Pentru a produce sunete, un obiect trebuie sa breze sau sa execute o miscare de du-te-no. De pilda, fiecare miscare completa de du-te-no a unei coarde de chitara sau a unui diapazon este cunoscuta sub numele de ciclu. Coarda sau diapazonul breaza intr-un ritm exact, depinzand de nota muzicala data de diapazon. Numarul ciclurilor de du-te-no realizate intr-o secunda este cunoscut sub numele de frecventa. Frecventa sunetului reprezinta factorul principal care determina aplicarea sa in scop terapeutic.
Frecventa se masoara in unitati numite Hertz, de obicei prescurtate prin Hz. Un Hz corespunde unei bratii sau unui ciclu pe secunda. Loti usor cu degetul o suprafata, de asemenea maniera incat la fiecare secunda sa aplicati o lotura, si veti obtine un sunet cu frecventa de un Hz. La o frecventa atat de joasa, urechile detecteaza insa ciclurile indiduale ca pe niste sunete separate, sub forma de batai. Numai atunci cand frecventa loturilor creste peste aproximativ 20 Hz urechile le percep ca fiind contopite, sub forma unui sunet continuu ( p. 25).
Atunci cand vorbim despre sunete joase ne gandim, de pilda, la zgomotul tunetului, iar cand vorbim despre sunete inalte ne ne in minte chitaitul soarecelui. Sunetele a caror inaltime este joasa au frecvente scazute, iar cele inalte au frecvente ridicate. Pentru a ne face o idee aproximativa asupra domeniului frecventelor, amintim ca bubuitul tunetului are 20-40 Hz (cicluri pe secunda), iar chitaitului de soarece ii corespund aproximativ 3000 Hz. Nota numita "do central\", care se afla la mijlocul claaturii pianului, are 256 Hz. Faptul ca aceasta frecventa este situata aproximativ in centrul domeniului de
frecvente in care se desfasoara conversatia omului - in general, 200-400 Hz -, nu reprezinta probabil o coincidenta.
Obiectele mari, ca de pilda clopotul masiv al unui templu din Kyoto, Japonia, au tendinta de a bra la frecvente mai joase, decat cele mici. Prin lore, oscilatia clopotului produce un sunet extrem de adanc, asemanator unui bubuit.
