Principalele elemente celulare care joaca un rol important in inflamatie sunt granulocitele si monocitele/macrofagele.
Granulocitele includ: neutrofilele, eozinofilele si bazofilele.
Monocitele reprezinta forma imatura ce se gaseste in sangele circulant, forma matura din punct de vedere imunologic, fiind macrofagele care se afla in tesuturi.
Toate aceste celule au rolul de a fagocita dar cele mai importante sunt neutrofilele si macrofagele.
Trombocitele joaca si ele un rol important in inflamatie.
Dupa actiunea factorului agresiv trombocitele interactioneaza cu factorii coagularii oprind sangerarea. Trombocitele se degranuleaza eliberand mediatorii biochimici asa cum este serotonina cu efect vasoconstrictor.
Activarea degranularii trombocitelor este stimulata de unii produsi ai inflamatiei: colagenul.
PAF (factorul activator plachetaR) se formeaza din fosfolipidele membranare; stimuleaza agregarea si degranularea neutrofilelor, initiaza agregarea plachetara si poate contribui la aparitia leziunilor tisulare.
Neutrofilele si macrofagele au aproximativ aceleasi functii. Ele circula in sange si sunt stimulate de procesul inflamator migrand catre peretele vaselor vecine inflamatiei.
Ajunse in exudat sunt atrase catre locul leziunii de factorii chemotactici specifici si pastrate aici de o retea de fibrina formata in exudatul inflamator.
La locul inflamatiei fiecare tip de celula fagociteaza celule straine sau moarte pana cand isi termina ciclul vital si moare. Fagocitele moarte devin partea exudatului sau a puroiului ce este drenat spre circulatia limfatica sau spre epiteliu.
Neutrofilele si monocitele (macrofagE) difera prin:
- viteza cu care ajung la locul inflamatiei (neutrofilele ajung primelE)
- durata de viata cat raman active (macrofagele au o durata de viata mai marE)
- factorii chemotactici diferiti care le atrag

- gradul de implicare in raspunsul imun

Rolul fagocitelor incepe atunci cand raspunsul inflamator produce migrarea lor din axul fluxului sanguin catre peretele vascular si fixarea lor de acestea la locul inflamatiei. Acest proces este denumit proces de marginatie sau de pavimentare.
Marginatia se realizeaza datorita cresterii puterii de absorbtie a celulelor endoteliale din regiunea respectiva, ca rezultat al producerii unei proteine adezive la suprafata fiecarei celule endoteliale.
Procesul de migratie este urmat de cel de diapedeza sau emigrare prin spatiile lasate libere de retractia celulelor endoteliale.
In felul acesta fagocitele parasesc spatiul vascular patrunzand in spatiul interstitial si tesuturile inconjuratoare.
Odata ajunse in exudatul inflamator, fagocitele sunt atrase catre locul inflamatiei prin fenomene de chemotactism.
Fagocitele raspund la factorii chemotactici deoarece, datorita receptorilor pe care ii au pe membrana lor, ele pot detecta si se pot indrepta catre locul unde concentratia acestor factori este maxima.
Cei mai importanti factori chemotactici pentru neutrofile, eozinofile si monocite sunt reprezentati de: produsii bacterieni; fractiuni ale complementului seric (C5 si C3A); fibrinopeptide; produsii de degradare ai fibrinei; prostaglandine; factorii chenotactici ai neutrofilelor si eozinofilelor eliberati de mastocite; factorii chemotactici ai monocitelor eliberati de neutrofile.
Histamina desi nu reprezinta un factor chemotactic favorizeaza chemotactismul.
Unele toxine bacteriene cum sunt de exemplu streptolizinele streptococi ce inhiba chemotactismul neutrofilelor.
Fagocitoza reprezinta inglobarea in interiorul celulei si apoi distrugerea microorganismelor, celulelor moarte, particulelor straine. Ea incepe imediat ce fagocitele au ajuns la locul inflamatiei. Procesul de fagocitoza implica patru stadii:
- recunoasterea celulei tinta;
- ingestia sau endocitoza ei cu formarea fagozomului;
- fuzionarea lizozomilor fagocitului de peretele celulei tinta (formarea fagolizozomuluI);
- distrugerea celulei tinta de catre enzimele lizozomale.

Fig. 5 Procesele de marginatie si diapedeza a fagocitelor si fazele fagocitozei (Ceamitru, 2000)

In timpul digestiei, atat celula tinta cat si lizozomii, cu continutul lor enzimatic, sunt izolate de restul fagocitului printr-o membrana fina, care protejeaza fagocitul de actiunea atit a toxinelor microbiene cat si de actiunea litica a propiilor enzime lizozomale.
Majoritatea fogocitelor pot atrage si digera bacterii ce in prealabil nu au fost opsonizate, dar procesul este lent si in final ineficient. O opsonina este o substanta care face ca o bacterie sa fie capabila de a fi fagocitata. Anticorpii pot juca rolul de opsonine sau pot induce opsonizarea prin componenta C3b a complementului.
Opsonizarea este procesul prin care opsoninele cresc puterea de fagocitoza si este de multe ori necesara deoarece unele bacterii au o membrana externa rezistenta la actiunea fagocitului.
Inghitirea se realizeaza prin emiterea de mici pseudopode, trimise de membrana plasmatica ce inconjura microorganismul formand o vacuola fagocitica intracitoplasmatica numita fagozom.
Dupa formarea fagozomului lizozomii se concentreaza in jurul acestuia, membrana lor fuzioneaza cu membrana fagozomului formand fagolizozomul.
Fagocitoza este insotita de o explozie a activitatii metabolice a fagocitului ce are drept urmare formarea de radicali liberi ai oxigenului, radicali extrem de reactivi. Principalul radical liber este peroxidul de hidrogen (H2O2) care in combinatie cu mieloperoxidaza lizozomica si halogenurile de iod, clor sau brom reprezinta un puternic mecanism de distrugere bacteriana.
Mieloperoxidaza are actiune distructiva, probabil prin formarea la nivelul suprafetei celulei tinta a unor aldehide toxice.
Procesul de distrugere este favorizat de:
- PH acid (3,5-4,0) din interiorul fagolizozomului, datorat productiei de acid lactic
- Prezentei proteinelor cationice care se fixeaza pe celula tinta si ii distrug membrana
- Elastazele lizozomale ce distrug mucopeptidele din peretele celulei tinta
- Lactoferinei care prin fixarea fierului inhiba cresterea si multiplicarea bacteriana.
Cand fagocitul moare membrana se lizeaza si continutul citoplasmatic, inclusiv ezimele lizozomale, sunt eliberate. Ele pot produce mari distrugeri ale tesutului conjuctiv inconjurator, dar actiunea lor este inhibata de alfa-1-antitripsina - o proteina plasmatica sintetizata la nivelul ficatului. Eliberarea produsilor lizozomali contribuie la alte aspecte ale inflamatiei: cresterea permeabilitatii vasculare; chemotactismul monocitelor; distrugerea tesutului conjuctiv; activarea sistemelor proteinelor plasmatice (80).

SISTEME PROTEICE PLASMATICE

Inflamatia este mediata de trei sisteme importante de proteine plasmatice:
1. Sistemul complementului

2. Sistemul coagularii

3. Sistemul kininelor
Aceste trei sisteme au cateva caracteristici comune:
Fiecare este constituit dintr-o serie de enzime inactive (proenzimE).
Cand prima proenzima a seriei este convertita in enzima activa se declanseaza o cascada de reactii in care substratul enzimei activate este componentul urmator al sistemului. In felul acesta intreaga cascada este declansata pe seama activarii primului component. Activarea implica, de obicei scindarea enzimatica a precursorului inactiv (proenzimeI) in doua sau mai multe componente:
- cea mai mare fractiune este de obicei enzima activa al carei substrat este componentul urmator al sistemului;
- cea mai mica componeneta este de obicei un mediator biochimic al raspunsului inflamator, majoritatea avand insa o viata scurta, datorita inactivarii rapide de catre alte proteine plasmatice.

SISTEMUL COMPLEMENTULUI

Este alcatuit din cel putin zece proteine si reprezinta circa 10% din proteinele plasmatice circulante. El este cel mai important dintre sistemele proteinelor plasmatice in reactiile inflamatorii, deoarece odata activat componentele sale participa la toate fazele raspunsului inflamator. In plus ultimele proteine ale cascadei complementului sint capabile, singure, sa distruga unele microorganisme.

Fig. 6. Caile de activare ale cascadei complementului (Ceamitru,2000)
Sistemul complementului poate fi activat de complexele antigen-anticorp ca si de bacteriile distruse. Acest mecanism este un mecanism nespecific de autoaparare al organismului chiar cand este activat printr-un mecanism specific si anume prin intermediul complexelor antigen-anticorp (imuN). Sistemul complementului mediaza procesul inflamator care este un proces nespecific.
Cele doua cai prin care este activata cascada complementului sunt:
- calea clasica - activarea incepe cand complexul antigen-anticorp continand IgG sau IgM interactioneaza cu C1 - prima componenta a sistemului complement;
- calea alternativa - poate fi declansata de cateva substante biologice active: -polizaharidele din peretele bacteriilor sau fungilor, -endotoxine bacteriene.
Activarea componentelor de la C1 la C5 produce subunitati care intensifica raspunsul inflamator prin:
1. opsonizarea bacteriilor - favorizeaza procesul de fagocitoza;
2. atragerea leucocitelor prin chemotactism;
3. actioneaza ca anafilatoxine si induc degranularea mastocitelor.
Componentele de la C6 si C9 creaza complexe capabile sa realizeze pori in peretele bacterian permitand intrarea de apa si ioni si astfel distrug bacteria sau impiedica procesul de multiplicare al acesteia (22).

SISTEMUL FACTORILOR COAGULARII

Este un sistem de proteine plasmatice care duce la formarea de exudat fibrilos sau o retea de fibrina la locul inflamatiei, pentru a mentine in interiorul ei exudatul, microorganismele si corpii straini.

In felul acesta:

- este prevenita propagarea infectiei sau inflamatiei la tesuturile din jur;
- pastreaza microorganismele si corpii straini la locul cu cea mai mare activitate fagocitara;
- formeaza un cheag care opreste sangerarea.
Cea mai importanta substanta in aceasta retea este reprezentata de fibrina - o proteina insolubila care este rezultatul final al cascadei coagularii.
Ca si cascada complementului, cascada procesului de coagulare poate fi activata pe doua cai diferite, care la un moment dat converg intr-un punct unde fiecare cale produce aceeasi substanta.
In cascada complementului calea clasica si cea alternativa converg atunci cand fiecare activeaza C5.
In cascada coagularii calea extrinseca si cea intrinseca converg la factorul X, din acest punct, cascada continua pe o cale comuna pana cand se formeaza fibrina.
Sistemul coagularii poate fi activat de numeroase substante eliberate in timpul distructiei tisulare si infectiei incluzand: - fibrele de colagen, proteazele, kalicreina, plasmina si endotoxinele bacteriene.
In plus activarea cascadei coagularii produce subcomponente care cresc raspunsul inflamator.
Cele doua fibrinopeptide, cu greutate moleculara mica, eliberate din fibrinogen in timpul producerii fibrinei si in special fibrinopeptidele B reprezinta un factor chemotactic pentru neutrofile si cresc permeabilitatea vasculara prin sporirea efectului bradikininei (rezultata din sistemul kinineloR).

Fig .7. Cascada coagularii cu cele douǎ cai de activare:extrinseca si intrinseca (Ceamitru,2000)

SISTEMUL KININELOR

Cel de al treilea sistem de proteine plasmatice cu rol in inflamatie este sistemul kininelor. Principala kinina este bradikinina care in cantitati mici provoaca:

- dilatatia vasculara;

- induce durerea impreuna cu prostaglandinele;

- creste permeabilitatea vasculara;

- creste chemotactismul leucocitar.

Fig . 8. Cascada kininelor plasmatice (Ceamitru, 2000)
Bradikinina produce contractia muschilor netezi in proportie mai redusa decat histamina, dar are o importanta mai mare in fazele avansate ale inflamatiei.
Bradikinina impreuna cu prostaglandina E este responsabila de reactia celulelor endoteliale si cresterea permeabilitatii vasculare in fazele tardive ale inflamatiei.
Sistemul kininelor este activat prin declansarea stimularii cascadei kininelor. Conversia prekalicreinei plasmatice in kalicreina este indusa de o subunitate, "activator de prekalicreina", care este generata in timpul activarii factorului Hagemen (FXII) al cascadei coagularii.
Kalicreina apoi transforma kininogenul in kiniaza - cea mai importanta kinina fiind bradikinina.
O alta sursa a kininelor este reprezentata de kalicreina din saliva, transpiratie, lacrima, urina. Aceste kalicreine convertesc kininogenul seric in kalidina, o lis-bradikinina, care apoi prin intermediul aminopeptidazei plasmatice este convertita in bradikinina.
Kininele sunt rapid convertite de catre kininaze, enzime prezente in plasma si tesuturi, si in felul acesta este controlata activitatea lor.

Raspunsul macrofagelor si neutrofilelor in inflamatie

NEUTROFILELE
Polimorfonuclearul neutrofil (PMF) este o celula fagocitara ce predomina in fazele precoce ale raspunsului inflamator. Ele patrund la locul inflamatiei in 6 - 12 ore de la debutul procesului.Neutrofilele sosesc cele dintai doarece ele sunt primele ce raspund chemotactismului si sunt atrase la locul inflamatiei de catre factorii chemotactici ce sunt eliberati prin degranularea mastocitelor dar si de subcomponente ale sistemului complementilor. Deoarece ele sunt celule mature, incapabile de diviziune si sensibile la pH-ul acid din inflamatie, viata lor este foarte scurta.
Rolul lor principal este de a:
- inlatura deshidratarile in leziunile sterile asa cum se intampla in arsuri;
- fagocita bacteriile din leziunile nesterile.

MACROFAGELE
Monocitele sunt cele mai mari celule sanguine, 14 - 20 micrometri in diametru care ajung la locul inflamatiei dupa infiltrarea neutrofilica
Ele reprezinta forma imatura, fiind precursorii macrofagelor tisulare (forma matura din punct de vedere imunologic, sunt celule cu o putere de fagocitare mult mai marE ).
Ele migreaza incet la locul inflamatiei deoarece :
- multi dintre factorii chemotactici ce le atrag sunt eliberati de neutrofile;
- monocitele - forma imatura a macrofagelor prezinta miscari mult mai incete decat neutrofilele.
Macrofagele pot supravietui mai mult timp in pH-ul acid de la locul inflamatiei si pot fagocita celule mult mai mari decat o pot face neutrofilele, ele fagocitand inclusiv neutrofilele moarte.
Unele bacterii pot supravietui in interiorul macrofagelor(exemplu: mycrobacterium tuberculosis; mycrobacterium leprae; salmonella tiphy etc.) sau chiar se pot inmulti in interiorul fagolizozomului.
Acest neajuns este inlaturat de sistemul imun care este activat in timpul infiltrarii macrofagice a tesuturilor inflamate. Actiunea macrofagelor este potentata de limfokinele secretate de limfocitele T.

Macrofagele tisulare si prima linie de apǎrare. In interval de cateva minute de la declansarea procesului inflamator, macrofagele sunt imediat prezente in tesuturi si incep activitatea fagocitara formand in circa o ora, prima linie de aparare impotriva infectiei.
Invazia neutrofilelor in zona inflamata - a doua linie de aparare. De asemenea, intr-o ora de la declansarea inflamatiei, un numar mare de neutrofile din sange incep sa invadeze zona respectiva. Acest fenomen este produs prin eliberarea din focarul inflamator, a unor produsi care atrag aceste celule si determina chemotaxie catre zona inflamata.
Cresterea acuta a neutrofilelor in sange - neutrofilia. in timpul primelor ore dupa debutul unei inflamatii acute, severe, numarul neutrofilelor in sange creste de 4-5 ori, pina la 15000-25000/microlitru. Cresterea numarului de neutrofile in sange poarta numele de neutrofilie. Neutrofilia este cauzata de produsi de inflamatie care patrund in torentul circulator, dupa care sunt transportati in maduva osoasa, unde actioneaza pe capilarele medulare si pe rezervele de neutrofile pe care le imobilizeaza imediat in circulatie. Evident ca astfel mai multe neutrofile sunt puse la dispozitia tesuturilor.
Invazia de monocite-macrofage in tesutul inflamat - a treia linie de aparare. in paralel cu invazia neutrofilelor, din sange mai patrund in tesutul inflamat si monocite. Totusi, numarul monocitelor circulante este mic; de asemenea, rezervele de monocite din maduva sunt mult mai mici decat cele de neutrofile. De acea, acumularea monocitelor in zona inflamata se face mai incet decat cea a neutrofilelor, insa dupa mai multe zile sau saptamini, in zona inflamata, macrofagele vor domina ca tip celular in raport cu celelalte fagocite si aceasta din cauza cresterii productiei medulare de monocite.
Cresterea productiei de granulocite si monocite in maduva osoasa - a patra linie de aparare. A patra linie de aparare este cresterea productiei de granulocite si monocite de catre maduva osoasa. Aceasta se produce prin stimularea celulelor cap de serie granulocitara si monocitara. Totusi, sunt necesare cel putin 3-4 zile, pina ce granulocitele si monocitele nou formate pot parasi maduva osoasa. Daca stimulii din tesuturile inflamate continua sa actioneze, atunci maduva continua sa produca aceste celule, in special monocite, in cantitati enorme, pentru mai multe luni sau chiar ani, uneori la o rata a productiei de 50 de ori mai mare decat in mod normal (47).

EOZINOFILELE

Eozinofilele reprezinta, in mod normal, 2-3% din toate leucocitele circulante. Eozinofilele sunt fagocite slabe, manifesta chemotaxie, dar in comparatie cu neutrofilele este indoielnic ca ele sa aiba un rol semnificativ in protectia impotriva tipurilor uzuale de infectie.
Pe de alta parte, eozinofilele sunt produse in numar mare la persoanele cu infectie parazitara si migreaza in tesuturile atinse de paraziti. Desi majoritatea parazitilor sunt prea mari pentru a putea fi fagocitati de catre eozinofile sau de catre orice alta celula fagocitara, totusi eozinofilele se ataseaza de corpul parazitilor eliberand substante care omoara pe multi dintre acestia.
Eozinofilele au, de asemenea, o capacitate speciala de a se aglomera in tesuturile in care au aparut reactii alergice, cum ar fi tesuturile peribronhice pulmonare la persoanele astmatice, in piele dupa reactii alergice cutanate si asa mai departe. Se crede ca eozinofilele detoxifica unele substante induse de inflamatie prevenind astfel raspand irea procesului inflamator local (25).

---

---

---

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.
Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor