în parte sunt tot atâtea adjuvante egal îndreptăţite/de valabile şi preţioase pentru medicina ecologică, deoarece toate se adresează aceleiaşi realităţi biologice - specia umană - pe care o ierarhizează în vederea unei orientări clinice, nu dintr-un singur punct de vedere, ci din numeroase puncte de vedere semiologice adoptând criterii diverse de identificare [Dumitrescu, 1998].
"Această reacţie senzorială - iată enigma! - este precis determinată prin eterogenitatea ce urmează a fi produsă de materia vie. Ori, analiza fizico-chimică actuală arată că această materie nu este compusă decât din elementele împrumutate în întregime din arsenalul constituenţilor atomici ai universului fizic însuşi:, nu există atom - în componenţa arhitecturii unei fiinţe vii sau agent catalitic în cantitate uneori minimă, dar de o înaltă valoare funcţională, care să nu figureze în Tabelul periodic al elementelor." [Lupaşcu, 1982] .
În medicină, oricare dintre aceste sisteme tipologice se poate arăta util, dacă sunt adoptate ca bază a activităţii medicale teoretice şi/sau practice, cu condiţia de a fi temeinic cunoscute şi consecvent aplicate; clasificarea medicală tipologică s-a transformat sub influenţa tehnologiilor medicale de vârf într-o funcţie mai mult teoretico-speculativă, curent lipsită de aproape orice valoare practică, medicina alopatică actuală a devenit o producătoare de diagnostice, fără o acoperire reală în terapii eficiente - focalizate. În medicina naturistă (ecologică) dimpotrivă, aceasta constituie însăşi osatura doctrinară şi/sau clinică. Posibilitatea concretă de clasificare tipologică a indivizilor, pe baza însuşirilor lor fiziologice fundamentale, deşi există şi în alopatie, nu-şi descoperă adevăratul domeniu, decât înăuntrul medicinii ecologice ce este o medicină prin excelenţă a individualizării, adică a bolnavilor şi nu a bolilor ori mai corect exprimat doar a bolilor cunoscute însă numai prin intermediul bolnavilor:".într-un fel sau altul bolnavul îşi este sieşi cel mai bun doctor, iar educaţia sanitară şi profilaxia sunt cele mai bune medicamente" [Pîrvulescu, 2002].
O primă concluzie la această lucrare se impune să menţionăm ca o datorie morală, recunoaşterea faptulului că beneficiile (bio)laserterapiei ca metodologie sunt asumate şi incontestabile mai ales valorificabile într-un mod competent de medicii specialişti:
1. reprezintă o terapie integrată, ce este interfaţa strategiilor medicinii alopatice şi terapiilor asociate (medicina alopatică ori antipatică derivă de fapt din cea naturistă, adică tradiţională, cadrul clinic general şi simptomatologic fiindu-le comun);
2. priveşte omul ca individualitate (info)energetică, iar nu ca element al unei mulţimi nediferenţiate de semeni sau a statisticilor ;
3. abordează orice tip de disfuncţie energo-informaţională, ce ar putea afecta organismul uman, indiferent de gravitatea şi de posibilitatea de vindecare prin mijloacele cunoscute;
4. reprezintă o terapie (indirectă) prin lumină şi este neinvazivă, dar fără a genera în final efecte secundare, agravante ale bolii;
5. este o atitudine terapeutică aparte, deoarece poate fi asumată cu ajutorul limbajului formal al calculatorului, ceea ce uşurează mult efortul detectării active a bolii şi stabilirii parametrilor de acţiune medicală;
6. se defineşte ca o exponentă a medicinii informaţionale, sinteză a celor mai multe strategii medicale alopatice cu cele asociate, pe care perioada modernă încearcă din ce în ce mai mult să le apropie, spre beneficiul sănătăţii oamenilor.
Se consideră că toate cele menţionate mai sus sunt reale în efortul de a valida medicina ecologică (informaţională), (bio)laserterapia de fapt reprezentată în acest caz de homeopatie, reprezintă o disciplină de interferenţă universală, nu numai cu argumentele practicii medicale, chiar cu acelea ale cercetării ştiinţifice de vârf. Se dovedeşte a fi o realizare de excepţie şi de menţinut în mod deosebit atenţiei lumii medicale cu maximă pertinenţă, ca o nobilă datorie pe care prezentul trebuie să o întoarcă trecutului, dar şi ca o proiecţie spre un viitor lipsit de suferinţă pentru întreaga omenire reprezentată prin fiecare dintre noi ori urmaşii noştri.
Tratamentul cu efect antitumoral în homeopatie a fost o lungă perioadă de timp neglijat ori ignorat. Chirurgia mutilantă şi paleativă, iradierile masive (radiaţii ionizante) şi citostaticele au luat locul unor atitudini terapeutice cunoscute (fitoterapie, dietoterapie, chirurgie sectorială etc.), dar mai ales al unei profilaxii competente şi reale (medicina mediului ambiant). Toate aceste considerente asiguraseră un timp, alături de un regim igienico-dietetic adecvat şi/sau lipsa poluării accentuate a mediului o rată de supravieţuire relativ stabilă. Ulterior, odată cu dezvoltarea tehnologică (industrializare) a societăţii omeneşti, dar mai ales poluarea, sedentarismul - supraalimentaţie (alimente superrafinate, conservanţi etc.) şi stres - boala mileniului SSS - s-a produs un adevărat cataclism, bolile tumorale tinzând actualmente să ia loc celor cardio-vasculare, un lider de necontestat a ultimilor cincizeci de ani ai statisticilor de morbiditate şi/sau de mortalitate. Dar curând şi cheltuielile impuse de tratamentul alopatic au devenit insuportabile pentru o societate oricât de bine dotată din acest punct de vedere financiar pentru că, fără a vindeca, a creat în cele din urmă noi disabilităţi, evident mărind exponenţial cheltuielile pentru a propune bolnavului, după terapii paleative mutilante şi umilitoare, de fapt certitudinea unui dependent de droguri antalgice şi euforizante.
O profilaxie eficientă susţinută relativ uşor şi prin cheltuieli minime (citoteste, citobacteriologice, markeri tumorali etc.), alături de ecologizarea efectivă a vieţii, va impune alături de instituţionalizarea medicinii homeopatice şi a unor terapii asociate, o alternativă funcţională pentru toţi trăitorii pe Pământ, a omului în general, semenilor o speranţă spre mai bine, către o existenţă în care viaţa sufletească şi cea trupească să se poată coordona reciproc, iar oricare om obişnuit să fie medic celui de lângă el, alimentul pur şi simplu medicament ori desfătarea de moment, o lume fără boli, când medicii vor vindeca doar prin simpla lor prezenţă de spirit, mângâieri şi/sau dezmierdări (anamneză + consultaţie).
În funcţie de ceea ce cunoaştem, în tratamentul homeopatic al tumorilor benigne şi maligne (cancere) trebuie să ţinem cont de caracterul acestora - de origine. Astfel, raportându-ne la foiţele embrionare de origine, bolile tumorale se clasifică:
- tumori ectodermice - aparţin tipului constituţional numit Calcarea phosphorica;
- tumori endodermice - se constituie din endodermul embrionar, iar tipul constituţional este cel reprezentat de Calcarea carbonica;
- tumorile mezodermice - consecutive tipului Calcarea fluorica.
Formele impure (mixte) constituţional presupun logic şi forme neomogene morfopatologic, adică tumori benigne ori maligne, astfel examenul clinic pe aparate şi sisteme se impune încă de la început şi fără de care nici conducerea şi/sau supravegherea medicală eficientă a unei atitudini terapeutice corecte nu este posibilă, totul erijându-se altfel în aleatoriu şi neşansă.
Deşi considerată ca una din cele mai cunoscute şi temute boli, cancerul - adenocarcinomul - nu este singura tumoare malignă existentă; melanomul, sarcomul etc. reprezintă cel puţin tot atâtea tipuri de tumori maligne ce se aseamănă cu tumora canceroasă doar prin felul anarhic şi imprevizibil al dezvoltării agresive a celularităţii şi stromei tisulare, iar histopatologic unele au chiar o malignitate generală (melanomul) şi/sau locală (sarcomul) superioare constant şi disponibilităţi limitate de tratament prin comparaţie, inclusiv pentru medicina homeopatică.
Tumorile maligne, cancerul prin excelenţă, ca cea mai frecventă afecţiune neoplazică gravă, este o tumoră cu o evoluţie malignă ce netratată la timp se dezvoltă progresiv producând moartea bolnavilor. Tumora creşte prin înmulţirea anarhică a celulelor invadând ţesuturile învecinate, vasele sanguine şi limfatice, teaca nervilor. Metastazarea constă în apariţia la distanţă de tumora primitivă a unei alte tumori fiice (multiple) asemănătoare (morfopatologic) cu prima (-ră). Căile de progresare pot fi: limfatice, sanguine şi/sau prin teaca nervilor. Există mai multe modalităţi de clasificare, dar se apreciază că pentru homeopatie o reprezentare simplă este suficientă, cu atât mai mult cu cât din punct de vedere practic se aproprie până la identificare celui alopatic. În acest fel evoluţia unui cancer presupune trei etape:
I. (T) faza locală, în care procesul neoplazic invadează şi distruge ţesuturile din imediata vecinătate;
II. (N) faza de extensie regională, ce se realizează pe cale limfatică, determină invadarea ganglionilor limfatici din apropiere;
III. (M) faza de generalizare, când celulele neoplazice depăşesc ganglionii limfatici regionali şi ajung la distanţă de tumora primară producând metastaze.
Mecanismul formării cancerului este încă necunoscut, dar în această privinţă sunt mai multe ipoteze (groapa de gunoi a necunoaşterii medicale). Uneori apare ca o leziune (pre)existentă - precanceroasă, ca un focar de iritaţie cronică, iar distrofic sau orice tumoră benignă poate fi considerată în acest fel ca o stare precanceroasă.
Se consideră factori favorizanţi:
a) ereditari - genetici;
b) de mediu;
c) infecţioşi - dintre care se incriminează mai cu seamă anumiţi viruşi oncogeni.
Diagnosticul în medicina homeopatică şi/sau alopatică - principii general valabile |
sus |
Diagnosticul este o operaţiune logică şi complexă, constant bazată pe integrarea semnelor şi simptomelor culese cu ajutorul examenului clinic, paraclinic şi de laborator. Există un diagnostic etiologic (cauzal) şi/sau unul anatomopatologic (prin analiza microscopică a unui ţesut organic) ori patogenic (clasificare a unui diagnostic de boală în funcţie de modul de producere), iar integrarea simptomelor se face desigur (v. Cap. III) cu ajutorul teoriei cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale [Botez-Donţu, 2004].
Examenul general pe aparate şi sisteme reprezintă, atât pentru medicina ecologică (naturistă) cât şi pentru cea alopatică indiferent cum le-am numi, o etapă de evaluare senzorială efectivă (evaluarea diagnostică prin simţuri) a stării de sănătate constatată pentru individ. Completarea datelor de evaluare clinică se face separat pentru medicina alopatică (cea contemporană - occidentală), doar prin metode în general extrasenzoriale (examene de laborator, ecografii, RMN etc.) şi altfel pentru medicina naturistă (orientală - tradiţională), acolo unde pulsurile chinezeşti, metodele promovate de clarvăzători, flerul, harul etc. se substituie unui mod empiric de "a diagnostica" (inspiraţia şi flerul diagnostic ori terapeutic apare ca urmare a unei consecvente pregătiri teoretice, clinice şi a unei experienţe dobândite în acest fel), dar de cele mai multe ori reprezintă şi debutul tratamentului, fie că acesta se denumeşte: descântec, trasul mâinii, fiertură de leac etc.
Pulsurile chinezeşti şi examenul clinic general - componente importante ale metodelor homeopatice de diagnostic |
sus |
Spre deosebire de medicina europeană ce caracterizează pulsul doar în ceea ce priveşte ritmicitatea (ritmic - aritmic), frecvenţa (tahicardic - bradicardic) şi amplitudinea (puls mare - puls mic), medicina extrem-orientală cercetează pulsurile pe un plan diversificat. Studiul atent a permis descrierea a 27 de caractere ale pulsurilor în special privind: frecvenţa, ritmicitatea, duritatea, amplitudinea, forma, plenitudinea şi amplasamentul.
Pulsurile chinezeşti sunt în număr de 12 situate pe artera radială la nivelul unui segment de 5 - 6 cm, unde se măsoară prin palpare şi în mod obişnuit pulsul (ca în medicina alopatică), dar se cercetează trei niveluri şi două profunzimi:
- pulsul central, la nivelul apofizei stiloide radiale;
- pulsul superior, proximal de apofiza stiloidă radială;
- pulsul inferior, distal de apofiza stiloidă radială.
Cele 12 pulsuri chinezeşti
Pentru fiecare din cele trei niveluri (amintite) se cercetează două profunzimi:
- pulsul superficial - sesizat printr-un contact ferm dar numai uşor apăsat al degetului explorator;
- pulsul profund - sesizat printr-o apăsare mai insistentă, dar fără a comprima complet artera.
Tehnica de palpare a pulsului superficial şi profund
Pentru cercetarea curentă a pulsurilor chinezeşti se procedează astfel: medicul aşezat în faţa bolnavului (aflat de 15 - 20\' în repaus) cu braţele întinse pe masă, prinde în acelaşi timp ambele mâini ale bolnavului şi palpează cu acelaşi deget (de preferinţă indicele) de la ambele mâini, unul din nivelurile şi profunzimile precizate. Este necesar a se cerceta un puls cel puţin pe parcursul a opt contracţii cardiace (sistolă - diastolă), iar în timpul evaluării pulsurilor chinezeşti rezultatele găsite se înscriu pe o fişă specială însemnând cu: 1, 2 şi 3 -plusurile, excesul, iar cu 1, 2 şi 3 - minusurile ori deficitul găsit.
Din numeroasele caracteristici ale pulsurilor, ce ne interesează în mod deosebit şi sunt mai uşor sesizabile clinic s-au analizat în timp următoarele corespondenţe funcţionale (se ţine cont, după inspecţie sau anamneză, şi de starea generală - localizarea suferinţei/organ):
- puls moale şi mic: organ insuficient;
- puls amplu şi dur: supra/activitate ori congestie a organului afectat;
- puls moale şi gros: organ tumefiat, cu o funcţie diminuată;
- puls mic, dur, ascuţit: organ spastic, dureros.
Cu ajutorul pulsurilor, de regulă putem depista în mare parte un exces energetic (ce necesită o atitudine terapeutică de dispersie) ori o insuficienţă energetică (care necesită o atitudine terapeutică de tonifiere). Acest aspect al investigaţiei clinice orientale este relativ uşor de apreciat pe baza caracterului general al pulsurilor. Mai dificilă este aprecierea raportului existent între cele 12 pulsuri corespunzătoare şi cele 12 meridiane chinezeşti. Datorită dozei mari de subiectivism (aprecierea aceluiaşi puls de către mai mulţi medici poate fi diferită), ponderea lor în precizarea diagnosticului trebuie să fie cu atât mai puţin utilă, cu cât experienţa celui care le foloseşte este mai redusă.
Studiul pulsurilor chinezeşti poate de asemenea adesea permite precizarea excesului sau a insuficienţei raportului Yang/Yin al energiei de la un anumit nivel (punctual). Excesul general de Yang se caracterizează prin: pulsuri drepte (luate la artera radială dreaptă) mai puternice decât pulsurile stângi (de la artera radială stângă), pulsurile superficiale mai puternice decât cele profunde, pulsurile superioare mai puternice decât pulsurile inferioare. Excesul general (info)energetic se caracterizează prin: pulsurile stângi mai puternice decât cele drepte, pulsurile profunde decât cele superficiale, pulsurile superioare mai puternice decât cele inferioare.
Într-un mod asemănător se apreciază excesul de Yang şi/sau de Yin în partea superioară ori inferioară a corpului uman (în raport cu preponderenţa pulsurilor pe meridianele de aceeaşi natură, din regiunea superioară ori inferioară a corpului). În acest mod se pot diagnostica peste 2000 de afecţiuni, când este suficient totuşi experienţa clinică şi un mentor rutinat, dar cu bunăvoinţă şi tenacitate un medic (autodidact) se poate instrui şi/sau preciza (info)energetic un diagnostic pus printr-o metodă alopatică, apoi să-l confirme urmând astfel a-l trata pe omul suferind prin intermediul termeniilor medicinii ecologice şi/sau ai terapiilor asociate (inclusiv în medicina homeopatică).
Considerate terapii asociate, când acestea se pun în valoare prin intermediul medicilor alopaţi, atunci metodele de investigaţie (complementare) se impun de obicei datorită şcolilor occidentale, europene în primul rând, când apreciază starea prezentă a clientului (pacient) într-un fel ordonat, sistematizat astfel:
A1. Anamneza analitică - are o importanţă deosebită, majoră iar interogatoriul şi discuţia cu suferindul sunt relevatoare pentru trecutul morbid al evoluţiei şi stării prezente. Patologia acută/cronică şi/sau benignă/malignă este mai ales în stadiile iniţiale, funcţionale, greu decelabile, atunci elementul lezional fiind adesea şi dificil de interpretat.
I. Inspecţia - metoda cea mai accesibilă dar cea mai superficială de obicei cu toate că practicată riguros şi conştiincios de medicul specialist poate aduce relaţii deosebite în anumite situaţii, încă de la începutul examenului clinic exercitându-se direct - localizat. Pot fi accesibile inspecţiei formaţiuni tumorale şi/sau inflamaţii ale: ochiului, oasele, pielea, penisul, testiculele etc. Glanda tiroidă prin situaţia relativ superficială ne permite să apreciem de asemenea modificările de volum globale ori parţiale; inspecţia trebuie să cuprindă şi ţesutul sau organele receptoare de hormoni în mod special, deoarece este necesar în acest scop să examinăm bolnavul în totalitate.
P1. Palparea - se aplică în diagnosticul bolilor ce se manifestă prin tumefierea în general a ţesuturilor şi organelor accesibile tactului digital. Primul loc îl ocupă organele abdominale palpabile prin intermediul peretelui abdominal, apoi penisul şi testiculele al cărui aşezare în pungile scrotale ne permite să explorăm volumul, consistenţa, forma şi gradul de sensibilitate. Aceleaşi caractere se pot depista la glanda tiroidă şi nu în cele din urmă la majoritatea viscerelor abdominale, uneori prin tuşeu rectal, dar şi modificări ale dimensiunilor şi consistenţei părţilor moi ale membrelor, trunchiului şi vecinătăţilor; palparea dă indicaţii de mare utilitate referitoare la caracterul leziunii (inflamaţie acută/cronică - căldură locală, durere, înroşire, lezarea funcţiunii locale şi/sau o tumoră de etiologie neprecizată). Palparea ovarului este posibilă şi prin tuşeu vaginal ori rectal, ce ne informează despre volumul glandei, situaţia şi existenţa eventuală a unei inflamaţii ori tumori. Palparea ne permite să apreciem modificările de conformaţie şi de troficitate a tractului genital feminin (nu trebuie uitată autopalparea sânului periodic, adică o metodă de depistare precoce a unei degenerescenţe maligne sau pentru depistarea unei mastoze fibrochistice - stare precanceroasă), cum palparea se poate efectua şi părţilor moi ale feţei, gâtului, flancurilor ori a membrelor oferă informaţii preţioase în sensul celor menţionate deja.
P2. Percuţia are o aplicaţie restrânsă în examenul clinic general. Totuşi poate fi folosită în special percuţia în delimitarea ariei de proiecţie toracică (lobii) plămânului, cordului, timusului (la copii) ori a tumorilor toracice, abdominale, între care cele ale colonului, corticosuprarenaliene sau ovariene ocupă primul loc prin importanţa reală din punct de vedere diagnostic, concomitent cu această metodă.
A2. Ascultaţia are aplicaţii directe, dar presupune experienţă clinică şi exerciţiu pentru: inimă, plămân, iar în medicina ecologică este mai puţin utilizată în modul acceptat de medicina alopatică sau în cadrul sistematizat al examenului clinic al pacientului (clientului).
Tumorile benigne şi/sau maligne - tipuri majore de afecţiuni |
sus |
evoluţie sub tratament homeopatic
Homeopatia se adreseazǎ în egalǎ mǎsurǎ atât nou nǎscuţilor, copiilor, adulţilor, cât şi bǎtrânilor având în vedere cǎ eficienţa tratamentului nu comportǎ aspecte legate de vârstǎ.
Dintre toate disfuncţiile pe care homeopatia este în mǎsurǎ sǎ le rezolve ori amelioreze, totuşi aceea a tumorilor ocupǎ într-adevăr un loc aparte.
Pe mǎsura înmulţirii cazurilor de tumori benigne şi/sau maligne, homeopaticienii s-au preocupat şi ei din ce în ce mai mult de problema eventuală a unei diateze cancerigene (denumitǎ şi carcinosis) şi/sau de modul cum ar putea fi (re)cunoscutǎ. Potrivit pǎrerii celor mai mulţi medici care s-au ocupat de diateza carcinosis, aceasta ar fi rezultatul combinǎrii psorei cu sifilisul şi sicoza. Tocmai din acest motiv o astfel de diateză este caracterizatǎ drept o tri-diatezǎ.
De altfel, cele deja menţionate despre sicoza caracterizatǎ printr-o tendinţǎ la hiperplazie - iniţial a fost identificatǎ cu papiloamele venerice, apoi cu alte tumori benigne ori maligne - fac uşor de înţeles cǎ într-un stadiu mai avansat de evoluţie, pe care poate s-o determine asocierea cu diateza sifiliticǎ - hiperplazia celulară de orice fel va deveni haoticǎ, distructivǎ şi va cǎpǎta toate caracterele tumorilor benigne ori maligne (celule cu o rată de înmulţire importantă, nuclei multipli şi/sau monstruoşi). Dar aceastǎ pǎrere nu este unanim acceptatǎ. Astfel, pentru unii clinicieni, carcinosinicul ar fi un psoric edemaţiat, în timp ce alţii înclinǎ sǎ considere diateza carcinosinicǎ drept epilogul evoluţiei psorei, fǎrǎ a exclude însǎ şi intervenţia tuberculinismului [Vithoulkas, 1997].
Poate cǎ aceste pǎreri sunt influenţate şi de faptul cǎ prezenţa sifilisului (o dată cu apariţia penicilinelor) s-a diminuat mult din timpul lui Hahnemann pânǎ în prezent, câtǎ vreme tumorile maligne se aflǎ în plinǎ expansiune, iar faptul constatat reflectă cǎ semnele clinice prin care se încearcǎ definirea stǎrii precanceroase sunt lipsite de acurateţe în definire. Cu toate acestea, având în vedere gravitatea socio-economicǎ (locul al doilea în lume ca morbiditate şi cauză de deces), s-a perseverat mult în încercarea de a aduna un număr suficient de ipoteze, ce sǎ circumscrie starea de predispoziţie (de fapt să precizeze factorii de risc) care preced apariţia tumorii. În privinţa aceasta homeopaţii considerǎ cǎ tumoarea malignǎ, ca şi trofii sau tuberculinele, litiaza etc. nu sunt decât reacţii de apǎrare ale unui organism ameninţat sǎ fie altminteri suprasaturat cu toxine. Cǎ existǎ o intoxicaţie specificǎ, în ciuda faptului cǎ încǎ nu s-a izolat de regulă o asemenea toxinǎ, o dovedeşte chiar prezenţa constantă a sindromului paraneoplazic .
Într-adevǎr, acest sindrom (carcinosinic) este caracterizat prin existenţa de tulburǎri, în general dureri, la distanţǎ de locul tumorii şi care se atenuează o perioadă de timp după extirparea chirurgicală a acesteia [Chappell, 1997]. Spre exemplu: durerile articulare şi/sau periarticulare iradiate spre membre, în cazul cunoscut al cancerelor bronhopulmonare cu scleritǎ, episcleritǎ, irido-ciclitǎ etc. şi o evoluţie rapidǎ, apoi dispar tranzitoriu dupǎ exereza ori dupǎ iradierea (γ) tumorii. Mulţimea de elemente clinice care se considerǎ cǎ pot sugera ideea acestei diateze cancerigenice este alcǎtuit din:
1. Modificǎri ale tegumentelor, fanerelor şi mucoaselor - exprimǎ o îmbǎtrânire relativă a ţesuturilor; cheratozǎ senilǎ, nevi pigmentari, pete palmare sau plantare ce se înmulţesc şi se închid la culoare, apoi excrescenţe, fisuri, ragade (cu secreţii adesea hematice); tulburǎri ale secreţiei sudoripare şi sebacee: piele grasǎ, chisturi sebacee etc.; unghii canelate, dure, îngroşate ce cliveazǎ la tǎiat, iar la mucoase leucoplazie ori limbǎ fisuratǎ - deficit (info)energetic manifestat la distanţă.
2. Tulburǎri ale circulaţiei venoase
şi capilare: - circulaţie venoasǎ colateralǎ extrem de vizibilǎ şi dilataţia venelor subcutanate pe zone limitate, corespunzǎtor regiunii sau organului unde va surveni o tumorǎ; mici varicozitǎţi discrete de-a lungul întregului rebord costal ce reflectǎ congestii repetate ale ficatului, hemoroizii, varicele - un exces circumscris (info)energetic.
3. Astenie generalǎ şi slǎbire - tendinţǎ la hipotermie şi lipotimii - ce sugerează un deficit (info)energetic al întregului organism şi predispoziţie.
4. Tendinţă spre tristeţe şi hipersensibilitate. - de multe ori persoanele în cauzǎ au suferit repetate şocuri emotive (stres în constituire şi evoluţie).
5. Unele aspecte morfologice particulare - precanceroşii aparţin, mai frecvent decât media generalǎ a populaţiei, carbonicului şi în al doilea rând tipului fluoric, dar se caracterizează în mod special printr-o culoare albă extrem de accentuată a scleroticii; au fost descrise şi modificǎri ale morfologiei mâinii:
degetul auricular scurt şi cu alte anomalii;
aspect strangulat la mijlocul degetelor (falangina fiind mai puţin groasǎ decât normal);
eminenţa hipotenarǎ în formǎ de pungǎ (capǎtul proximal urcǎ mai sus decât al celei tenare);
marginea cubitalǎ a mâinii este rectilinie şi în prelungirea exactǎ a auricularului;
cele douǎ mari linii orizontale din palmǎ sunt confundate adesea într-una singurǎ;
modificǎri ale aspectului general, ale morfologiei staturo-ponderale (prea gras ori prea slab), ale tonusului, transpiraţia accentuată a mâinilor dând la contact senzaţie de umed, uneori de cald, dar mai frecvent de rece;
o impresie neplǎcutǎ de palmǎ groasǎ, largǎ, de consistenţă moale, cu degete cilindrice, fie o mânǎ uscatǎ, descǎrnatǎ, scheletiformă, acoperitǎ de o piele deshidratatǎ şi închisǎ la culoare, cu degete subţiri ce dau din aceastǎ cauzǎ mâinii întregi o aparenţǎ lungǎ, adesea noduroasǎ;
o tendinţǎ accentuată de rigiditate articularǎ, dupǎ ce înainte se caracteriza prin hiperlaxitate; palmele sunt plane ori plat neavând grosime, deci fǎrǎ mult relief; aspectele extreme în general ale morfologiei membrelor.
Ca semne paraclinice ale carcinozei sunt citate: alcaloza sângelui, limfei şi a lichidelor tisulare - alcalozǎ negazoasǎ şi decompensatǎ; deplasarea punctelor izoelectrice ale muşchilor cǎtre un pH alcalin, creşterea VSH, hiperglobulinemie şi/sau hipervagotonie, modificarea testelor cu markeri tumorali, hepatice etc. Toate investigaţiile clinice, paraclinice şi de laborator au în ultimă instanţă semnificaţia efectivă a unui deficit şi/sau exces (info)energetic ce defineşte cu acuitate, frecvent cenestopatia, momentul de debut a oricărui proces morbid canceros.
Trebuie menţionat, când există adresabilitate pentru tratament homeopatic al unei tumori, atunci de la început este preferabil ca pacientul şi/sau anturajul să se adreseze medicului homeopat direct. Apoi, să-i fie prezentat acestuia un minim de examene paraclinice şi de laborator din care nu trebuie să lipsească examenul histopatologic; în caz contrar măcar să existe diagnosticul de "cancer" ori "tumoare" malignă (benignă) menţionat pe un document medical cu semnătură şi parafă de medic specialist (oncolog), alte investigaţii ce ar putea aduce informaţii suplimentare utile.
O a doua etapă posibilă este reprezentată de consultaţia homeopatică propriu-zisă în care anamneza îndeplineşte un rol esenţial. Se stabileşte tipul constituţional vizat (Calcarea: carbonica - phosphorica - fluorica), diagnosticul pozitiv de remediu şi de afecţiune, într-un mod cât mai apropiat de cel menţionat la momentul oportun în această lucrare, iar pentru a o face cât mai facil şi/sau a nu pierde un timp ce s-ar putea dovedi extrem de preţios ulterior.
A treia etapă impune riguros administrarea de regulă a remediului Arsenicum album, stimularea producerii de interferon fiind de preferat anticipat, indiferent de caracterul benign ori malign al tumorii cu atât mai mult, când pacientul corespunde psiho-somatic ori se încadrează clinic în tipurile de "cancer" pentru care se recomandă remediul menţionat, iar administrarea se realizează în doze înalte şi foarte înalte:
- trei zile consecutiv CH30 şi se repetă la treizeci de zile, tot trei zile consecutiv din flaconul de 4g;
- CH200, câte 5 granule din flaconul de 4g, la o săptămână interval, trei săptămâni succesiv.
A treia etapă este cel puţin de principiu la fel de importantă din punct de vedere terapeutic. Se administrează nosodul corespunzător (Carcinosinum), dacă este posibil cu aceleaşi caracteristici tisulare ca ale tumorii pacientului (de sân, de prostată etc.); concentraţiile sunt de preferat medii (CH7, un flacon-doză de 1g la zece zile ori cinci granule din flaconul de 4g - se repetă numai de două ori la zece zile în ambele cazuri). Dozele înalte sau foarte înalte sunt de preferat la pacienţii în vârstă şi/sau pentru formele de celularitate (foarte) bine diferenţiate histopatologic, cum pentru dozele joase, printr-o utilizare curentă, pentru formele cu celularitate (foarte) slab diferenţiată.
A patra etapă în tratamentul antitumoral homeopatic se va proceda conform regulii generale, adicǎ se va începe cu un remediu ales în funcţie de similitudinea simptomelor. Este de preferat sǎ se facǎ apel la un remediu cu acţiune mai profundǎ, chiar dacǎ o perioadă se administreazǎ un alt remediu cu acţiune mai puţin profundǎ, fiindcǎ se potriveşte mult mai bine cu simptomele. Dintre remediile (totodată considerate cu efectul antitumoral cel mai accentuat şi cunoscut) cele mai frecvent recomandate, fiindcǎ bolnavii prezintǎ de obicei tablouri simptomatice asemǎnǎtoare cu patogeneziile lor, menţionǎm ca utile: Thuya, Lachesis, Arsenicum album, Psorinum, Nitricum acidum, Carbo animalis, Condurango. În ordinea frecvenţei, pe locul al doilea citǎm: Iodum, Silicea, Lycopodium, Sulfur, Sepia, Carbo vegetabilis, Petroleum, Graphites, Causticum, Phosphorus, sǎrurile de Kalium, Baryta carbonica, Calcarea fluorica - în diluţii în general înalte: CH30, CH200. Aproape toate sunt remedii de psorǎ şi sicozǎ, ceea ce ar putea constitui un argument favorabil al celor ce susţin cǎ diateza carcinozinicǎ este rezultatul combinǎrii dintre psorǎ şi sicozǎ.
Dar şi pentru cancer şi/sau stǎri precanceroase au fost preparate remedii direct din formaţiuni tumorale ori din culturi de tumori (nosode):
- Carcinosium s-a obţinut iniţial din cancer de sân, ulterior s-a înmulţit gama preparatelor obţinîndu-se produse specifice: carcinosinum gastric, pancreas, intestinal etc. în funcţie de organul de unde s-a prelevat tumora. Carcinosinum este şi un remediu bioterapic utilizat de altfel în cazul anxietăţii de anticipaţie [Chappell, 1997] la orice subiect susceptibil, coleric, foarte activ, călduros, ameliorat de frig şi agravat în spaţii închise, neaerisite, căruia îi plac picanteriile şi alimentele bogate în lipide. Alături de Nux vomica se poate constitui într-un adevărat vaccin social, anti-stres (se ştie din experimentele pe animalele de laborator şi/sau observaţia clinică ori anamneză că stresul reprezintă frecvent picătura ce declanşează apariţia unei boli consumptive).
- Scyrrhinum s-a recoltat dintr-un cancer schiros de mamelǎ.
- Onkolysina extrasǎ din tumori epiteliale subcutanate şi Onkolysine din sarcom. Chiar s-a preconizat utilizarea în homeopatie de globuline extrase din tumorile canceroase (Gloxine).
- când este vorba de tumori constituite, atunci în principiu ar trebui utilizate specific, pentru fiecare tip anatomic de tumoare o gloxină corespunzătoare.
- dacă nu se poate determina acest tip, se întrebuinţează Gloxinele polivalente. Astǎzi, în întreaga lume se preferǎ fie remediul isod (preparat homeopatic din însăşi tumora persoanei operate) când este posibil ori nosodul (în situaţia cazurilor inoperabile şi/sau terminale).
A cincea etapă şi/sau ultima presupune folosirea isodului. La această metodă se poate apela adesea în condiţiile unei intervenţii chirurcicale soldate cu vindecare chirurgicală, de explorare chirurgicală celioscopică ori de tip paleativ - din piesa anatomică rezultată din exereză (părţile eventual investigate riguros histopatologic în prealabil - extemporaneu). Prepararea isodului se efectuează cât mai rapid, iar administrarea se face în diluţii medii (CH7), rar diluţii înalte şi joase (extreme), după aceleaşi criterii de la etapa întâi. Se poate recomanda concomitent - dar în doze diferite ca diluţie - asocierea curentă a altor numeroase nosode (în mod deosebit Tuberculinum, Syphilinum şi Medorrhinum), în funcţie de contribuţia etiologicǎ a diatezelor corespunzǎtoare, apoi de dorit se repetǎ (mai ales dupǎ intervenţiile chirurgicale paliative, dar în principiu fǎrǎ o iradiere ori citostatice prealabile), adaptate gravităţii bolii tumorale.
În cazurile acute sau cu celule neoplazice tinere (slab diferenţiate) se administrează curent diluţii joase şi un timp scurt - o săptămână ori două - iar în situaţia clinică a unor tumori cu celule îmbătrânite (bine diferenţiate), diluţii înalte pe o perioadă de una sau două luni, complexitatea tratamentului homeopatic urmând a ţine cont şi/sau de administrarea de organoterapice în funcţie de organul, chiar ţesutul afectat.
Remediile ce au făcut obiectul studiului nostru nu sunt nici singurele nici poate cele mai reprezentative, dar fac dovada unei experienţe clinice de peste cincisprezece ani în folosirea cu rezultate mai mult decât încurajatoare [Pîrvulescu, 2006] şi au implicat studii aprofundate, o cazuistică diversă şi extrem de heterogenă, iar folosirea concomitentă a unei dinamizări prin HILT (high laser tehnologies incorporated - reprezintă o premieră mondială românească) pentru majoritatea remediilor utilizate după o metodă originală ce s-a dovedit de bun augur în cvasitotalitatea cazurilor; acţionând-se altfel, noi credem că nu s-ar fi putut obţine rezultatele scontate, într-un context (info)energetic şi social nou, constant dominat de binefacerile (bio)laserterapiei şi/sau luptând frecvent cu prejudecăţile medicinii contemporane dominate de comercial şi refuz patentat, orgolii ori destine academice sugrumate de mândrie şi prejudecăţi [Botez, 2005]. Concepţia învechită despre diateze s-a dovedit încă o dată deosebit de utilǎ în practica terapeuticǎ homeopaticǎ, a ajutat decisiv la o sistematizare a gândirii, furnizând un prim indiciu pentru gǎsirea remediului indicat, iar în plus orienteazǎ în continuare pe practician în primul rând spre un anumit nosod ce se poate dovedi util, iar uneori de neînlocuit.
Dupǎ cum s-a precizat deja, administrarea nosodului - când este justificatǎ - îndepǎrteazǎ barajul pe care diateza îl opune remediului (sau remediilor corespunzătoare) bine alese pe baza legii similitudinii (legile întâmplării); iar experienţa clinică a dispus cǎ întrebuinţarea nosodelor în bolile diatezice reduce substanţial numǎrul recidivelor.
Pe de altǎ parte, constituite în numǎr limitat, diatezele au condus la o grupare a remediilor şi terapia homeopatică impune astfel o valenţǎ oarecum constituţionalǎ din moment ce diatezele, prin acţiunea lor profundǎ, afecteazǎ întregul mod reacţional al individului uman ori (psiho)morfologia acestuia.
Iată de ce se poate considera cǎ doctrina despre diateze a stimulat mult studiul constituţiilor, dar tot în folosul terapeuticii, în mod deosebit a celei cu efect anti-tumoral. Utilizarea termenului de anti- in homeopatie este în principiu proscris; folosit curent pentru o înţelegere alopatică a terminologiei homeopatice, pe care mulţi medici - alopaţi îndeosebi - nu o folosesc adecvat, urmare scopului de a nu crea un deficit de comunicare - în acelaşi context - ori a realiza doar un mod artificial de apreciere clinică - ambiguă - în alegerea remediului optim necesar într-un caz anume de boalǎ. În cele din urmă putem afirma că modul de a trata homeopatic nu constituie în aceea de se luptă pentru suprimarea bolii (principiu alopatic - energofag), ci este mult mai subtil: de a destabiliza boala tumorală prin impunerea unor norme noi - manageriale - de atitudine infofagă, improprii astfel nivelului de informaţie a ţesuturilor afectate. Deficitul energetic general presupune un exces informatic local (punctiform) = tumoare, iar deficitul energetic local implică un exces informatic general (global) = afecţiuni cu manifestări cronice/acutizări; energia este înlocuită cu un tip de informaţie, dar nu oricare, ci aceea pe care terapeutul doreşte să o transfere prin intermediul luminii remediului homeopatic, indirect organismului uman aflat într-un impas (info)energetic morbid:
"Numai aşa informaţia devine dominantă şi acţionează recesiv şi/sau determină maladii care la rândul lor nu pot fi înlăturate decât prin nişte practici aparent miraculoase, dominate de har şi credinţă ce duc la vindecări ale oamenilor de către oameni - atitudini terapeutice diverse, părând uneori neiniţiatului mai degrabă de origine divină, fără ca totuşi divinitatea să nu aibă nici o legătură cu ele." (Pîrvulescu, 2004).
Domeniul de acţiune al homeopatiei este vast, conceptual iar medicul homeopat îl cunoaşte foarte bine sub aspectul posibilitǎţilor şi limitelor. Ori, în contextul etiologic şi epidemiologic al apariţiei tumorilor, putem vorbi de afecţiuni incurabile ori de diagnostice greşite? De multe ori medicul de specialitate ar trebui să-şi pună această întrebare. Homeopatia permite rezolvarea unui mare numǎr mare de tulburǎri consumptive - chiar până la vindecare - la care organismul uman (animal) poate fi expus în mod frecvent cum ar fi: bolile alergice ce se manifestǎ intens sezonier, apoi tulburǎrile otorinolaringologice repetitive - viroze respiratorii diverse, gripa etc. - şi/sau stresul, boli cardio-vasculare, neurologice, psihice şi alte afecţiuni grave - consumptive - aparent fǎrǎ tratament (cancer, sarcoame, melanomul malign etc.), când îşi poate aduce un aport important, deloc de neglijat, din păcate puţin exploatat de medicina contemporană dominată de alopatie.
Fie ca această carte ce se doreşte una întemeietoare nu numai prin evidenţierea şi cunoaşterea îndeaproape a aspectelor teoretice sau practice menţionate, dar prin atitudinea terapeutică fundamental nouă a medicinii ecologice - (bio)laserterapia - pe care o propune, să fie utilă celui suferind, iar medicina să poată deveni cu adevărat înainte de toate:
".arta desprinderii din ansamblul de variante posibile/probabile a celei mai bune pentru optimizarea sănătăţii umane ori alinarea tuturor suferinţelor trupeşti şi/sau sufleteşti prin medicina ecologică." [Pîrvulescu, 2002].
De la Hipocrate la Hahnemann: o tipologie imposibilă
