"Daca r exista vreodata oameni mai intelepti
ca noi cei de azi, ei r fi condusi de nebuni."
George SCOOT
Cuprins:
Medicina ecologică modernă: orient versus occident |
sus  |
Medicina empirică a resimţit nevoia încă de la începuturi a unui mod de a nota şi a evalua semnele bolii. Iniţial s-a dovedit de neconceput să nu folosim datele oferite de cel suferind, urmare a unui dialog mai mult sau mai puţin coerent (anamneza de mai târziu). Ulterior prin propriile simţuri, vraciul a dorit să consemneze şi simptomele manifeste prin: inspecţie, palpare, percuţie şi/sau auscultaţie - aşadar se întrezărea cunoaşterea senzorială folosindu-se simţurile celui care consulta, atunci evaluarea diagnostică se realiza relativ simplu în funcţie de simptomatologia prezentă, dar şi ca diagnostic pozitiv sau atitudine terapeutică.
Atât timp cât medicina a fost considerată artă, modelul tratamentului de la om la om, de la medic la pacient s-a dezvoltat, prezenţa nemijlocită a terapeutului era absolut necesară, el fiind psihiatru, bărbier, spiţer, chirurg, stomatolog, moaşă şi cioclu. S-a teoretizat mult, dar puţine au fost disponibilităţile majore de vindecare ulterioare, iar pe rând: descântecele băbeşti, ventuzele, sângerarea şi altele de acest fel au constituit mijloacele cele mai folosite pentru tratamentele tipizate ale vremii, până la descoperirea sulfamidelor şi antibioticelor. În timp ce medicina alopatică se dezvoltă în Europa, în ţările Orientului Îndepărtat, medicina subzistă prin medicina ecologică, dominată de acupunctură (China), fitoterapie şi (bio)laserterapie (India). Dificultăţile de integrare a celor două ramuri aparent distincte au apărut din motive economice şi socio-etnice. O dată cu dezvoltarea unor modalităţi noi de investigare, medicina europeană în special se orientează spre o cunoaştere tehnologizată (extrasenzorială) a bolnavului (prin examene paraclinice şi de laborator diverse). Medicina vremii în acest fel rămâne dependentă de diagnosticul pozitiv şi diferenţial în condiţiile unei limitări drastice a disponibilităţilor terapeutice care evoluează distinct spre cele două puncte cardinale: medicina ecologică, teoretic senzorială, şi medicina alopatică, practic extrasenzorială (în diagnosticare). Aceste două moduri de gândire medicală - de fapt complementare - au fost mereu în opoziţie la sfârşitul mileniului trecut, fiecare cu părţile bune şi rele. Totuşi disputa s-a dovedit şi benefică. Urmarea este chiar încercarea de a integra cele două sisteme, aparent incompatibile, într-unul fiabil, ce ar putea satisface integral cele două tendinţe.
S-a considerat că unica modalitate de a prezenta un model matematic viabil pentru o integrare a unui sistem senzorial cu unul extrasenzorial, diagnostic şi terapeutic, în medicină, este prin funcţiile vagi, care sunt singurele ce pot defini un mod somato-psihic coerent, în domeniul [0,1]. Medicul, urmare a utilizării conştiente a acestui sistem, se poate folosi atât de mijloacele clinice pentru consultaţia bolnavului, cât şi de cele paraclinice şi de laborator înlesnindu-i-se inclusiv stabilirea unui plan terapeutic corect şi complet.
Conştienţi că nu putem cunoaşte pe cel de lângă noi prin toate simţurile (cunoaşterea absolută făcându-se doar prin dragoste, când participă toate cele 5 simţuri), medicul foloseşte frecvent 3 simţuri: văz, auz şi pe cel tactil (inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie). Ca rezultat al acestei atitudini primeşte doar informaţii incomplete asupra pacientului (client). Dacă le completează cu investigaţiile paraclinice şi de laborator, atunci pe lângă informaţiile senzoriale, aduce în discuţie diagnostică şi informaţii extrasenzoriale, informaţii ce fac obiectul numai al unor simboluri aproximative de interpretare (radiografii, electrocardiograme, RMN etc.) utile, dar care nu aparţin unui domeniu obiectiv şi nici unei optici unanime de interpretare. Situaţia cunoaşterii clinice se complică şi mai mult din punct de vedere terapeutic, dacă anamneza reprezintă 60% din diagnostic şi terapeutic ar trebui să reprezinte un procentaj cel puţin egal. Pentru a evalua corect şansele de vindecare a unui bolnav trebuie să luăm în calcul şi pe cele ale medicului de a pune un diagnostic pozitiv (corect). Acestea nu pot fi apreciate exact decât prin folosirea sistemelor vagi (fuzzy sets).
Definiţie 1: O funcţie vagă este o aplicaţie
f : [0,1]n → [0,1], unde:
ce poate fi exprimată cu ajutorul unei expresii corect formate folosind simbolurile: f (parametrul funcţiei), f* (inversa funcţiei), V (sau), Λ (şi).
Următoarea propoziţie menţionată acum va conţine rezultate considerate fundamentale pentru caracterizarea funcţiilor vagi:
Propoziţia 1:
a) Mulţimea funcţiilor vagi este o latice (posibilitatea structurii algebrice de a avea n valenţe) distributivă, mărginită relativ la operaţiile V (sau), iar Λ (şi), cum curent ne exprimăm în scris, când suntem nehotărâţi (şi/sau);
b) Dacă f (x,...,x) este o funcţie vagă, valorile sale în vârfurile n-cubului [0,1] pot fi 0 sau 1; în centrul oricărui l-cub (1 n) valorile pot fi 0, (0,5) sau 1;
c) Funcţia vagă f (x,...,x) este complet determinată de valorile sale în vârfurile n-cubului {0,1} şi în centrele tuturor subcuburilor acestuia (fiecare cub limitează o sferă în care π tinde spre unitate - conform Teoriei reletivităţii spaţiului).
În aşa fel, pentru n = 0 există cinci funcţii vagi de o singură variabilă, anume 0, u, ũ, uũ şi uVu. În anumite situaţii stările unui sistem (de exemplu, organismul uman, de la organ, analizator/SNC, psihic, adică senzorial, până la extrasenzorial: fler, inspiraţie, har etc.), nu sunt numai cele de funcţionare, ci unele intermediare, unde sunt utilizate în anumite nivele de performanţă. De exemplu, stările iau următoarea descriere (senzorial):
- funcţia văz: văd şi constat, nu-mi vine să cred;
- funcţia auz şi echilibru: aud şi sunt contrariat, pentru că aşa ceva mă descumpăneşte;
- funcţia miros: miros, dar mă dezgustă sau din contră;
- funcţia gust: mănânc, dar nu-mi face plăcere ori da;
- funcţia tactilă: mângâi, ca să simt ceea ce nu pot obţine altfel.
Acestea vor fi notate (cuantificate) cu următoarele simboluri: văz - o; auz şi echilibru - a; miros - m; gust - l; tact - p.
f şi f* o a m l p
o → o/o o/a o/m o/l o/p
a → a/o pa/a a/m a/l a/p
m → m/o m/a m/m m/l m/p
l → l/o l/a l/m l/l l/p
p → p/o p/a p/m p/l p/p
Observaţie: a/a=p/p=o/o=.=1.
Cunoaşterea extrasenzorială/senzorială (structură: 3D/5D) Dacă T este mulţimea stărilor unui sistem (organismul în totalitate) în cazul nostru simţurile umane care au fost menţionate mai sus, atunci proprietatea de funcţionare a acestora poate fi considerată o submulţime vagă a lui T cu o funcţie de apartenenţă f* :T→ [0,1], ce poate fi gândită ca o aplicaţie a descrierii nivelului de funcţionare a sistemului (organismului). De exemplu, avem simţurile sistemului T = {o, a, m, l, p}. Putem face un număr de 25 de aranjamente cu aceste funcţii, deci se pot crea submulţimi vagi: f*= {(a/o),(o/m),.}.
Atenţie! Fiecare sistem poate avea mai multe substări în care componentele respective sunt nivele de funcţionare.
Definiţie: Fie un sistem S (senzorial) de structură vagă, atunci există o funcţie vagă astfel, încât să fie comutativă şi să fie definită sub forma F*: [0,1]n →[0,1]. Toată această structură poate fi dată de n stări componente în cazul nostru, simţurile (5). Această funcţie F (la care participă teoretic toate cele 5 simţuri) poartă numele de funcţie de performanţă a sistemului vag S (senzorial). Funcţia respectivă este crescătoare, iar ca particularitate este injectivă pe tot domeniul [0,1], iar printr-un abuz de limbaj se poate considera funcţia o scufundare în tot domeniul respectiv. Astfel, sistemul vag cuprinde toate cele 5 simţuri, situaţie ce presupune cunoaşterea integrală a domeniului [0,1] (îşi atinge marginile între 0 şi 1).
Adică, funcţiile de adevăr clinic (cele 5 simţuri) cuantificate sub forma unor combinaţii senzoriale pentru funcţiile vagi propuse.
Model spaţial intuitiv roto-translator; în jurul axei o (structură :3D) (desen original dr. Botez): ft→fem→fg(fg→ft)→fs→ft (senzorial);
fg→fem→ft(ft→fg) →fs→fg (extrasenzorial) etc.
a) Cunoaşterea extrasenzorială/senzorială.
a = auzul şi echilibrul; o = văzul; l = gustul; m = mirosul; p = tactul; ft = forţe tari; fs = forţe slabe; fem = forţe electromagnetice; fg = forţe gravitaţionale
Reprezentarea cunoaşterii absolute = dragoste (iubire) tinde spre 1, iar negarea completă a aceloraşi parametri senzoriali (5 simţuri) înseamnă că sistemul tinde spre 0 (moartea). Cunoaşterea senzorială pentaparametrială este cel mai înalt grad de investigare a sistemului vag pentru clinician şi pacient, de aceea se foloseşte şi funcţia inversă, printr-o dimensionare de 5 elemente (simţuri), cu posibilitatea de comparare dinamică între acestea, în aşa fel încât cuantificarea participării nu depinde de capacitatea de percepţie a simţurilor luate individual; totalul tinzând spre 1 (→1) fără a putea preciza în momentul u (ales aleatoriu), componenţa procentuală a cunoaşterii afectiv - senzoriale: f = 1/f* → fxf* = 1.
Structura vagă permite realizarea unor sisteme atât în serie cât şi în paralel, dezvoltate printr-o funcţie de performanţă (funcţia care ne permite să calculăm procentual participarea la diagnosticare şi/sau la atitudinea terapeutică a celor 5 simţuri):
πμT→T; F (o, a, m, l, p) = o ΛaΛmΛlΛp
Similar şi pentru sistemul paralel avem următoarea funcţie de performanţă: F (o, a, m, l, p) = oVaVmVlVp
Se consideră acest sistem ca o diversitate de stări (afective) în serie (extrasenzorialΛsenzorial; senzorialΛ extrasenzorial) şi în paralel (extrasenzorialVsenzorial; extrasenzorialVsenzorial), cu precizarea că este doar o simplă exemplificare şi care poate prezenta diferite combinări între acestea, în cazul nostru până la 25 (5 x 5 simţuri, ce pot participa cuplate la cunoaşterea senzorială). Calculul se face cu ajutorul formulei matematice din analiza combinatorie A55 (aranjamente de 5 luate câte 5) ce înseamnă că este egal cu 25 (aranjamente = posibilităţi de apariţie în cupluri, minim senzorial diagnostic).
Funcţia de performanţă ne permite să facem calcule în doar punctele intervalului [0,1], ce sunt nivele de funcţionare pentru un sistem serie cu două componente sau mai multe. Se pot face diferite reţele tip punte sistem echivalent în diagrame tip vagi.
Modelara sistemelor vagi sub forma unor reţele tip punte se realizează cu următoarea funcţie de performanţă F* (o, a, m, l, p) = {(oΛmΛp) V (oΛmΛp) V (oΛp) V (aΛp)} - pentru cele 5 simţuri. Teoremele de reprezentare a mulţimilor vagi au structuri algebrice de tip Lukasiewicz - Moisil cu n valenţe, ce au avantajul unei discretizări a problemei continue din logica vagă având posibilitatea utilizării acestor structuri algebrice logice, care abordează atât rezolvarea unor probleme de matematică şi fizică, dar şi a unor cuantificări ale unor stări sufleteşti/simţuri umane. Descoperirea mulţimilor vagi sau sistemelor vagi a fost făcută de către matematicianul L. A. Zadeh publicate în revista "Fuzzy Sets information and control" [vol. 8, 1965], iar pentru cunoaşterea medicală, cel puţin reprezintă un mod de explicare într-un mod accesibil, singurul şi acceptabil până în prezent, să facă faţa supratehnicizării medicinii actuale. Această nouă viziune favorizează în primul rând integrarea optimă a proceselor de înţelegere ce au, iată, şi o reprezentare matematică responsabilă. Modelul matematic şi medical propus permite o analiză coerentă, atât din punctul de vedere a medicinii alopatice, cât şi a medicinii naturiste (ecologice), aflate într-o dispută inutilă, ce se transformă astfel într-una benefică pentru omul suferind. Medicina alopatică şi/sau ecologică se însumează în acest fel unui ideal comun, cel al salvgardării sănătăţii semenilor printr-o integrare viabilă.
Teoria cunoaşterii senzoriale şi extrasenzoriale Botez-Donţu -
acelaşi model roto-translator de această dată pe axul anamneză.
b) Cunoaşterea senzorială/extrasenzorială (structură :5D/3D) );
prin logică matematică şi analiză vectorială realizăm
structuride mulţimi vagi după modelul de mai sus (desenul anterior)
Teoria sistemelor vagi are la bază structuri fine ce permit ca prin intermediul acestora să se studieze componente dintr-un limbaj imprecis (inclusiv semiologic), dar cu posibilitatea flexibilităţii gândirii umane în aşa fel, încât se pot lua decizii diagnostice şi terapeutice în compensaţie orientându-ne după calculele făcute pentru modele elaborate pe baza sistemelor fuzzy (vagi), în cazul nostru este vorba de simţurile umane, când sunt prezente impresiile da şi/sau (sau/şi) nu definind spre extreme cele doua modele de cunoaştere propuse: senzorial sau/şi (şi/sau) extrasenzorial, eventual o combinaţie, evident cum se întâmplă când nu este posibil altfel.
Vom recunoaşte astfel:
fg ← 10- 8 s (8 Bz) inclusiv domeniu alopat de tratament;
fs: 10-8 ... 10-10 s (8 Bz - 10 Bz) → domeniu fitoterapeutic de tratament cât şi homeopatic;
fem → 10-17 ... 10-20 s (17 Bz - 20 Bz) un domeniu homeopatic prin excelenţă;
ft → 10-23 s (23 Bz) ...→ domeniu extrasenzorial exclusiv - (bio)laser: masaj, psihoterapie, magie etc.
Observaţie:Domeniul (bio)laserterapiei se defineşte între domeniile activităţii celorlalte metode de tratament menţionate mai sus (prin fler, inspiraţie, talent etc.); acelaşi cu cel de diagnostic şi profilaxie, al terapiilor asociate şi al medicinii alopatice/ecologice în general.
Şi în terapie se concep aceleaşi sisteme vagi pentru vindecări senzoriale şi extrasenzoriale, eventual prin complementaritatea integrală a celor două metode de diagnostic şi tratament definite. Diagnosticarea prin metodele extrasenzoriale (ce presupun metode senzoriale de tratament, excepţional extrasenzoriale şi invers) aparţine medicinii ecologice şi se realizează prin: relaxare-autorelaxare, masaj terapeutic şi sinergetic, dietoterapie, fitoterapie, psihoterapie, magie etc.
În aparentă opoziţie sunt metodele senzoriale de tratament (ce presupun metode extrasenzoriale de diagnostic, excepţional invers): magie (metodă etno-tradiţională), astrologie şi/sau numerologie, futurologie, sacrologie, alte ştiinţe oculte, altfel spus toate metodele terapeutice asociate (complementare) ce nu au niciun punct de tangenţă cu senzorialul Λ/V doar cu unul, un punct de vedere raţional că: există (şi se practică).
Medicina alopatică (occidentală) investighează extrasenzorial şi tratează preponderent senzorial, unde laserterapia are un rol decisiv în tratamentul durerilor - boală, ca expresie patologică echilibrând (info)energetic organismul uman înţeles ca un tot unitar - contraria (contraribus) curantur - prin dextrogiritate.
Medicina ecologică (naturistă) investighează senzorial şi/sau tratează preponderent extrasenzorialul, unde (bio)laserul ca un dispozitiv ILBE echilibrează (bio)infoenergetic corpul fizic şi pe cel mental - similia (similibus) curantur - prin levogiritate.
Cunoaşterea înglobează (energo)informaţie şi are eficienţă socială, dacă asigură semnalului analogic şi/sau digital un sens prin intermediul semnificaţiei (simbolului). Maturizarea continuă a cunoaşterii ca un demers uman subtil depinde de acumularea sensului în principiile fundamentale [Gh. Ştefan, 1991]. Dar sensul nu vine din afară (legea compensaţiei), iar după ce cunoaşterea şi-a definitivat sistemul propriu, tot de la sens se porneşte (legea excepţiei), atunci aceasta se realizează pentru prima oară în lumea contemporană prin Teoria cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale, apoi se evidenţiază (senzorial) şi măsurarea formalului, chiar limitele în care se poate acţiona şi în absenţa sensului.
Pentru a exemplifica, vom proceda la evaluarea printr-o metodă relativ simplă de calcul. Înainte de toate trebuie să ştim că cele cinci simţuri, deşi participă aparent egal (teoretic) la cunoaşterea mediului, adică: 20% - văz (o), 20% - auz şi echilibru (a), 20% - miros (m), 20% - gust (l), 20% - tactil (p), totuşi din datele puse la dispoziţie de cercetare cunoaştem (statistic): 89% - prin văz, 4% - prin auz, 3% - prin tact, 2% - prin miros, 1% - prin gust. În acest mod cel puţin medicii efectuează examenul general pe aparate şi sisteme (organismul = un tot unitar exhaustiv) determinând suspiciunea (observaţia de diagnostic), premiza pentru stabilirea ulterioară a diagnosticului pozitiv. Anamneza impune 60% (statistic) din diagnostic uneori suficient pentru deducerea acestuia în totalitate în funcţie de experienţa clinică (tot o modalitate extrasenzorială în ultimă instanţă). Dacă facem produsul între procentul de 20% delimitat de reprezentarea ideală a unui simţ anume şi participarea statistică a acestuia la cunoaşterea clinică (senzorială), atunci vom obţine evaluări de felul: 89.20; 4 .20; 3 .20; 2.20; 1.20, adică: 178.10-3; 8.10-4; 6.10-4; 4 .10-4; 2.10-4. Astfel, domeniul de aplicabilitate se încadrează în cel alopatic (. → 10-8 s = 8 Bz), atitudinea terapeutică presupunând prezenţa unei suficiente cantităţi de (info)energie pentru vindecarea prin contraria (contraribus) curantur. Dacă în extern nu se pune diagnosticul senzorial indiferent de cauză (inclusiv prin metode paraclinice şi de laborator: electrocardiogramă, radiografii, RMN etc. - metode extrasenzoriale), atunci valoarea domeniului de aplicabilitate se regăseşte peste 10-23 s de exemplu, pentru că 1/0 este nedefinit în domeniul real şi/sau 0/1 este inexistent în acelaşi domeniu, iar atitudinea terapeutică se va realiza în extrasenzorial conform similia (similibus) curantur. Restul diagnosticelor se vor pozitiva [0, 1] în domeniile cuprinse între 8 Bz→23 Bz printr-un calcul asemănător funcţie modul, cum participă "da" şi/sau "nu" la diagnostic prin intermediul celor 5 (cinci) simţuri.
O altă modalitate de calcul propusă porneşte, ca în cazul frecvenţei unor forme de leucemie de exemplu (pur aleatoriu), când apare o estimare frecvenţial statistică de eveniment: 3.10-5. Se poate asocia într-un produs asemănător, când înmulţirea se face cu 10-4 (domeniu terapeutic alopatic) a valorii statistice cu cea proprie evenimentului în sine, atunci se va trece spre domeniul conceptual al tratamentului fitoterapeutic şi al celui homeopatic: 10-4.10-5 = 10-9 s . adică fs: 10-8.10-10 s cel alopatic devenind excepţional ca valoare de tratament propus etc. Un mod de gândire pertinent (psihomul) sugestionează terapeutului că acela este cel mai bun medic ecologician, care prin simpla lui prezenţă sau eventual un minim de cuvinte ori manevre diagnostice şi/sau terapeutice induce (info-energetic) starea de linişte fizică şi spirituală (cenestezie) pentru un pacient (client):
Atenţie! Contrar părerii curente, conceptul este materialul esenţial al sufletului, iar acesta nu este doar sfera enigmatică a unei abstracţii oarecum descărnate slujind unei activităţi raţionale dirijate exclusiv de raţiune şi de legile logicii clasice ale noncontradicţiei, identităţii şi terţului exclus, ce constituie motorul lor imobil, este esenţa, s-ar putea spune chiar chintesenţa psihicului, psihicul la cel mai înalt nivel al existenţei energetice umane [Lupaşcu, 1982]
Informaţie, eveniment, probabilitate şi homeopatie (medicină ecologică) |
sus |
Modul în care acţionează remediul homeopatic (pulsaţii) îl vom explica ulterior în lucrare, ca şi ceea ce reprezintă o diluţie de CH7 (concentraţie Hahnemann 7: 10-14 s = timp - un mod extrasenzorial de a cunoaşte şi a explica ceva la care noi - oamenii - nu avem acces prin simţuri ↔ extrasenzorial), dar cum explicăm efectiv informaţia- antimateria - ca o terapie ce nu poate fi cunoscută (decât tot extrasenzorial) prin referire la teoria probabilităţilor. Astfel, pentru a introduce (a înţelege) noţiunea de homeopatie şi cea de informaţie - ce se confundă din punct de vedere diagnostic şi terapeutic pentru medicul homeopatician - să presupunem că într-o situaţie oarecare pot avea loc N evenimente diferite, egal probabile, probabilitatea unui eveniment (de exemplu:o boală) fiind (I). Prin realizarea unui eveniment din cele N posibile se obţine o informaţie . Aceasta este cu atât mai mare (importantă) cu cât evenimentul realizat este mai imprevizibil (afecţiunea este mai rară, mai puţin frecventă), respectiv cu cât probabilitatea lui este mai mică. Prin definiţie informaţia obţinută în acest caz de practician este:
(II)
unde s-a preluat funcţia logaritm pentru a asigura informaţiei proprietatea de aditivitate şi certitudine clinică [Ali, 1998].
. Semnal se numeşte curent o manifestare fizică (unda electromagnetică, undă sonoră etc.) capabilă a se propaga printr-un mediu dat.
. Perturbaţie se numeşte un semnal ce modifică semnalul aleator util, ce transmite informaţia micşorând cantitatea de informaţie transmisă.
. Mesaj se numeşte un semnal, ce corespunde unei realizări particulare din ansamblul de idei, imagini, date, ce trebuie transmise unui corespondent; o parte componentă a mesajului se va numi tot mesaj.
. Sursă de informaţie se numeşte mecanismul prin care din mulţimea mesajelor posibile se alege într-un mod imprevizibil pentru observator un mesaj particular destinat a fi transmis unui corespondent.
. Utilizare (corespondent, observator, destinatar) se numeşte destinaţia finală la care trebuie să ajungă mesajul transmis.
. Canal (cale) se numeşte totalitatea mijloacelor destinate transmisiunii mesajului, prin mijloace înţelegându-se atât aparatura cât şi mediul prin care se face transmisiunea şi include toate sursele de perturbaţii.
. Modulare (modulaţie) se numeşte transformarea unui mesaj într-un semnal cu scopul principal de a facilita transmisiunea prin mediul dat sau de a realiza transmisiuni multiple prin acelaşi mediu.
. Demodulare (demodulaţie) se numeşte transformarea inversă modulării.
. Codare se numeşte prelucrarea discretă, efectuată cu scopul principal de a mari eficienţa transmisiei; uneori termenul de codare se utilizează în sens larg înglobând şi modularea.
. Decodare se numeşte operaţia inversă a codării.
În tehnicile de comunicaţii se obişnuieşte să se introducă un criteriu de fidelitate pentru aprecierea cât mai exactă a reproducerii semnalului generat de sursă la corespondent.
În sistemele de transmisie analogice (semnal sinusoidal în spaţiu, spre deosebire de semnalul digital, ce are aspectul sugerat al unei distribuţii Dirac) criteriul de fidelitate este ales uneori eroarea pătratică (însumare de mai mulţi termeni2 şi/sau inversabili) medie:
(1)
unde:
x(t) este mesajul transmis;
y(t) - mesajul recepţionat,
iar medierea se face în raport cu timpul, iar alteori se alege drept criteriu de fidelitate raportul semnal/perturbaţie:
(2)
unde:
n(t) este semnalul perturbator.
La sistemele numerice curente criteriul de fidelitate ales este probabilitatea recepţionării unui simbol eronat.
Se consideră, că evenimentul este format din două evenimente şi respectiv:
(3)
postulând, că informaţia este aditivă şi se obţine:
(4)
Sau:
(5)
Rezultă:
(6)
sau fiindcă evenimentele şi sunt independente:
(7)
Aceasta ecuaţie funcţională are soluţia:
(8)
unde λ este o constantă pozitivă.
Introducând relaţia (8) în relaţia
(prin definiţie) (9)
se obţine:
(10)
Dacă se introduce relaţia (8) în relaţia
(11)
în care se ţine seama şi de efectele zgomotelor sau perturbaţiilor informaţionale din exteriorul sistemului U(x), se obţine:
(12)
sau
(13)
Relaţia (10) se numeşte informaţie proprie şi se asociază cu evenimentul (starea) , iar informaţia mutuală (accesibilă) se asociază cu şi .
Informaţia este o măsură a incertitudinii [Mareş, 2004], în procesul alegerii la întâmplare dintr-un număr oarecare de evenimente posibile.
Ţinând seama de relaţia (10) şi dacă considerăm două evenimente într-un câmp de probabilităţi cu posibilitatea de a apărea de 0,5 atunci se obţine:
(14)
S-a folosit proprietatea de aditivitate şi logaritmul este în baza 2 pentru formula precedentă:
(15)
Unitatea astfel definită se numeşte bit. În acest caz relaţia (10) devine:
(16)
iar relaţia (13) devine:
(17)
În unele cazuri este convenabil să se folosească logaritmul natural astfel vom avea:
(18)
1 unitate naturală = 1 nit (se alege 1 din e)
(19)
1 unitate zecimală = 1 dit (se alege 1 din 10)
Relaţiile între cele trei unităţi sunt:
(20)
(21)
Simbol sau literă - sensul strict informatic - se numeşte elementul fundamental ireductibil, care conţine o informaţie.
Alfabet se numeşte totalitatea simbolurilor (literelor).
Cuvânt se numeşte succesiunea finită de simboluri (în particular cuvântul poate fi constituit şi dintr-o singură literă).
Limbă se numeşte totalitatea cuvintelor formate cu un anumit alfabet.
Sursă discretă fără memorie se numeşte sursa, atunci la care probabilitatea de apariţie a unui simbol nu depinde de simbolurile precedente:
Sursă discretă cu memorie se numeşte sursa, la care probabilitatea de apariţie a unui simbol depinde de simbolul precedent sau de un şir de simboluri anterioare, dacă sursa are o memorie mai mare.
Sursă staţionară se numeşte sursa, la care probabilităţile diferitelor simboluri nu depind de originea timpului, ci numai de poziţia lor relativă.
Se poate spune, că o sursă este staţionară dacă:
Sursă ergodică se numeşte sursa staţionară cu memorie finită, la care toate şirurile de simboluri sunt şiruri tipice. Se numeşte şir tipic al unei surse fără memorie şirul, care conţine simboluri , simboluri ş.a.m.d. unde este un număr foarte mare, ce tinde spre infinit, iar este probabilitatea de apariţie a simbolului . Mulţimea şirurilor tipice [Ali, 1998] are o probabilitate diferită de zero şi diferită de 1 tinzând către 1 pe măsură, ce n creşte.
Sursă cu debit controlabil se numeşte sursa, ce generează mesaje la o indicaţie exterioară sursei, fără a exista constrângeri interne privind timpul, la care trebuie transmise mesajele.
Sursă cu debit necontrolabil se numeşte sursa ce generează mesaje cu un debit fix, ce nu poate fi controlat el fiind o proprietate internă a sursei .
Sursă discretă fără constrângeri se numeşte sursă staţionară, ce nu are memorie, adică o sursă, la care după un simbol poate să urmeze cu aceeaşi probabilitate orice simbol.
Sursă discretă cu constrângeri fixe se numeşte sursa, la care unele simboluri nu pot fi utilizate, decât în anumite condiţii bine determinate.
Se poate ajunge pornind de la informaţia proprie a unui simbol (16):
(22)
şi mediind pe toate simbolurile:
(23)
Din cele precedente rezultă că entropia H(X) este egală cu incertitudinea medie a priori asupra evenimentelor [X].
Informaţia în sensul lui Shannon
Într-o lucrare clasică [Shannon, 1948] se caută o măsură corectă a informaţiei asociată unui set finit de evenimente, ce au probabilităţile de apariţie p1, p2, . pn. Această măsură, notată cu H(p1, p2, . pn), trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. H să fie continuă în funcţie de pi;
b. dacă valorile pi identice, , atunci H va trebui să fie monoton crescătoare, în funcţie de n (informaţia obţinută prin apariţia unui eveniment este cu atât mai mare, dacă ele sunt egal probabile, cu cât posibilităţile din care se alege sunt mai multe, iar nedeterminarea ridicată este cu atât mai mare cu cât posibilităţile sunt mai multe); c. în cazul producerii a două sau mai multe evenimente, alegeri, cantitatea de informaţie obţinută este aditivă.
Informaţia în sensul lui Chaitin - se defineşte entropia algoritmică H(s) ca fiind:
Dacă notăm lungimea şirului s cu , atunci:
Homeopatia [Botez, 2006] se află de fapt situată între ştiinţele naturii (biologie) şi cele ale spiritului (psihiatrie) şi acţionează la interfaţa dintre ştiinţă şi religie prin intermediul luminii universale (bio-laserterapie) ceea ce înseamnă tocmai a vedea întregul în parte sau a interpreta întregul prin parte, însă toate situaţiile logice ori cât de variate creează câmpuri (pulsaţii). Logica ar putea ieşi dintr-o teorie a câmpului logic şi se poate numi câmp logic acea situaţie aleatorie, în care întregul este în parte (semnifică: o parte), dar nu numai partea (diviziunea) unui întreg [Noica, 1986], pentru că există doar bolnavi şi nu boli, când diagnosticăm/tratăm bolnavii după semiologia unitară a unei boli unice, atunci facem de fapt o interpretare generică a întregului ca parte şi efectuăm o operaţiune (un tratament) avem o anumită atitudine terapeutică într-o anumită situaţie de viaţă - un dezechilibru (info)energetic probabil [Botez, 2002].
Legea lui Avogadro, constanta lui Planck, Teoria cunoaşterii şi Legiel întâmplării |
sus |
Legea lui Avogadro este una din legile gazelor, a fost numită după Amedeo Avogadro care în 1811 a enunţat teoria: Volume egale ale gazelor, la aceeaşi temperatură şi presiune, conţin acelaşi număr de particule (sau molecule). Deci, numărul moleculelor dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz.
Matematic, legea se exprimă astfel:
.
unde:
. V = volumul gazului.
. n = numărul de moli.
. a este o constantă.
Un mol de gaz ocupă aproximativ 22,4 litri (dm3) în condiţii standard de temperatură şi presiune; acest volum este numit volum molar al unui gaz - orice mol de orice gaz, în condiţii normale de presiune şi temperatură (00C şi 1 atm) ocupă un volum de 22,4 l, prin urmare un kmol din orice gaz (1 m3 = 1000 dm3; 1 dm3 = 1 l ; 1 cm3 = 1 ml) va ocupa un volum de : 22,4 m3
Numărul de molecule dintr-un mol de substanţă este numărul lui Avogadro: aproximativ 6,023×1023 particule (molecule)/mol.
Legea lui Avogadro, împreună cu Legea combinată a gazelor, formează Legea gazului ideal.
Constanta Planck (notată cu h) este o constantă fizică folosită pentru a descrie dimensiunile cuantelor. Joacă un rol central în teoria mecanicii de tip cuantic, îşi trage numele de la Max Planck, unul din fondatorii teoriei cuantice, iar strâns legată de aceasta este constanta Planck redusă (cunoscută şi sub numele de Constanta lui Dirac şi notată cu ħ, pronunţat "h-barat"). Constanta lui Planck se foloseşte şi la măsurarea energiei emise de fotoni, ca în ecuaţia E = hν, unde E este energia, h este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa.
Constanta lui Planck şi constanta lui Planck redusă sunt utilizate pentru a descrie cuantificarea, un fenomen ce are loc la nivelul particulelor subatomice, cum ar fi electronul şi fotonul unde anumite proprietăţi fizice apar în cantităţi fixate, şi nu pot lua valori dintr-un spectru continuu.
Constanta lui Planck are o dimensiune de energie înmulţită cu timp (produs), ce sunt şi dimensiunile acţiunii. În SIU (Sistemul Internaţional de Unităţi), constanta lui Planck este exprimată în joule-secunde, dar dimensiunea constantei poate fi scrisă sub formă de impuls ori distanţă (N. m. s), ce sunt dimensiunile impulsului unghiular. Adesea, unitatea aleasă este: eV. s, datorită energiilor mici adesea întâlnite în fizica de tip cuantic.
Valoarea constantei lui Planck este:
Cele două cifre dintre paranteze reprezintă incertitudinea standard a ultimelor cifre ale valorii.
Valoarea constantei Dirac (constanta Planck redusă) este:
Cifrele citate aici sunt valorile recomandate de CODATA din 2006 pentru constante şi incertitudinile lor, au fost republicate în martie 2007 şi reprezintă cele mai bine cunoscute, apoi internaţional acceptate valori pentru aceste constante, bazate pe toate datele disponibile la data de 1 ianuarie 2007.
Constanta Planck: a fost propusă cu referire la problema radiaţiei de corp negru. Presupunerea ce a stat la baza legii lui Planck privind radiaţia corpului negru a fost că radiaţia electromagnetică emisă de un corp negru poate fi modelată ca o mulţime de oscilatori armonici cu energie cuantificată de forma:
= este energia cuantificată a fotonilor de radiaţie cu frecvenţa (Hz); sau frecvenţa; viteza unghiulară (rad/s) de: .
Acest model s-a dovedit extrem de precis, dar a furnizat un punct de blocaj intelectual pentru teoreticienii care nu înţelegeau de unde a apărut cuantificarea informaţională (in-formaţional = înseamnă fără conţinut material) a .energiei (o formă de manifestare a materiei) - Planck însuşi o considera "o presupunere pur formală", iar din acest moment "h" a pornit dezvoltarea întregii teorii a mecanicii de tip cuantic. În plus faţă de unele presupuneri ce au stat la baza interpretării unor anumite valori din formularea cuantică, una din pietrele de hotar ale întregii teorii este relaţia de comutaţie între operatorul de poziţie şi operatorul de impuls :
Astfel se realizează legătura cu teoria cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale Botez-Donţu (fazzy system: [0,1]n) unde: [1/x1,1/x2,1/x3.1/xn] . [1/p1,1/p2,1/p3.1/pn] = -i . ħ . [1;0]
unde δij este delta (δ ij = 1 pentru i = j şi δ ij = 0 pentru i≠ j; i,j є N ) Kronecker.
Constanta lui Planck este folosită pentru a descrie propriu-zis cuantificarea. De exemplu, energia (E) transportată de o rază de lumină de frecvenţă constantă (ν) poate lua doar valori de forma:
Este uneori mai uşor de folosit frecvenţa unghiulară , ce dă:
Există multe astfel de "condiţii de cuantificare". O condiţie deosebit de interesantă guvernează cuantificarea impulsului unghiular. Fie J impulsul unghiular total al unui sistem cu invarianţă rotaţională, şi Jz impulsul unghiular măsurat de-a lungul oricărei direcţii date. Aceste cantităţi pot lua doar valorile:
Astfel, despre se poate spune că este "cuanta de impuls unghiular".
Constanta lui Planck apare şi în formulările principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Dat fiind un număr mare de particule aflate în aceeaşi stare, incertitudinea privind poziţia lor, Δx, şi incertitudinea privind impulsul lor (pe aceeaşi direcţie), Δp, respectă regula:
unde incertitudinea este dată sub formă de deviaţie standard a valorii măsurate faţă de valoarea aşteptată; există mai multe astfel de perechi de valori măsurabile fizic care respectă o regulă similară.
Deoarece denumirea vechilor particule va fi interpretată în noul context ca un abuz de limbaj pentru definirea aceleiaşi particule identificate prin metode şi condiţii particulare de studiu (fie că aceste particule se numesc : electron, pozitron, neutron, foton ş.a.). Reamintim că manifestarea ondulatorie a luminii apare, atunci r = π , iar cea corpusculară, când r = 0 şi/sau din punct de vedere (info)energetic pulstonul satisface condiţiile, atât ale teoriei celei de-a doua cuantificări şi teoriei cuantice a câmpurilor ce decurge din prima şi au condus împreună la admiterea validităţii relaţiei de incertitudine (Heisenberg, 1927) dintre numărul de fotoni purtaţi de o undă (de fapt pulstoni) electromagnetică şi faza acesteia (Louis de Broglie, 1965):
δn . δφ ≥ 2π (1)
de unde:
(2)
În toate relaţiile de incertitudine ale teoriei cuantice referitoare la un produs de forma : δa . δb, incertitudinile sunt incertitudini asupra rezultatului unei anumite măsurători a mărimii corespunzătoare, cele două mărimi a şi b nefiind simultan măsurabile cu precizie în cadrul aceluiaşi proces de măsurare. Putem aplica această idee la relaţia (1) deoarece n şi φ nu sunt măsurabile simultan. Într-adevăr, pentru a măsura pe n, ar trebui cel puţin 2... fotoni, de exemplu, purtaţi de undă să fie făcuţi a produce efecte fotoelectrice separate şi numărabile. Din contră, pentru a înregistra faza trebuie să facem din calcul pe cei doi fotoni ai undei să coopereze la producerea unei pulsaţii (oscilaţii) (eventual, cu participarea celui de al treilea foton - de ghidaj - după principiul: tatăl - fiul - sfântul duh, ultimul, fotonul de ghidaj pentru interfaţa dintre lumea logică/bio/logică) într-un sistem de tipul circuitului oscilant (optoelectronic) sau al unei cavităţi rezonante (capcane de energie), ori această operaţiune nu este compatibilă cu o numărătoare măcar a doi fotoni, cu atât mai puţin a n fotoni. Sunt deci îndeplinite condiţiile pentru a exista o relaţie de incertitudine între n şi φ:
δn . δφ ≥ 2π = = 2π ≤ δn . δφ (3)
unde ω = 2πυ [Louis de Broglie, 1980, p. 124],
ω = viteza unghiulară, adică există concomitent acelaşi foton, când este egal cu sine însuşi - pulstonul - în acelaşi spaţiu complex (C) şi/sau indiferent de domeniul (mediul propriu) de manifestare propus - senzorial/(info)energie/extrasenzorial - deci este şi unitate de măsură concomitent pentru sine, dar diferită în acelaşi timp t(s) prin frecvenţă, de sine însuşi [0,1], atunci relaţia de incertitudine a lui Heisemberg se transformă astfel într-una (principiu) de certitudine [Botez, 2005] pentru pulston prin dubla incluziune rezultată din demonstraţie (3). Când un punct îl identificăm informaţional, atunci el capătă caracter energetic şi se transformă în undă şi invers, cât are impulsul necesar (v. legile legile întâmplării).
Se confirmă şi în acest mod că emisia sau absorbţia de energie elementară cunoscută, ca valoare E este proporţională cu frecvenţa ν (Planck, 1900). Se remarcă fără dificultate (h = constanta lui Planck = 6,6256·10-34J·s) că valoarea lui h se aproprie până la 0 (1 informaţional) identificare de 10-35 s ( în extrasenzorial), ceea ce reprezintă momentul apariţiei vieţii pe Pământ, iar Planck se pare că a dorit să-l indice pe 1 energetic prin 0 matematic cu maximă exactitate într-un domeniu de pulsaţie oscilând între 16 Bz → 15 Bz. În concluzie, se sugerează sfârşitul aleatoriu al vieţii pe Pământ la o pulsaţie de 1035 s (în plin senzorial), adică instantaneu (denominând sfârşitul spiritual al Pământului) - APOCALIPSA, Râul vieţii: Şi nu va mai fi noapte şi nu va mai fi nevoie de lampă şi de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina pe toţi, apoi vor împărăţi în vecii vecilor./Ps.36.9 ;84.11.Dan.7.27.Rom.5.17.2Tim.2.12. ap.3.21.; 21.23,25.
Constanta Dirac sau "constanta Planck redusă", , diferă de constanta lui Planck cu un factor de 2π. Constanta Planck este exprimată SIU în joule per Hz sau joule/ciclu pe secundă, iar constanta Dirac are aceeaşi valoare exprimată în joule/radian pe secundă; ambele constante sunt factori de conversie între unităţi de energie şi unităţi de frecvenţă.
În esenţă, constanta Dirac este un factor de conversie între fază (în radiani) şi acţiune (în joule-secundă) după cum se vede din ecuaţia Schrödinger, iar toate celelalte moduri de folosire a constantei Planck şi a constantei Dirac derivă din aceasta.
Exprimată în unităţi SIU de J. s, constanta lui Planck este una dintre cele mai mici constante folosite în fizică (se apropie de 10-35 s, când a apărut biologicul pe Terra). Semnificaţia acestui fapt constă în faptul că aceasta reflectă scara extrem de mică la care se observă efectele cuantice (extrasenzorial), şi deci motivul pentru ce nu ne ciocnim de efecte cuantice în viaţa de zi cu zi, aşa cum ne lovim de legile mecanicii (senzorial). Într-adevăr, fizica de tip clasic poate fi definită ca limita mecanicii cuantice, când constanta lui Planck tinde spre zero. Totuşi, în unităţi naturale ce descriu fizica la scară atomică, constanta lui Planck este luată ca fiind 1 (în sensul de întreg, unitate), ceea ce reflectă faptul că fizica la scară atomică este dominată de efectele cuantice, iar teoria cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale o dovedeşte în domeniul [0,1] al sistemelor vagi (fazzy systems). Dacă facem suma 1023 (Avogadro) şi 10-15 ori 10-34, atunci rezultă un interval 10-8 → 10-11, ce presupune transferul informaţiei (antimateriei) în energie (materie) şi invers, explică tratamentul prin homeopatie ce este în primul rând de tip cuantic (in-formaţional, de la valori > 10-11 s , când se tratează exclusiv informaţional).
Medicina ecologică modernă: orient versus occident
